Am început Kaputt, a lui Curzio Malaparte şi constat că o citesc cu mici pauze în care mă gândesc la mizeria umană pe care o scot la suprafaţă războaiele, la cât de cruzi au fost nemţii, la cât de puţini au mai rămas în viaţă din vremurile alea... Şi mă întreb dacă noi, cei care ştim doar din cărţi ce s-a întâmplat, am reuşit să învăţăm ceva din ororile alea.
Îmi aduc aminte, oarecum vag, că prin clasa a cincea sau a şasea îi ziceam mamei că singura ţară în care nu vreau să stau - dar chiar nu vreau, spuneam cu înverşunare copilărească - e Germania. E mult de atunci şi nu ţin minte exact în ce context am spus asta şi sub ce influenţă, dar ştiu cu precizie că am spus-o. Ironic sau nu, anul trecut a trebuit să decid: Germania sau România. Şi am ales... Motivele care mi-au influenţat decizia au fost de cu totul altă natură, totuşi, undeva în subconştient am o mare reţinere în faţa nemţilor. De fapt, nu ştiu dacă reţinere e cuvântul potrivit, mai degrabă respingere. Cu toate că experienţele mele personale cu nemţii nu au fost rele şi există aspecte pentru care îi admir, la fel cum am momente când mi-e dor de Mainz, de exemplu, sau de clădirile din Wiesbaden sau de ordinea de la ei, de lumina de toamnă de la ei şi de multe altele. Cu toate astea, cum spuneam, există o barieră invizibilă pe care nu o pot trece în privinţa lor. Mda... vorba unui amic: de Germania e mai bine să îţi fie dor decât să trăieşti acolo.
Deşi dură prin întâmplările pe care le spune, cartea lui Malaparte se citeşte uşor, pentru că are un stil de a povesti care echilibrează cumva trăirile. Exact când crezi că aluneci prea mult spre sila dată de război, are grijă să te repună pe picioare vorbind despre suflet, de exemplu. Un suflet care rătăceşte printre morţi, e drept, dar suflet. O să revin cu detalii după ce termin cartea, deocamdată am simţit doar nevoia să îmi aşez aici unele gânduri.
Postări
