My Drag

Povestea evreului din Linz îmi pare un demers inutil ca scop şi inutil de elaborat. Şi cred că se caută explicaţii în direcţii greşite. Revin cu detalii când termin cartea.

Flugten

Cruel

Tango Delle Rose

Asocieri

Las gustul plăcut amărui al ginului să îmi invadeze gâtul, în timp ce îmi rotesc privirea în jur. Toate mesele sunt pline, e un fum de abia vezi, amplificat de lumina difuză şi de gălăgia care te invadează din toate părţile. Frânturi de discuţii, care de care mai aprinse, toţi vorbesc tare, în speranţa că vor acoperi sunetele scoase de ceilalţi. Când sunt preocupaţi să argumenteze ceva, oamenii uită de inhibiţii, privirile sunt mult mai expresive, ca şi cum ar vrea să-ţi pătrundă în creier, să întărească ceea ce spune gura, mâinile gesticulează ca într-un dans, corpul devine o maşinărie parcă acţionată de o cheiţă din alea cum aveau jucăriile cândva. Iar fumul... fumul pare să participe cumva la discuţii, prin formele ciudate pe care le ia, încă din clipa în care scapă printre buze. Un contur în veşnică schimbare. Aş putea urmări ore în şir pe cineva care fumează. Mă fascinează gesturile care însoţesc fumatul, au o expresivitate aparte. Citisem pe undeva un comentariu despre fimele lui Wong Kar-Wai, în care se spunea că el a asociat magistral fumul de ţigară iubirii, felului vag şi imprecis în care ea prinde viaţă şi apoi, pe nesimţite, se destramă. La fel ca fumul de ţigară. Mi-a plăcut mult ideea.

(...)

Noaptea trecută am bântuit după muzică, până spre dimineaţă. Am simţit nevoia de altceva, pentru că unele muzici prea s-au impregnat în mine şi am ajuns să fac gesturi dovedit inutile şi depăşite. Aşa că aveam nevoie de ceva neutru, de ceva găsit de mine, care să nu-mi spună nimic dincolo de sunet, să nu îmi amintească de nimeni. A fost ca o întrecere cu mine şi doar noaptea puteam să o fac... Întotdeauna am funcţionat mai bine noaptea. Noaptea învăţam, noaptea scriam, noaptea citeam, noaptea ascultam muzică; paradoxal, noaptea văd şi aud totul mai clar. Ştiu, există diverse explicaţii ştiinţifice pentru toate astea, dar nu mă interesează, pentru că alea sunt tipare şi nu sufăr să fac parte din statistici. Am convingerea că în fiecare dintre noi există un detaliu care ne diferenţiază şi cred în detaliul ăla.
Am ajuns din nou într-un punct în care trebuie să fac o selecţie a intenţiilor, să renunţ la unele şi să păstrez doar ce vreau să concretizez. Şi, pentru a nu ştiu câta oară, s-ar putea să pornesc iar contra curentului, oricât m-ar dezaproba unii sau alţii.

Aproape am terminat prima cafea şi îmi dă târcoale o luciditate tăioasă. E unul dintre momentele în care e bine să fiu lăsată în pace, pentru că nu sunt dispusă să-mi reprim cinismul. Şi nici să zâmbesc înţelegător gesturilor tardive. Dacă cineva m-a îngenuncheat, nu înseamnă că m-a învins. Da, ochii o să păstreze o urmă din slăbiciune, dar atât.

Văd că nu mi s-au trezit vecinii. Începusem să mă obişnuiesc cu lălăiala lor matinală.

Leningrad Cowboys

Istoria lor.

Site.

Songuri: 1 - 2 (excelent videoclip) - 3 (solistul de aici are o voce f faină)

De prin presă. Tipărită sau nu

- Cre'că cei de la Hotnews şi-au zis că e vremea să facă şi ei ce face toată presa românească, adică să urce într-o barcă, oricare o fi ea. Altfel nu-mi explic de ce Tapalagă a lăsat la o parte orice subtilitate şi ne spune cât se poate de negru pe alb că ar trebui să facem nişte plecăciuni în faţa marinarului, pentru povestea cu scuturile americane. Omul e chiar nervos, foloseşte cuvinte grele, cum ar fi trivializări şi stupefiant, vorbind despre cei care nu s-au prins din prima că e cazul să facă temenele. Sigur, dacă ar privi lucrurile un pic mai reţinut şi mai echilibrat, cum îi şade bine unui ziarist, articolul n-ar mai semăna cu o... chestie ieftină.

- Fără legătură cu subiectul anterior (deşi unii sunt capabili s-o vadă; legătura), Lacul lebedelor pe gheaţă, în 14 aprilie.

- Am dat de o crâşmă cu un concept interesant, pe lângă care am trecut, probabil, de o grămadă de ori, fără să ştiu. Sigur, dacă articolul ar spune şi unde e, ar fi mai convingător. Oricum, de văzut.

- Un interviu care mi-a plăcut.

- Despre jazz în România - de citit. Şi se poate vorbi mult pe tema asta, poate mă hazardez într-o bună zi...

- Despre noi şi despre alţii, cu sinceritate.

- Şi despre originea omului, cu umor.

Gata, mi-am luat porţia de informaţie, mă pot întoarce la lucruri mai plăcute.

Ce poţi face când ţi-e al naibii de dor de un loc?

Linişte

Da, nu e puţin lucru să ştii cum să îmbătrâneşti, să nu îţi alterezi sufletul. Pentru că la bătrâneţe sufletul transpare pe chip şi în gesturi. La unii e senin, păstrează respect şi graţie, la alţii e schimonosit, impregnat cu igrasia urii.

Azi nu m-a sunat nimeni, ciudată linişte... Reconfortantă.

Aseară, am adormit pe canapea, la televizor, cu ochelarii pe nas. Era un film, nu mai ştiu cum se numea. Ştiu doar că situaţia era inedită, dar actorii şterşi, iar asta ştirbea din efect. De ce nu ne plac actorii banali? Şi lumea e plină de oameni banali, de ce în film ni se pare ciudat?

Nu mai ninge, a fost doar o tentativă. Zăpadă nereuşită. A rămas doar frigul.

Cred că şi fericirile sunt de mai multe feluri. Şi de mai multe dimensiuni. Fizice şi temporale dimensiuni. Unele mici, altele mari, unele de o lună, altele de o clipă... Unele le conştientizezi chiar când se întâmplă, iar altele abia peste ani. Avantajul e că peste ani poţi face slalom printre amintiri, să te opreşti doar la cele plăcute şi să treci ca fulgerul de repede pe lângă alea dureroase. Dezavantajul, că îţi doreşti să retrăieşti fericirile alea de cândva, pe care atunci nu le realizai. Şi să le retrăieşti nu oricum, ci la intensitatea pe care o meritau. Iar asta nu mai e posibil. Şi atunci te mulţumeşti să închini un zâmbet în cinstea lor, poate să laşi o lacrimă să le mângâie, semn al recunoştinţei, tardivă dar necesară atingere...

Când alunecam spre somn, am făcut nişte legături, mai mult au venit de la sine, de fapt... De ce uneori oamenii nu au curaj să îşi spună unii altora adevărul? Şi, încă o dată, întreb: poate cineva să iubească două persoane în acelaşi timp?
Imperceptibil, oarecum, miroase a gardenii.

Postcards From Paraguay

Patricia

Avem Companie Naţională de Autostrăzi, da' n-avem autostrăzi. Să mai spună cineva că n-avem simţul umorului...

High Life

Am nervi nervoşi.

Je l'aime Je l'aime

Stafii

Nu, nu am nimic, încerc doar să văd lucrurile la rece. Încerc. E bine ca uneori să-ţi asumi condiţia de spectator; îţi permite să vezi obiectiv, să te distanţezi şi să laşi ridicolul unei situaţii să-ţi sară în ochi, să nu îl mai împingi la o parte. Atunci, de pe poziţia relaxată a spectatorului, poţi râde. Şi nu oricum, ci în hohote, un râs adevărat, eliberator. Un râs dezbrăcat de falsitatea măştilor, pe ritmul căruia poţi începe iar să cânţi şi să dansezi în ploaie.

Până acum, am murit şi am renăscut de mai multe ori. Dar nu cred că mai vreau nici să mor, nici să renasc. Vreau doar să trăiesc. Simplu. Azi. Fără ieri şi fără mâine. Adio, iluzie, de azi te cobor la rangul pe care îl meriţi, acela de himeră care nu are niciodată curajul să-şi trăiască propria viaţă, ci doar bucăţi furate de la alţii.

Noiembrie ăsta are ceva nefiresc, de primăvară scăpată de la balamuc, în halat dungat. Azi mi-e poftă de zăpadă, mi-e poftă să ningă cu fulgi mari şi zăpăciţi. Şi mi-e dor de globul meu de sticlă în care ningea când îl scuturai; da, un kitsch drăguţ, pe care nu ştiu pe unde l-am rătăcit. Pe unde am trecut, am lăsat câte ceva; de la mine şi din mine. Dacă nu încetez, într-o bună zi o să mă trezesc că nu mă mai pot recompune. O să fiu doar o nălucă, o amintire cu miros de toamnă şi cafea, care se întrupează ici şi colo, pe genele obosite ale unui visător, pe zâmbetul ironic al aşilor din mâneca unui trişor, pe buzele calde ale cuiva surprins de o zăpadă rătăcită în octombrie sau pe degetele printre care îţi scapă un vis.

Încă nu m-am obişnuit cu serile astea lungi, cu întunericul furişat prea devreme; prizonierat domestic la care consimţi păcălindu-te că îţi face plăcere. Iar azi am văzut o tipă ambalată frumos, genul care îţi fură ochii, eram într-un magazin de haine. Dar când a început să vorbească la telefon, cu un vocabular redus la minimum, ceva între prost gust, vulgaritate şi accent de mahala bucureşteană, îmi venea să-i zic: Struneşte-ţi, cucoană, cârdul de ciori care îţi iese pe gură! Unde era armonia? Tocmai, că nu era.

(...)

Plimbarea mea e fără ţintă, aşa că las paşii să meargă în voia lor. În fond, asta înseamnă plimbare, nu? Obişnuita aglomeraţie de pe Magheru se rezumă azi la câţiva nostalgici ce rătăcesc la fel ca mine, de dragul ninsorii care a mai estompat nuanţele de gri ale clădirilor. Magazinele închise, cu vitrinele uşor prea încărcate, îţi dau impresia unor case abandonate de stăpânii plecaţi pe fugă într-o scurtă vacanţă. Nici chioşcurile cu ziare nu sunt deschise toate. Doar cafenelele şi fast-food-urile par privilegiate şi au parte de veselia zgomotoasă a celor care le-au preferat confortului de acasă. Parcă aş intra şi eu la o cafea caldă, dar nu văd nici un loc liber la o masă de lângă un geam, să pot privi lumea... Trec mai departe. Câţiva puşti zumzăie vesel în faţă la Patria. N-am apucat să văd ce film rulează. Oare de ce nu i-or fi schimbat numele? Patria. Are ecouri comuniste... Unii spun că e ipocrizie să vrei să ştergi urmele trecutului. Dar vine o vreme când unele lucruri chiar trebuie indexate, clasate, puse într-un raft şi lăsate acolo doar pentru istorie. Nu e ipocrizie să vrei să te eliberezi de o povară ce îţi apasă sufletul şi nu te lasă să mergi înainte. E doar sinceritate. Nevoia de a spune cu voce tare că vrei să trăieşti, că nu vrei să rătăceşti printre stafii.

Broken Hearted Melody

Virtual

De o bună bucată de vreme, forumurile au luat locul chat-urilor în topul preferinţelor celor care bântuie pe internet. Sunt o formă mai evoluată a chat-ului, să zicem; un fel de crâşmă virtuală, în care socializezi cu cine îţi convine, bârfeşti, te aşezi la ce masă vrei, în funcţie de subiectul pe care ai chef să îl dezbaţi. Milioane de oameni care se caută reciproc, din dorinţa de a schimba opinii, de a se cupla, de a se ciocni ideatic, de a se înjura fără să se privească în ochi. Asta sunt, pe scurt şi simplist spus, forumurile virtuale. Goana zilnică la şi de la job, blocajele din trafic, înghesuiala din supermarketuri, porţia de sex conjugal, servită pe fugă şi ea, ocupă mare parte din timp. Şi toate astea nu prea mai lasă loc de obligaţii sociale ca pe vremuri. Oamenii nu mai au timp să stabilească întâlniri pentru a se cunoaşte, nu mai au răbdare să-şi pipăie caracterele faţă în faţă, nu mai ştiu să savureze plăcerea unei prime priviri neprecedate de asl, pls. Pentru că, acum, au internetul la dispoziţie, un infinit spaţiu virtual în care se pot intersecta sărind peste demodatele convenţii, care şi-ar revendica şi ele bucata lor de timp.