Another cup of coffee

Fin octobre, début novembre

2012-02-02T18:58:00.000+02:00

Nu mai citesc ziare, pentru că toate fac la fel: urcă în vreo barcă, oricare o fi ea, şi plutesc în derivă.

Când sunt preocupaţi să argumenteze ceva, oamenii uită de inhibiţii, privirile sunt mult mai expresive, ca şi cum ar vrea să-ţi pătrundă în creier, să întărească ceea ce spune gura, mâinile gesticulează ca într-un dans, corpul devine o maşinărie parcă acţionată de o cheiţă din aia cum aveau jucăriile cândva.

Tentaţia să plec şi să nu spun unde pot fi găsită e uneori atât de mare... O fi laşitate? Unul dintre paradoxurile mele: nu sufăr singurătatea, dar mereu o aleg. Întotdeauna vine un moment când fug.

Februarie rămâne pentru mine cea mai nesuferită lună din an. Şi încerc să mă învăţ să beau ceai. Oh, boy...

Mergeam ieri pe stradă şi mă uitam la mulţimea grăbită în diverse direcţii. O lume tristă, în esenţă, prin monotonia gesturilor, o lume care e convinsă că ştie să trăiască, dar care e prinsă în stereotipii. Nişte sclavi cu iluzia că sunt liberi. Da, dacă s-ar reinventa sclavia, ar fi perfect pentru ei, nu i-ar mai speria timpul liber de care fug. Şi-au făcut o adevărată profesie din asta.

Mi-era dor să arunc vorbe pe jos, fără cap şi fără coadă. E relaxant. De ieri ar fi trebuit să aduc aici o recenzie de carte (mi-am propus să fac asta în fiecare miercuri sau joi), dar... nu mă dezmint: nu sunt un om al planurilor, al listelor... Dar o s-o fac. Mâine. Sau poimâine. Un Fuentes.

Când descoperi că exclusivitatea unor discuţii era doar în imaginaţia ta, ce poţi face? Zâmbeşti elegant, faci la dreapta, îţi vezi de ale tale, apeşi play şi îţi spui că data viitoare nu o să mai crezi în basme. Deşi ştii că e o iluzie. E puţin probabil să nu mai crezi în basme. Dar ai nevoie să ţi-o spui.

Pauză de operă, pauză de lucru. Opera e bună când lucrezi, îţi dă energie. Pentru acum, am găsit o voce plăcută, ritmuri uşor cantabile, un pic prea. Am risipit ritmurile prin toată casa şi aştept un miracol: ce n-aş da în clipa asta pentru o zi de octombrie cu soare blând, pasteluri şi lumină caldă... Şi mi s-au dezlipit nişte gânduri, zac pe jos. Încă nu ştiu dacă să le las acolo sau să le adun.

Filme noir free

2012-01-31T08:40:00.000+02:00

Unul dintre motivele pentru care nu mi-am şters contul de pe FB (e o modă şi asta) după ce am rămas fără scopul care m-a dus acolo e faptul că îmi oferă diverse informaţii pe care altfel le-aş rata. Şi nu mă refer la ştiri din imediat, din politic, economic sau altele de felul ăsta. Mă refer la muzică, la filme, la vreo cronică interesantă, la o recenzie sau la ceva de genul acesta: 435 de filme free. Şi nu orice filme, ci filme vechi, alb-negru (nu ştiu dacă toate), aşa-zise filme noir, care mie îmi plac foarte mult. Aşa că dau şi eu mai departe informaţia, pentru cei care s-ar putea bucura de ea.

Daniel Barenboim - Mi Buenos Aires Querido

2012-01-28T21:48:00.000+02:00

Nu prea găseam muzica potrivită pentru weekendul ăsta, dar salvarea a venit de la o prietenă de pe FB, care mi-a făcut ziua mai frumoasă cu următorul song:

Aşa că, pentru zilele astea geroase, recomand albumul de tangouri al lui Daniel Barenboim: Mi Buenos Aires Querido...

Se găsesc şi pe youtube şi alte songuri de pe el.

eschivări

2012-01-27T21:06:00.000+02:00

nevorbim fără să ne spunem sincer ce gândim

măştipeste măşti peste măşti peste măşti

cuvintesuprapuse pe gânduri călcate în picioare,

defrică.

tentaţiiignorate, aruncate peste umăr

înspreun ieri oarecare, niciodată mâine, niciodată acum,

defrică

sănu fim nevoiţi să le trăim.

(15septembrie 2011)

Înapoi la Villazon

2012-01-26T15:51:00.000+02:00

Doruri

2012-01-25T21:06:00.002+02:00

Mi-e dor să-mi beau prima cafea pe o terasă dintr-un oraş liniştit, departe de internet, departe de ştiri şi de discuţii de orice fel. Doar să simt cafeaua caldă şi să privesc lumea.

Mi-e dor de oameni care chiar au principii şi nu doar se laudă cu asta.

Mi-e dor să aud valurile şi să simt o rochie uşoară pe piele şi să îmi afund picioarele în nisip.

Mi-e dor de o carte pe care să nu o pot lăsa din mână de la început şi până la sfârşit.

Mi-e dor de zilele când singurele momente (scurte) pe care le petreceam în faţa computerului erau cele în care verificam e-mailul.

Mi-e dor să mă îmbrac frumos şi să merg la un spectacol.

Mi-e dor să mai cred în oameni.

Mi-e dor de un măr verde.

Mi-e dor să mă aşez în faţa paginii albe şi să scriu. Pur şi simplu.

Mi-e dor să ascult un pian live.

Mi-e dor să tac.

Tristeţi.

Roberto Bolano, Convorbiri telefonice

2012-01-25T11:56:00.001+02:00

Lanoi s-au tradus întâi unele romane ale lui Bolano dar, în ciudafaptului că prefer romanul şi nu proza scurtă, eu m-am apropiat deel abia când a apărut acest volum de... proză scurtă. Explicaţiae tot una care ţine de preferinţele mele mai mult sau mai puţinciudate, mai mult sau mai puţin logice. Adică: nu-mi plac romanelesubţirele. Subţirele la propriu, scrise în pagini puţine. Habarn-am de ce. Sau poate că am, dar îmi vine greu să explic. Foarterar pun mâna pe un astfel de roman.

Aşase face că în toamna anului trecut, fiind în faza în care îmiimpusesem să citesc proză scurtă, am dat de Convorbiritelefonice. Şi am luat-o. Şi recunosc că după povestirile luiBolano am decis să nu mai fug de genul ăsta literar. Altfel spus,mi-a plăcut. Chiar foarte mult.

Cine e Roberto Bolano? Foarte pe scurt, un chilian plimbat prin maimulte ţări, un nonconformist, un boem, ale cărui scrieri s-aupublicat mai mult postum. Scrie întâi poezie şi abia după cerătăceşte prin lume, are tot felul de aventuri, inclusiv politice, şi se stabileşte în Spania abandoneazăpoezia şi începe să scrie proză.

Povestirilelui trimit destul de mult la lumea literară şi la cei care opopulează, dar şi la bucăţi de viaţă pe lângă care noi,cititorii, altfel am trece fără să le observăm. Totuşi, nusubiectele povestirilor lui Bolano îmi plac cel mai mult, ci stilulîn care scrie. Are în condei o siguranţă care mereu m-a fascinatla scriitori şi sunt puţini cei la care am simţit-o. Pentru că nupoate fi explicată, pusă în cuvinte, doar o simţi, realmente osimţi. Scrie ATÂT DE sigur pe el, spune exact ce vrea, cum vrea, încâte cuvinte trebuie. Fără derapaje, fără detalii inutile,extraordinar de precis. Şi, cu toate că subiectele lui nu suntvesele, ba dimpotrivă, nu rămâi cu un gust amar după ele, nu tedeprimă. Bolano reuşeşte cumva să te ţină la suprafaţă, nu telasă să aluneci şi să te cufunzi în tot felul de anxietăţi.

Nupot spune foarte exact care povestire mi-a plăcut cel mai mult.Înclin spre cea din deschidere, Sensini, dar şi spre Viermele, spreClara, spre Zăpada... Trebuie citite. Dacă să citesc proză scurtăam început să mă obişnuiesc, să vorbesc prea mult despre ea încănu pot. Dar, categoric, îl recomand pe Bolano.

p.s. Îmi place foarte mult coperta acestei ediţii.

Steps Steps Down

2012-01-25T00:00:00.002+02:00

John Lee Hooker, Chill Out

2012-01-22T09:21:00.000+02:00

Cu întârziere, recomandarea muzicală a weekendului ar fi un album mai vechi al lui John Lee Hooker, de care cam uitasem:

Pentru că John Lee Hooker rămâne o voce şi un stil aparte în blues, iar albumul de faţă echilibrează cumva vremea asta de ianuarie ciudat. De pe el:

De ţinut minte

2012-01-21T00:17:00.001+02:00

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

(Mario Vargas Llosa)

obsesiv

2012-01-20T11:54:00.000+02:00

dacă ar trebui să vorbescacum despre mine

n-aş avea cum

aş vorbi numai despre ea

ore în şir, zile înşir, nopţi în şir

într-o înlănţuire declipe vecină cu nebunia poate

cu obsesia ar spune unii.

îi cunosc fiecare pas,fiecare gest, fiecare clipire

şi tresăririle i le ştiu

detalii peste detalii peste detalii

până într-atât încâtlumea se diluează

şi rămâne doar ea

şi îmi vine să strig

şi chiar strig

deşi nu se aude nimic

dar continui să-i vădchipul

cu uimirile ei, cuclipirile ei

cu mâna întinsă spremine.

dacă m-ar întreba cinevaacum unde e viaţa mea

aş spune că nu o mai am

i-am dat-o ei

(8 octombrie 2011)

Something Stupid

2012-01-17T13:05:00.002+02:00

Yo-Yo Ma plays Ennio Morricone

2012-01-15T00:07:00.001+02:00

Unii spun că e comercial. Mie îmi place şi Morricone, şi (mai ales) Yo-Yo Ma. Melodiile de pe album cred că se găsesc şi pe youtube.

Intoleranţe

2012-01-14T09:18:00.001+02:00

Dincolo de substraturile politice ale scandalului din ultimele zile, a fost interesant de urmărit reacţia mulţimii. Şi când spun mulţime nu mă refer la cei care au ajuns pe stradă, ci la cei care s-au împărţit în tabere în faţa monitoarelor. La fel ca în alte ocazii de genul ăsta, am văzut ură, intoleranţă, frustrări acumulate din alte cauze şi eliberate acum. Şi de fiecare dată mă fascinează faptul că văd ură nu la cele două părţi care generează scindarea (în cazul ăsta Băsescu şi Arafat), ci la adepţii lor. Realmente am văzut articole scrise cu ură, discuţii purtate cu ură... Şi de o parte, şi de alta. Sigur că există explicaţii pentru asta, psihologia turmelor a fost deja studiată, nu e nimic nou, eu doar constat că tiparele identificate acum cine ştie cât timp încă se repetă. Un lucru, însă, mă nedumereşte şi nu e prima dată când îl văd nici pe ăsta: intoleranţă mare şi chiar tendinţă spre ura de care spuneam la oameni care altfel se pretind foarte credincioşi (de data asta, mă refer la două tipe pe care le cunosc bine, să nu se înţeleagă că aş generaliza). Şi nu înţeleg. Pentru mine, credinţa echivalează şi cu toleranţă, cu dialog, cu acceptarea şi înţelegerea celuilalt. Totuşi, se pare că adevărata imagine a unui om o vezi în situaţii de conflict. Nici ăsta nu e un lucru nou, ştiu...

Toate astea se pot detalia, dar nu cred că are rost s-o fac. La urma urmei, nu aveam intenţia să scriu vreun text frumos îmbrăcat, notam doar câteva observaţii după două zile în care m-am retras pe margine şi am privit teatrul din jur. Şi recunosc că într-o primă fază m-am lăsat antrenată în joc. Dar la scurt timp m-am oprit. Chiar e interesantă poziţia de spectator.

După orice zi proastă poţi să te recompui prin muzică. Şi prin dans, uneori.

În continuare mă întreb dacă primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie. Parcă nu-mi vine să cred că scăpăm fără frig.

Şi am zis că nu mai dau banii pe cărţi prea curând, dar...

Şi nu pot să mă apropii de Wagner, e prea grav, prea neamţ, prea i-a plăcut lui Hitler. Am şi eu intoleranţele mele...

Şi aş vrea să pot fi un pic mai disciplinată în anumite privinţe.

Şi să mă pot ţine de unele planuri aş vrea.

Proporţiile fac totul. În orice.

Mai citeşte cineva poezii cu voce tare?

Dezamăgirea e o rană? Cred că da.

Am notat ceva şi nu mai ştiu unde e hârtia. Eh...

p.s. Chiar nu mai pot să văd ştiri care au în titlu "Băsescu şi Arafat" sau invers.

Così fan tutte, Jonas Kaufmann

2012-01-13T18:53:00.000+02:00

Moartea unui dansator de tango

2012-01-11T18:02:00.000+02:00

Într-unadintre hoinărelile prin anticariatele din centrul vechi, anultrecut, am dat peste o carte al cărei titlu mi-a atras atenţiafoaaarte repede: Moartea unui dansator de tango. Copertaalb-negru şi cuvântul tango au fost decisive. Plus descrierea de pespate, care zice aşa: Bucureştiul anilor 40 – cu strălucireaşi mizeria lui, zgomotos, suferind în tăcere, aflat însituaţia-limită a unei ocupaţii străine. E un oraş care danseazădeasupra unui vulcan. Bordelul „Maria Theresa”, Gara de Nord daudecorul acestei lumi crepusculare. Aici evoluează prostituate,artişti de varieteu, gangsteri, agenţi de bursă neagră, ofiţeriruşi albi şi roşii. Periferia şi pegra... N-am stat pegânduri şi am luat-o. Şi am început-o în aceeaşi seară. Dar lafel de repede m-am dezumflat...

Eadevărat, e Bucureştiul acelor ani, cel puţin o bucată din el,dar nu aşa cum mi-am închipuit. Poveştile se înşurubează înjurul unui personaj numit Gogu Vrabete, o haimana vestită prinaşa-zisele saloane din jurul Gării de Nord, dansator de tango,client al bordelurilor din zonă, contrabandist de orice, inclusiv decadavre umane. E un personaj bine construit, cu multe detalii, la felşi atmosfera acelor vremuri. Povestea e redată prin prisma unuidosar al Siguranţei, ia forma transcrierilor unor note aleinformatorilor, ale unor înregistrări... iar acesta este unuldintre aspectele care nu mi-au plăcut. Pentru că forma asta dă unaer rece întregii relatări, o lipseşte de orice urmă de uman.

Totla capitolul nu mi-a plăcut intră limbajul, care îmi pareîmpins la extrem. Abundă exprimarea în tonuri de mahala, decontrabandă, de lichele, de orice de felul ăsta. Sigur că eranecesar, dar e prea mult, oboseşte... Tangoul e un laitmotiv (nu-miplace cuvântul, dar...) şi încă unul bun, dar nu ştiu dacătrimiterile la Gardel sunt potrivite, pentru că nu sunt sigură căîn perioada aia bucureştenii ascultau Gardel. În plus, tangouleuropean nu prea e la fel cu cel argentinian.

Probabilcă, dacă forma era alta, se schimba totul şi ieşea o poveste maiapropiată de ce îmi doream. O lume a acelor ani prezentată înansamblu, nu doar o bucată din ea, care e ca un fel de viaţăparalelă cu orice altceva. Nu spun că nu o recomand, în mod sigur,sunt cititori cărora le va plăcea. Spun doar că mie nu mi-a oferitce aş fi vrut.

Mrs. Cold

2012-01-11T11:15:00.001+02:00

...

2012-01-10T14:02:00.002+02:00

Până la urmă, o iluzie rămâne o iluzie. Fie.

Îmi trebuie o muzică pentru acum, dar nu am chef să o caut.

Oraşul lui Fuentes poate fi oricare altul, n-a inventat nimic. Doar povesteşte frumos.

So

2012-01-09T10:22:00.003+02:00

Geamuri

2012-01-06T20:06:00.000+02:00

Ploaie de primăvară în ianuarie.

E plăcut să te aşezi undeva lângă un geam şi să deşiri idei, gânduri, impresii.

În ultima vreme, cuvintele mele s-au făcut ghem. Dar unele gesturi îşi pierd din frumuseţe odată ce le dai formă în cuvinte. Privirile au rostul lor.

Şi cred că e frumos să ştii că unele lucruri vor dura, pur şi simplu, să nu ceri nimic, să nu aştepţi nimic, doar să fii acolo.

Mi-e dor de cireşe.

Köln Concert

2012-01-06T12:33:00.000+02:00

Recomandarea muzicală de săptămâna asta vine de undeva din urmă, nu e nouă, e redescoperită. La mine se tot repetă, de vreo două zile. Keith Jarrett, Koln Concert, 1975. Pun doar prima parte aici, dar sună foarte bine întreg concertul.

Trei tigri trişti

2012-01-04T10:46:00.000+02:00

Dacăar fi să fac un top al cărţilor care mi-au plăcut cel mai mult,dintre cele citite anul trecut, de departe, Trei tigri triştiar fi pe primul loc. Ştiu că am mai spus asta pe aici, în trecere,numai că acum o să încerc să dezvolt. Nu e sigur că o săreuşesc. Nu aşa cum aş vrea. Pentru că e genul de carte desprecare, atunci când o recomanzi, eşti tentat să spui nu ştiu cumsă-ţi explic, mai bine citeşte şi o să înţelegi. E ca uncarusel, ca un val de cuvinte care năvăleşte peste tine şi carese retrage la fel de repede, lăsând în urmă doar senzaţii. Multesenzaţii. În plus, deşi pare veselă, e o carte tristă, numai cătristeţea începe după ce ea se termină. Cât timp o citeşti, nuapuci să îţi dai seama, doar vezi, doar auzi, doar o trăieşti,pur şi simplu, eşti prins în nebunia aia de cuvinte care tecopleşeşte.

Totuşi,trebuie să spun de la început, dacă vă plac doar poveştile cucap şi coadă, bine conturate, în care ţi se dă totul mură-ngură, cu un fir cât se poate de roşu, în care se întâmplăceva, uitaţi de cartea asta. Poate că o să reuşiţi să treceţide prolog, poate că şi de primele (aşa-zise) capitole, după careo să abandonaţi. Pentru că încep jocurile de cuvinte, poveştilecare ba se suprapun, ba se intersectează, ba merg paralel, limbajulcubanez nu mereu tocmai academic, dar şi discuţiile cu substratacademic, sporovăiala în faţa căreia rămâi nemişcat, nicinu-ţi vine să clipeşti, pentru că e de un cinism feroce. Şi înprima fază chiar nu clipeşi, după care, brusc, te trezeşti căizbucneşti în râs, când ţi-i închipui pe frumoşii nebunicare pălăvrăgesc în faţa ta dintre paginile cărţii. Nuîntâmplător am spus frumoşi nebuni. Pentru că, inevitabil(pentru mine) mi-a venit în minte o carte românească atunci cândam citit Trei tigri trişti. Nu de nivelul ei, nu la fel debună, dar ca idee... Vorbesc despre Frumoşii nebuni aimarilor oraşe, a lui Fănuş Neagu. Ştiu, ştiu, mulţi vorstrâmba din nas când vor auzi de Fănuş Neagu, dar citiţi-le peamândouă şi mai vorbim apoi.

Întâmpărilemai mult sau mai puţin legate din Trei tigri trişti tepoartă prin Havana anilor ei de glorie, când muzica şi râsul încărăsunau pe străzi, când frumoşii nebuni de care spuneam îidădeau viaţă şi nu dormeau niciodată, când oraşul în sineputea fi un personaj. Dar, spre deosebire de alte voci care povestescdespre Havana de atunci, Cabrera Infante nu se pierde în dulcegării,nici în descrieri luxuriante (ba chiar îl ironizează pe Carpentier,care, de obicei, scrie în stilul ăsta; deşi mie îmi place şiCarpentier), tonul lui e dictat de ironie, de umor, de cinism, maipresus de toate. Coboară dincolo de suprafaţa turistică a oraşuluiveşnic treaz, fără să alunece, totuşi, în substratul politic alHavanei, ceea ce poate părea ciudat, pentru că, nu-i aşa, nu preapoţi separa tărâmul cubanez de politică. Mai ales când vinevorba despre Havana acelor ani, când faimoasa revoluţie ce aveasă-i aducă sfârşitul stătea la pândă, gata să sară. Şi nicin-a fost aşa. Am citit mai apoi că, iniţial, cartea apăruse cuun alt titlu şi nu fusese deloc lipsită de trimiteri politice. IarCabrera Infante fusese, tot iniţial, un adept al ideilorrevoluţionare. Numai că, mai apoi, când a înţeles mai bine ce seîntâmpla, s-a dezis de ele şi a ales să cureţe cartea de tot ceînsemna politică şi astfel a apărut varianta tradusă la noi.Asta nu înseamnă că unele lucruri nu au rămas acolo, în paginileei, chiar dacă nu scrise cu roşu, ci doar intuite. Dovadă faptulcă Trei tigri trişti încă este interzisă în Cuba.

Celmai mult mi-a plăcut stilul în care e scrisă cartea asta. Şi taremi-aş dori ca aceia care spun că literatura sud-americană (delimbă spaniolă, mai exact) e una superficială să încerce săscrie aşa, să vedem nu CE le iese, ci DACĂ le iese ceva. Iar cem-a impresionat cu adevărat a fost traducerea. Dan Munteanu Colan areuşit să redea cu mare fineţe toată aparenta babilonie decuvinte care compun cartea asta, fără să-i ştirbească dinfarmec, fără să românizeze poantele, fără să-i altereze umoruloriginal. Încă o dată spun, pentru a înţelege, trebuie citităcartea. Mai multe despre traducere şi despre carte aici, într-orecenzie care mi-a plăcut.

Fumando espero

2012-01-03T22:43:00.003+02:00

Oscar Peterson, Chet Baker şi Michel Petrucciani

2012-01-02T14:01:00.003+02:00

Să începem anul cu ceva frumos, nişte documentare despre oameni care şi-au asigurat eternitatea prin muzica pe care ne-au oferit-o. Nu le-am descoperit singură, ci cu ajutorul unei prietene de pe fb. Ordinea în care le pun e întâmplătoare, mi-e greu să fac topuri, în privinţa asta.

Nu

2012-01-02T10:54:00.001+02:00

râsul
cafeaua dinpalme
prieteniile necondiţionate
unde am pus scoica aia?
nuîmi mai pasă cu adevărat,

e doar o revoltăinstinctivă.
mi-am amintit.
fumând.
azi am găsit aromacare m-a făcut să întorc capul
cărţile au suflet
şi euam
dar o să îl uit pe o bancă
vii?
nu

(19 septembrie 20şiceva)

Waiting for the miracle

2012-01-01T11:28:00.000+02:00

Cu plus

2011-12-31T11:25:00.000+02:00

Nu-mi plac bilanţurile, nu-mi plac finalurile (de orice fel), dar o să mă înscriu în rândurile turmei cu două-trei vorbe şi o să spun că anul ăsta a fost un pic mai bun decât cel anterior. Foarte un pic. Iar la partea cu plus aş trece îndeosebi oamenii (câţiva) pe care i-am întâlnit şi de la care am învăţat diverse. Şi faptul că ştiu mai bine ce vreau.

În rest, după cum am mai spus şi cu altă ocazie, dorinţele mele stau ca nişte foi risipite pe o masă, iar eu mă uit la ele cu detaşarea unui om care fumează relaxat o ţigară...

Cred că redă cel mai bine starea mea la finalul ăsta de an.

Un an nou aşa cum vi-l doriţi, tuturor celor care treceţi pe aici, cu intenţie sau din întâmplare.

Nancy Sinatra and Lee Hazlewood

2011-12-29T17:39:00.000+02:00

Un duet pe nedrept (zic eu) uitat şi puţin mediatizat în vremea noastră: Nancy Sinatra and Lee Hazlewood. El e cunoscut în primul rând ca voce de country (eu zic să-l ascultaţi, nu vă lăsaţi păcăliţi de etichete, mai ales albumul intitulat Farmisht, Flatulence, Origami, Arf!!! and Me), iar ea n-a avut chiar succesul tatălui ei (deşi, în fond, el a fost doar un crooner, nu?). Dar vocile lor sună foarte bine împreună. În pauze de chestii mai serioase, eu îi ascult de două zile şi îi recomand, pentru o scurtă întoarcere în anii '60. În plus, am descoperit azi prin discografia lui nişte songuri care îmi plac mult - vocea, care merge spre bariton, cred că e de vină.

Şi o mostră de pe albumul amintit - It Had To Be You.

Din nou Vişniec: Dezordinea preventivă

2011-12-27T12:20:00.000+02:00

Despreultimul roman al lui Matei Vişniec, Dezordinea preventivă,nu s-au spus prea multe. Am văzut doar câteva recenzii aleunor critici literari şi sumare prezentări din perioada în carecartea era în curs de. Probabil că nu au citit-o prea mulţi,deocamdată. E drept că titlul nu îmi pare cel mai potrivit şi nuştiu dacă e în măsură să capteze atenţia celor care nu sunt(încă) fani Vişniec. Recunosc că eu sunt tot în faza în carespuneam acum ceva vreme: „M-am îndrăgostit. De scrisul luiVişniec.”

Dezordineapreventivă e ficţiune. Swiftiană spun unii. Eu mă feresc să facastfel de comparaţii. De fapt, mă feresc să fac orice fel decomparaţii, când vine vorba despre scris, pentru că, dincolo deposibile asemănări, uneori inevitabile, fiecare scris areparticularităţile lui, în care eu cred. Iar Vişniec are un stilcare nu cred că mai necesită comparaţii.

Ficţiuneadin acest roman al lui este foarte-foarte apropiată derealitate, e situată undeva la graniţa cu ea. O graniţă foartesubţire, în sensul că recunoşti foarte uşor lumea din jurul tăuîn lumea din carte. Iar cine a lucrat într-o redacţie de ziar, detv, de radio sau măcar a avut o oarecare tangenţă cu aşa ceva,aproape că nu va mai percepe graniţa asta. Totul e atât de real,de la felul în care sunt manevrate ştirile, la cinismul celor carelucrează în industria asta şi chiar la construirea aceleidezordini preventive menite să menţină în funcţiune maşinăriacare scuipă non-stop informaţii. La fel de reală este şi seteapublicului pentru ştiri catastrofale, pentru informaţia careinclude în ea răul sub orice formă. La urma urmei, nu este ştirecea care îţi spune că în lume totul e frumos şi calm. Nici n-arfi realist aşa ceva, în fond, pentru că, într-adevăr, în lumenu e totul frumos şi calm. (O să fac o paranteză – în primelemele luni de presă, la una dintre şedinţele de dimineaţă,redactorul-şef s-a răstit la un coleg care anunţase că va scriedespre o banalitate, nu mai ştiu exact ce era, şi i-a spus: Faptulcă Someşul curge la vale nu e o ştire. Dacă îmi spui că aluat-o în sens invers, da, aia e ştire. Dintre multele lucruripe care le-am învăţat în anii de presă, ăsta mi-a rămas înminte poate mai clar ca altele... şi se poate detalia pe tema asta,dar nu acum.) Totuşi, de aici şi până la exagerările la care auajuns mass-media în zilele noastre e cale lungă. Şi tocmai despreasta vorbeşte cartea lui Vişniec, într-o poveste spusă cu dejacunoscuta lui ironie.

Avemun viitor deloc îndepărtat, un tânăr jurnalist care ajunge sălucreze laun radio din Paris, unde se familiarizează cu cinismul de carespuneam şi cu amintita maşinărie care satisface nevoia tot maimare a oamenilor de „ştiri negative” şi o agenţie mediaa cărei sursă e Sicklyleaks,un soi de Wikileaksa aceluiaşiviitor deloc îndepărtat. Iar rolul acestei Sicklyleaksestetocmai acela de a crea, preventiv, dezordini, probleme, situaţiidemne de relatările presei, astfel ca aceasta să nu rămânăvreodată fără „muniţie”. Pregătiţi, oarecum, pe parcurspentru asta, în final, ajungem împreună cu personajul principal laun summit al cooperării dintre oameni şi şobolani, cooperaremenită să ne scape de eterna problemă a deşeurilor. Adică, omulnu va mai fi îndemnat să consume cu prudenţă, să se înfrânezeîn privinţa asta, pentru că lumea îi va avea la dispoziţie peşobolani, care se angajează să devoreze toată mizeria rezultată.În plus, în paralel, parcurgem o serie de capitole intitulată Tentativăde intrare în contact cu o fiinţă interioară,în care... vă las să descoperiţi singuri despre ce e vorba. Dejaam povestitdestul.

Osă închei cu interviu cu Matei Vişniec, din Suplimentul deCultură, în care se vorbeşte inclusiv despre această carte.

p.s.De când am citit Dezordinea preventivă, mă tot gândesc cum ar arăta lumeanoastră văzută pe mai multe planuri, unul dintre ele fiind doaracela în care mişună şobolanii. Ştiu că sună greţos, darchiar ar fi interesant... încercaţi să vă imaginaţi.

luciditate

2011-12-26T23:56:00.000+02:00

în unele nopţi marea edoar un foşnet

o muzică a întunericului

o aud undeva în dreaptamea

spartă de un ţărm

oamenii privesc distraţiîn jur

luminile de la masă ledau siguranţă

râsete care doargesticulează

tristeţe mascată încuvinte gălăgioase.

e ultima noapte aici

aş fi vrut să uit

să îmi trădezluciditatea

dar am un obicei prost

îi privesc pe oameni înochi

şi nu mai pot fugi

rămân veşniculprizonier al imediatului

luciditate eternă.

marea continuă săfoşnească

un gând al tău îmiatinge tâmpla

unde eşti

scapă-mă de eternitateaasta

(7 noiembrie 2011)

Feliz Navidad

2011-12-24T13:41:00.000+02:00

Recuerdos de mi ayer

2011-12-23T15:55:00.004+02:00

(fragment)

2011-12-23T00:15:00.000+02:00

Şi,pe măsură ce devenea mai informat şi mai captiv în lumeaintrigilor politice de pe ecran, Oniga căpăta şi un simţ mai acutal dispreţului faţă de cei din jur, aceiaşi cu care crescuse şicu care trăise şi până atunci, dar care îşi vedeau de viaţăîn continuare, fără să dea foarte multă importanţă politiciişi schimbărilor de care avea parte lumea în care îşi duceauzilele. Sigur că le plăcea faptul că nu mai erau cozi la pâine,magazinele erau pline cu tot felul de minunăţii şi puteau înjuraîn gura mare pe oricine, mai ales pe cei care fuseseră activiştide partid şi care acum nu mai erau decât nişte şobolani nevoiţisă se ascundă care pe unde putea de furia mulţimii. Dar latelevizor se uitau doar seara câte puţin, după ce veneau de lacâmp, după ce mulgeau vacile sau după ce ajungeau acasă de laschimbul unu sau doi sau trei al vreunei fabrici din oraş, când îşipuneau un pahar de pălincă şi îi priveau pe toţi aceia carediscutau, se certau, se împăcau, se băteau şi iar o luau de lacapăt ca pe nişte eroi din filme, dar atât, nu prea puneau lasuflet încrâncenările lor, mai ales pentru că nu înţelegeaunici jumătate dintre cuvintele pe care le foloseau. Reţinuseră şiei cuvântul democraţie, care era rostit de toţi de foartemulte ori, indiferent despre ce era vorba, şi băgaseră la cap căera ceva important, ceva măreţ chiar, cam ca realizărili depe vremea dictatorului. Dar toate celelalte nu erau pentru ei decâtumplutură, un ceva necesar acolo, undeva departe, la centru,unde lucrurile se întâmplau oricum, fie că lor le plăcea sau nu,fie că le înţelegeau sau nu. Aşa fuseseră obişnuiţi o viaţă,de ce ar fi fost altfel acum? Ba erau unii care continuau să creadăîn dictator, aşa împuşcat cum era, să creadă în sensul că totel le părea mai deştept şi mai capabil să-i conducă şi îlregretau şi îl pomeneau cu părere de rău că nu mai era, de câteori deschideau televizorul şi îi vedeau pe cei care acum se certaufără oprire şi nu reuşeau să explice o dată pentru totdeauna cedracu era cu democraţia aia pe care o tot rostogoleau de la unul laaltul, ca pe o minge de fotbal.

Revin la Juan Diego Florez

2011-12-21T20:20:00.000+02:00

(din nou) situaţiunea

2011-12-21T08:19:00.000+02:00

Spre un alt final de an, cel din 2010, spuneam:

De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.

Recentele discuţii cu FMI şi situaţia generală proastă din zona euro par să fi declanşat un adevărat val de isterie şi la noi. Isterie care se traduce mai ales în declaraţii panicarde şi contradictorii venite tocmai din partea celor care ar trebui să ofere soluţii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, spune că nu mai avem nevoie de un nou acord de finanţare cu FMI, în timp ce preşedintele Băsescu e de părere că, pentru 2011, e necesar să mai împrumutăm nişte miliarde de euro. Acelaşi guvernator afirmă hotărât că România nu se află în pericolul de a intra în incapacitate de plată, pe când un director din Banca Naţională spune contrariul, cu menţiunea că riscul acesta nu ar fi chiar iminent, ci va apărea peste un an şi jumătate.

Acelaşi guvernator al Băncii Naţionale încerca zilele trecute să găsească un ţap ispăşitor pentru datoria externă mare a României şi, mai mult sau mai puţin diplomat (a se citit iritat), în cele din urmă, l-a găsit: românii, care s-au înghesuit la credite. Da, băncile i-au ademenit, recunoaşte el, dar şi ei s-au lăsat uşor. Ca urmare, nu băncile au făcut datoria externă, printr-o politică lacomă şi fără acoperire, ci populaţia, care ar fi trebuit să refuze ofertele de creditare, care, trebuie spus, deja deveniseră de-a dreptul agresive. Îmi amintesc cum în anii trecuţi mai aveam un pic şi ni se oferea pe credit până şi ceapa din piaţă. Unde te întorceai, cum te suceai, dădeai de un pliant, de o reclamă video sau de vreun agent dispus chiar să îţi aducă banii acasă, să îţi vândă orice în rate, doar să faci credit. Sigur că o parte din vină o are şi inconştienţa oamenilor, dar nu ştiu să fi văzut vreodată cal care să refuze ovăz... Unde era atunci nenea Isărescu, să ne tragă de mânecă şi să ne îndemne la prudenţă? Sau să domolească elanul băncilor?

Ieri, preşedintele Băsescu insinua, printr-un discurs răsuflat, că românii nu muncesc destul, ca atare, aceasta ar fi o cauză a faptului că suntem pe marginea unei prăpastii. Cu alte cuvinte, aceeaşi manevră a ţapului ispăşitor. Iar pentru a disimula un pic, s-a legat şi de clasa politică, deşi uită că el face parte din aceeaşi clasă politică, ba chiar e no. 1 în clipa asta. Desigur că asemenea ieşiri nu mă mai miră venind din partea lui Băsescu, el şi-a câştigat poziţia prin demagogie şi, cel puţin în privinţa asta, pare să fie consecvent şi merge tot pe cartea demagogiei. Să vedem cât mai ţine...

Când soluţiile nu mai vin din politic, iar economicul pare depăşit de situaţie, oarecum instinctiv, încerci să-ţi găseşti alte repere şi te întorci spre aşa-zisele elite. Intelectualii. Oamenii de cultură. Formatorii de opinie. Sursa unui echilibru necesar. Numai că şi ei sunt crescuţi din acelaşi aluat al dezbinării şi al lipsei de coeziune. Unii dintre ei s-au reunit ieri, să discute situaţiunea. Momentul a fost foarte bine ales, dar nu şi locul. Marriott, simbol al luxului, al separării de lumea rămasă fără repere... Totuşi, ochii s-au îndreptat spre ei, cu oarece speranţe. Degeaba. Liiceanu s-a înţepat cu Pleşu, Bogdan Baltazar s-a ciocnit cu Theodor Paleologu, iar Patapievici s-a mirat că electoratul român o ia mai mult spre stânga, fără să se întrebe dacă cineva i-a arătat vreodată cu adevărat unde e dreapta.

Între timp, ne mândrim că avem cea mai mare instalaţie cu becuri din lume, Boagiu visează să facă din Constanţa al doilea port din Europa, iar Adevărul încearcă să ne facă să ascultăm operă şi vinde Lohengrin cu 19,99 lei unei populaţii care nici să emigreze nu mai are unde.

(26 noiembrie 2010)

Uneori, compar lucrurile aflate la un an, doi, trei distanţă. De data asta, constat că situaţiunea diferă un pic de cea de anul trecut. În sensul că nu mai e aceeaşi isterie, discursurile sunt mai calme, tot oarecum bombastice, dar nu iritate, iar lumea şi-a recăpătat cunoscuta indiferenţă. Europa se dă de ceasul morţii, iar noi ne uităm la ea ca la televizor. Mă întreb dacă, într-adevăr, ne permitem asta sau e doar vântul premergător campaniei electorale ce va să vină.

Până una-alta, încă discutăm otevistic despre Revoluţie şi ne întrebăm de ce noi nu am avut un Havel (de fapt, nici nu sunt sigură că ne întrebăm asta), mai luăm nişte bani de la FMI şi exersăm mişcarea occupy în supermarketuri.

Unele lucruri doar par să se schimbe

2011-12-19T10:19:00.000+02:00

Următoarele rânduri le scriam spre final de 2007 şi încă nu s-a schimbat mare lucru. Constat asta când citesc unele bloguri, când îi văd pe unii că se entuziasmează nejustificat pentru vreo mişcare ce se stinge, inevitabil, după câteva săptămâni, când înregistrez aceeaşi lipsă a dialogului, în favoarea monologurilor de toate felurile.

Răsfoiammai devreme câteva bloguri ale unora care scriu despre politica dela noi, în speţă despre scrutinul de duminică. Doar ăsta ecel mai tare subiect actual. După Elodia, desigur, care a devenit unsoi de sport naţional. Ziceam de bloguri… toţi au un limbajelevat, scorţos, povestesc despre valorile europene (sic!), desprecât e de important sau de enervant (chestie de perspectivă)uninominalul, dau sondaje, interpretează sondaje…. După lecturacâtorva aşa-zise analize din astea preţioase, mă întreb pentrucine naiba scriu oamenii ăştia. Oare ei şi-au stabilit, vorbaromânului, un target, sau scriu doar aşa, de dragul dea-şi admira discursul?
De fiecare dată când citesc genul ăstade… nu ştiu cum să le zic… nu, chiar nu ştiu cum să le zic,am impresia că trăim în Românii paralele. Nu două, mai multe.Există România politicienilor de la vârf, care fac legile, împartbanii (inclusiv între ei, că doar cine-mparte parte-şi face),vorbesc pompos de la tribune şi înjură printre dinţi imediat ceîntorc spatele auditoriului. Vine apoi o pătură ceva mai discretăşi mai subţire, cea a aşa-zişilor tehnocraţi, care sunt şiadevăraţii profesionişti. Urmează România politicienilor locali,pentru care snobismul şi aroganţa e deja o a doua natură. Ăştiaîşi închipuie că rostul lor pe lumea asta e să taie panglici, săli se ia interviuri în care să vorbească despre orice altcevadecât ar trebui, să aibă un şofer care să le care servieta, săse lăfăie în birouri decorate într-un veritabil stil grandoman şisă aibă pe cât mai mulţi care fac sluj în faţa lor. Printretoţi ăştia există o Românie a trepăduşilor, a celor care sechinuie să îşi facă un loc între cei amintiţi, care culegresturile de la mesele lor. Vine apoi România oamenilor care îşivăd de treabă, care se ţin deoparte de toţi cei de până acum, olume care nu neapărat mai speră la o schimbare, dar care mergeînainte din inerţie. Iar ultima şi cea mai numeroasă e Româniarurală (şi spun rurală nu neapărat prin localizare, ci prinmentalitate). Aici sunt cei care ţin în viaţă OTV-ul şi peElodia, cei care îl admiră pe Becali şi îl aplaudă frenetic peVadim, lumea care îşi face târguielile în hipermarket, cu bonuride masă, cumpărând cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, ceicare urcă în autobus prin faţă şi scutură firimiturile de pefaţa de masă pe geam, aceiaşi care te tratează cu un neaoş bap’a mă-tii atunci când le atragi atenţia că nu facbine.
Distanţa dintre România asta majoritară şi Europa decare vorbesc cu emfază bloggerii de care spuneam e foarte mare. Dacănemţii, de exemplu, nu înţeleg cum e posibil să nu le funcţionezeautomatul de bilete din gară, ai noştri încă se întreabă de cenu e bine că mulgem vaca cu mâna. Cam asta e distanţa, metaforicvorbind. Aşadar, mă întreb pentru cine scriu cei de care ziceam laînceput. Pentru că nimeni nu vrea să joace rolul de liant întretoate Româniile alea pe care le-am pomenit şi care continuă săalunece paralel.

(24noiembrie 2007)

Lilly

2011-12-18T23:17:00.001+02:00

Rătăciri

2011-12-17T23:38:00.000+02:00

azi nu ţi-am mai suportatuitarea şi te-am urmat

te-am urmărit, de fapt

am călcat peste paşiităi, cu exactitate de umbră

şi ne-am plimbat aşaprin oraş

pe străduţe vechi şiîntortocheate

cu miros de praf şi decândva.

m-am oprit odată cu tinela o vitrină

apoi la încă una

am pornit din nou, totlipit de paşii tăi

de respiraţia ta uneorigrăbită, alteori lentă

alte străduţe, altevitrine

n-am reuşit să înţelegce căutai

până când te-ai opritşi ai privit în jur

m-am rotit şi eu cu tine

se roteau şi casele cunoi, toate zidurile alea vechi,

strada se rotea

şi deodată ne-am trezitfaţă în faţă şi m-ai întrebat:

ştii cumva unde e casamea?

(7 noiembrie 2011)

Ruperi de ritm

2011-12-17T08:59:00.001+02:00

Există un avantaj dacă eşti genul care se trezeşte cu noaptea-n cap: poţi vedea răsăritul şi în oraş. Nu e la fel de spectaculos ca la mare, dar e frumos.

Ca de obicei, când vine decembrie, aştept să ningă. Deşi mintea îmi spune că nu-mi place iarna, sufletul meu aşteaptă zăpada. Şi tot în decembrie, de fiecare dată, mă îndrăgostesc de portocale.

Ieri am găsit colindele cântate de Madrigal. Şi mi-am amintit de copilărie, de Crăciunul de acasă, de zăpezile de cândva... şi mi s-a făcut dor, deşi în ultima vreme încerc să îmi disciplinez astfel de porniri. În diverse direcţii.

Citeam nişte ştiri mai devreme şi mă gândeam că la noi mişcarea occupy se vede doar la nivel de supermarket. O fi semn că situaţia nu e chiar atât de albastră.

Sunt oameni cu care nu am mai vorbit de vreun an, deşi nu am niciun motiv să stau departe de ei, nu s-a întâmplat nimic, îmi sunt dragi. Pur şi simplu, am o perioadă (cam lungă deja) în care nu reuşesc să ies din carapace şi să socializez, deşi aş vrea. Mai sunt doar 2-3 oameni cu care comunic regulat şi cu adevărat. Plus prostelile de pe fb, care nu se pun.

Îl urmăresc de ceva vreme pe Nicuşor Dan şi, categoric, o să îl votez. Doar că nu-mi dau seama încă dacă el şi cei care îl susţin sunt conştienţi că au nevoie de o campanie profesionist făcută şi de sprijin din interiorul sistemului. Altfel, s-ar putea să fie energie irosită. Dar e un semn că oamenii s-au săturat de politic, că societatea civilă vrea altceva. Întrebam acum vreun an dacă ar fi posibilă o lume fără partide politice. E greu să îţi închipui o astfel de lume, e drept. Totuşi, sistemul actual e tot mai erodat...

De două zile ascult albumul ăsta. Şi sună foarte bine, e liniştitor, e ideal pentru perioada asta din an.

Şi am început ultima (cred că e ultima) carte a lui Vişniec.

Zilele astea m-am oprit la un chioşc cu ziare. Voiam să cumpăr măcar un ziar. Şi mi-am dat seama că nu am ce să iau, în afară de revistele culturale. Cândva luam Caţavencu. Acum, toate derivatele din fosta Academie Caţavencu sunt caracterizate, cu foarte mici excepţii, de două aspecte: umorul tinde spre zero, iar în ce priveşte vulgaritatea... sky is the limit.

şi iar spun - luminiţele de Crăciun sunt ciudate fără zăpadă; sau poate că reacţionăm noi condiţionat

prima cafea s-a evaporat

ieri, pe una dintre banchetele din metrou, din şase oameni, cinci manevrau telefoane mobile şi alte gadgeturi; oare ce făceau înainte ca ele să fi existat? n-am reuşit să-mi amintesc lumea dinaintea lor

mi-e dor de Wiesbaden

Matei Brunul

2011-12-14T13:12:00.001+02:00

Amînceputsă citesc Matei Brunul cu o oarecare reţinere. În primul rând,pentru că nu am reuşit încă să trec de o anumită barieră cândvine vorba despre literatura contemporană de la noi şi, în aldoilea rând, pentru că prezentarea editurii începe aşa:LucianDan Teodorovici incită cititorii, propunîndu-le o amplă naraţiunedespre spaţiul concentraţionar comunist, despre victime şitorţionari... Şiam fost tentată să îmi spun – iar sistem, iar închisori, iareroi care s-au opus regimului? Nu pentru că ar fi ceva rău în astasau pentru că nu ar trebui să se vorbească despre aşa ceva. Şinici măcar nu ştiu dacă s-a scris excesiv din perspectiva asta.Doar că, orbiţi de aura asta eroică a celor care au avut curaj săse opună regimului (sau Regimului), toţi par să-i uite pe ceimici, pe cei mulţi, care, de fapt, au fost nevoiţi să trăiascăşi ei într-o închisoare, în închisoarea imensă care a fostregimul în sine. Foarte puţini aleg să vorbească despre detenţiaasta colectivă, despre slalomul pe care individul a fost nevoit săîl facă pentru a supravieţui.

Revenind,am trecut peste acel prim impuls de a nu pune mâna pe carte şi bineam făcut. Pentru că m-am înşelat. Matei Brunul nu e o carte(doar) despre sistem. Matei Brunul e o carte despre om, desprelimitele lui în raport cu un sistem, oricare ar fi el; în cazul defaţă, unul represiv. Şi nu mă refer doar la limitele sociale, cişi la cele umane, mai exact, la slăbiciuni. Ale celor aflaţi deambele părţi, fie că vorbim despre cetăţeni,fie că vorbim despre torţionari, securişti, turnători şi altespecii de acest fel, despre reprezentanţii sistemului, adică.Lucian Dan Teodorovici reuşeşte să redea exact ceea ce îmi doreamsă văd de multă vreme şi la noi: dimensiunea duală a omului şia realităţii, faptul că rareori lucrurile sunt doar albe saunegre. Personajele lui nu sunt radicale, cel puţin nu cele aflate încentru, nu cele care contează. Iar asta le ancorează în realitate,le face credibile.

Povesteadin Matei Brunul se întâmplă în anii '50-'60, o perioadă cândcomunismul încă încerca să convingă, inclusiv cu forţa, dar nunumai cu forţa, o perioadă în care oamenii nu aveau încădimensiunea exactă a lucrurilor care năvăliseră peste ei. Noi,cei care privim în urmă, avem la dispoziţie imaginea de ansamblu,dar ei, cei care trăiau vremurile, erau prinşi acolo, nevoiţi săse descurce cu lucruri ştiute pe jumătate, cu minciuni îmbrăcatefrumos, cu sloganuri, cu promisiuni, cu răul doar întrevăzut peici-colo. Iar Lucian Dan Teodorovici împleteşte foarte frumosfundalul acelor ani cu viaţa celor care îl compuneau. În plus,cumva deasupra tuturor, există în carte un personaj care derivădin tot şi din toate: atmosfera. E unul dintre aspectele care mi-auplăcut foarte mult, faptul că adevăratul marionetist din toatăpovestea, scriitorul, izbuteşte să contureze atât de binedetaliile, mai ales pe cele umane, încât te trezeşti şi tu prinsîn carte. Mai ales dacă te numeri printre cei care au apucat măcarun pic din sistemul acela. Regăseşti acolo bucăţi din tine,reacţii pe care nu le-ai conştientizat pe deplin la vremea lor,senzaţii pe care le credeai uitate. Totuşi, nu e o carte care seadresează doar celor care au trăit în perioada comunistă. Cum încentru se află individul, iar sistemul şi tot ce derivă din el eamplificat doar de trăirile aceluiaşi individ, istorisirea capătăacel gen de universalitate care o face adresabilă oricui, indiferentde spaţiul fizic sau temporal din care vine.

Dacăe să rezum simplist, avem un marionetist care ajunge să treacă prin maimulte închisori comuniste şi pe la Canal, un accident care îl lasăfără memoria a 20 de ani, un securist care îl va însoţi ca oumbră şi va încerca să-l convingă de bunele intenţii ale lumiiîn care s-a trezit, o femeie care nu e deloc cine pare, alte câtevapersonaje conturate doar atât cât e nevoie pentru a servipersonajului central şi un final deschis, pe care nu ştiu dacăvreun cititor l-a intuit. Nu o să povestesc cartea, nu o să spunmai multe despre firul ei roşu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fac asta şi pentru căîmi pare nepotrivit, dacă mă pun în locul celor care nu aucitit-o încă. La fel cum nu o să mă lansez în aprecieri tehniceşi nici în comparaţii cu alţi scriitori sau cu alte scrieri.Critica literară face suficient asta. Pentru cititorul de rând,dacă pot să spun aşa, nu aspectele acestea sunt importante. Pentruel contează să intre în poveste şi să rămână acolo până lafinal, să-şi dorească să descopere singur tot mai mult, pe măsurăce întoarce paginile. Iar Matei Brunul reuşeşte să-i ofere asta.O să mai spun doar că mi-a plăcut foarte mult şi felul în careeste derulată povestea, pe mai multe planuri şi din mai multeperspective, la fel şi construcţia, elaborarea în sine. Plusdocumentarea, care trebuie să fi fost foarte stufoasă şi care m-aimpresionat.

Osă admit, însă, ceva. Pe parcursul cărţii şi încă un scurttimp după ce am terminat-o, am simţit nevoia unui reproş: au fostmomente din carte în care mi l-aş fi dorit pe Bruno mai sigur peel, mai revoltat. Dar am lăsat lucrurile să se aşeze şisenzaţiile să se cearnă şi mai apoi mi-am dat seama că asta nuera decât o proiecţie a mea despre un posibil personaj plasat înacel context din carte. Proiecţie care se prea poate să fi fost greşită,pentru că e greu să te pui în locul cuiva, cum la fel de greu e săte detaşezi de oarecum instinctiva pornire de a spune „eu nu aşaaş fi reacţionat”.

Unapeste alta, Matei Brunul e o carte tristă, o carte care te face să-ţipui întrebări, o carte pe care o recomand şi pe care îmi dorescsă o citească multă lume, cât mai multă. Totuşi, nu e otristeţe care izbeşte, nu e agresivă, mai degrabă se insinuează.Iar dacă cititorii ar avea posibilitatea să facă propuneri pentruo carte a anului, categoric, a mea ar fi Matei Brunul.

Şi, dacă tot am văzut concursul celor de la BookMag, pun şi eu linkul acolo. Nu musai pentru câştig (deşi cărţile nu o să-mi prisosească vreodată), ci pentru că mie chiar mi-a plăcut foarte mult cartea asta, iar de acolo pot afla despre ea mai mulţi decât ar afla de pe blogul meu.

p.s. Mi-am permis să iau poza chiar de pe site-ul lui Lucian Dan Teodorovici, pentru că aparatul meu foto e în peregrinări.

That leaving feeling

2011-12-11T12:34:00.001+02:00

Două voci care se împletesc foarte frumos, pe nişte versuri la fel de frumoase.

Îmi dă târcoale un dor de ducă, de câteva zile. Oarecum inexplicabil la mine, în decembrie. Totuşi, e acolo.

O dimineaţă plăcută, cu o discuţie plăcută. Internetul şi fb au părţile lor bune, fac să dispară distanţele, de exemplu. Distanţele de toate felurile.

Zi de plimbare azi. Mi-e dor de Cişmigiu.

Double

2011-12-10T00:29:00.001+02:00

La o cafea

2011-12-08T08:15:00.001+02:00

O dimineaţă leneşă, în care încerc să ordonez cumva luna asta de aşa-zisă vacanţă. Am răsfoit ziarele un pic, dar m-am lecuit repede. Reţin doar un articol din Dilema Veche, despre o ipotetică redesenare a Europei, mai în glumă, dar cu trimiteri la serios.

O prietenă punea ieri pe fb imagini cu the world's greatest opera houses. Sunt foarte frumoase şi cred că ar fi interesantă şi o istorie a fiecăreia în parte... Este şi Ateneul nostru printre ele. Cred că cel mai mult îmi plac cele din Manaus (Brazilia), Buenos Aires, Budapesta şi Vicenza.

Dacă tot veni vorba, recomandarea de azi ar fi asta:

Preferam varianta cu Placido Domingo şi Julia Migenes, dar îmi place şi asta, pentru vocile lui Jonas Kaufmann (mai ales) şi Ildebrando D'Arcangelo.

agitaţia din decembrie mă oboseşte mereu

mi-e dor să ies puţin din România asta haotică

cred că altruismul ar trebui predat în şcoli; iar nesimţirea pedepsită. cumva

aş vrea un film. bun

de fiecare dată când vreau să renunţ îmi aduc aminte că îmi eşti dator cu o iluzie; şi mai rămân

cafeaua cu arome nu e bună

... that slow knowing smile

2011-12-05T23:51:00.001+02:00

Muzici, cărţi ambalate frumos şi goana după iluzii

2011-12-05T18:00:00.001+02:00

De 2-3 zile reiau acest recital şi încă nu m-am plictisit. Chiar merită ascultat cap-coadă. Şi bineînţeles că de fiecare dată mă opresc şi ascult foarte atent ce spune Florez din când în când, în spaniola lui sud-americană, pe care o iubesc fără rezerve.

Un articol interesant despre piaţa cărţii, despre ambalajul ei, coperta adică, şi unele tendinţe în direcţia asta, pe care îmi pare că deja le văd şi la noi - aici.

Să aprinzi beculeţele prin oraş, să decorezi vitrinele, să apeşi play la cântecele de iarnă încă din 2-3 decembrie, mai treacă-meargă. Dar să îmbraci deja bradul... Tot oraşul, toate vitrinele, toate cafenelele au deja brazi împodobiţi. Unde vă grăbiţi, oameni? Stricaţi tot farmecul...

El sitio de mi recreo

2011-12-03T10:25:00.001+02:00

Căutam ceva prin bibliotecă mai devreme şi am răsfoit un Miller. Henry. Şi încă o dată spun: e greţos de deprimant. Cred că am mai zis pe undeva, dacă nu scria, cred că s-ar fi sinucis. Aşa, s-a sinucis prin scris. Nu-mi place. De fapt, nu prea-mi plac scriitorii americani.

Iarna, pornirile mele spre evadare se rezumă la Calea Victoriei, Cişmigiu, centrul vechi, cafenele, librării. Niciodată nu-mi vine să spun iarna hai să mergem la mare, hai să mergem la munte, hai să mergem la Sibiu, hai să mergem nu-ştiu-unde-că-am-văzut-o-ofertă-de-zboruri-ieftine. Iarna sunt mai leneşă ca o mâţă. Totuşi, 12 grade C azi? Mâine 14? Afară, afară, afară.

Chiar dacă nu-mi plac liniile trase ostentativ la final de an, o să las decembrie să treacă aşa cum îl vrea turma, apoi o să încerc să mişc unele lucruri lăsate neterminate. Cred că am lâncezit destul. Fără planuri măreţe, nu sunt un om al planurilor, niciodată n-am ştiut şi nu mi-a plăcut să fac liste şi să mă ţin de ele. Cel mult le-am făcut şi le-am abandonat pe unde s-a nimerit.

M-a iritat cineva de la care aştept un răspuns de ieri dimineaţă. Mai bine zis de vreun an. Şi nu înţeleg un anumit gen de nesimţire. Pornind de aici, fac o buclă şi îmi dau seama că mai sunt doar câţiva oameni în care cred. Doi-trei. Nu ştiu dacă să le spun prieteni, în ultima vreme am reconsiderat şi termenul ăsta. Prieteni cred că mai am tot aşa, doi-trei.

Încă vreo săptămână şi o să am suficient timp de citit şi de scris. Am un teanc de cărţi care aşteaptă.

Şi mă ataşez tot mai mult de vocea lui Kaufmann.

Totuşi, mi-e dor de mare. De sunetul valurilor. De tăcerea de lângă ele.

El sitio de mi recreo - îmi place cum sună.

Blackbird

2011-12-02T21:19:00.001+02:00

(un fel de) recomandări

2011-11-30T21:18:00.001+02:00

Keith Jarrett are un album nou. Rio. O mostră e asta.

Am început Matei Brunul . De fapt, cred că am trecut de jumătate. După mult timp, am dat de o carte românească pe care o citesc cu plăcere. Când spun românească, mă gândesc la o carte scrisă de cineva care trăieşte aici. Altfel, îl citesc cu plăcere pe Matei Vişniec, de exemplu, doar că el trăieşte la Paris. Matei Brunul e o carte bună, o carte pe care o recomand. Aş zice chiar că e cartea anului, dintre cele scrise de români. Şi ar trebui să se vorbească mai mult despre ea, ar trebui să o citească mulţi, cât mai mulţi, pentru că uităm prea uşor... O să revin la ea după ce o termin.

Pentru că tot e 1 decembrie mâine, mi-a plăcut articolul ăsta. Sigur că spre final apelează cumva la sentiment, dar... de ce nu?

la mine în casă miroase a nucă prăjită şi parcă aştept să ningă; da, tocmai eu

gândurile triste s-au mai estompat, cred că există o spirală a lor

de la târg am luat români, un columbian, un mexican, un rus

aş vrea nişte zile mai lungi

şi o ciocolată caldă

Gabriel's Oboe

2011-11-30T00:13:00.001+02:00

...

2011-11-29T15:33:00.001+02:00

Până la urmă, nu ştiu dacă blogul ăsta mai are rost. Şi mă gândesc tot mai des la asta.

(fragment)

2011-11-28T19:02:00.001+02:00

- Hei, bei singur?

UnaMicăsimţi cum o palmă îi şterge una în joacă peste ceafă. Seîntoarse pe jumătate şi îl văzu pe Briceag, care apăruse lângămasa lui fără să-l observe.

-Ooo, ai şi ţigări, asta chiar e ceva nou, îl luă în primireBriceag, în timp ce se aşeza pe scaunul lăsat gol de Zeno.

-Ce bine dispus eşti! râse UnaMică, obişnuit cu răutăţile lui.

-Păi da, am terminat de scris, dar am o şustă şi tu o să măacoperi, turui el repede. Dai una mică?

-Adică eu să te acopăr şi tot eu să dau de băut? râse UnaMicădin nou, înveselit de ideea că s-ar putea să-i iasă şi lui ceva,Briceag nu rămânea dator niciodată, nu-i plăcea să-l aibăcineva la mână nici măcar cu o vodcă.

-Da’ tu nu fumezi ţigări d’astea, a fost Zeno p-aici?

-Da, le-a uitat, s-a dus la porcăria aia de simpozion, unde e şiDirectorul. A trecut Marina mai devreme şi l-a luat în şuturi, a plecatbombănind, cum face el...

-Dacă e tâmpit, bea aici, sub nasul lor. Trebuia să se opreascăundeva pe drum.

Făcuo pauză, ridică un braţ şi-i arătă fetei de la bar douădegete, adică două pahare cu vodcă. Fruntea lată, acoperită doarde o şuviţă subţire, îi lucea de transpiraţie.

Briceaglucrase cândva pe la poliţie sau prin vamă sau pe la armată, nimeni nu ştia preaclar, la fel cum nu se ştia cum ajunsese la ziar. Cert era că veneacu tot felul de ponturi care apoi se adevereau. Şi avea relaţiiprintre toţi: poliţişti, vameşi, jandarmi, procurori, sereişti.Se ştia doar că avusese uniformă, adică aşa presupuneau toţi,pentru că marile lui beţii se încheiau la o crâşmă unde seadunau poliţiştii şi încă mai avea tendinţa să dea ordinetuturor. Până şi cu nevastă-sa vorbea ca la instrucţie cândvenea pe la el pe la birou, cu pretextul că trebuia să o ajute lacărat cine ştie ce sacoşe. În realitate, încerca să îl iaacasă înainte să se piardă cu ceilalţi prin vreo crâşmă.

-Scopul şi durata, o taxa el repede, de cum intra în birou.

Într-odupă-amiază, se făcuseră mangă vreo patru dintre ei, Briceag maitare ca toţi, aşa că nu mai fusese în stare să conducă şi-ldusese UnaMică acasă, cu maşina. Era spre seară, dar încă eralumină afară, UnaMică îl luase pe după gât, să îl ducă pânăîn scara blocului, dar în curtea interioară Briceag se proptisebine pe picioare şi îşi priponise privirea încruntată pe ceicâţiva vecini ai lui, care stăteau pe bănci, la bârfă. UnaMică,departe de a fi treaz şi el, încercase să îl urnească, dar fărăsucces. Briceag continuase să se uite fix la moşii de pe bănci şitot încercase să spună ceva, dar buzele nu prea îl ascultaserăşi nu reuşise să articuleze nimic clar. În cele din urmă,izbutise să îşi desprindă un braţ din strânsoarea lui UnaMică,îl îndreptase în faţă spre ei şi, abia ţinându-l drept,strigase: Diiiispeeeersaţi-vă! Până şi pe UnaMică îlluase prin surprindere, dar el îşi revenise repede şi izbucnise înrâs. Lasă, bă, oamenii, ce ai cu ei?!

(Cine) Eşti

2011-11-25T21:52:00.001+02:00

Îţi schimbi viaţa, încăperea, oraşul, iubita, dar chiar dacă te lepezi de toate rămâne ceva pentru totdeauna, ceva ce porţi în tine de când te ştii şi cu mult înainte de a ajunge să gândeşti, nucleul sau măduva a ceea ce eşti, a ceea ce niciodată nu s-a stins, nu o convingere, nici o dorinţă, ci un sentiment, uneori înăbuşit, ca jăratecul încins sub cenuşa focului din noaptea trecută, dar aproape întotdeauna foarte acut, zvâcnind în faptele tale şi punând lucrurilor culoarea depărtării durabile; eşti sentimentul de dezrădăcinare şi de înstrăinare, de a nu fi întru totul în niciun loc, de a nu împărtăşi certitudinea apartenenţei care la alţii pare atât de firească sau atât de uşoară, siguranţa cu care mulţi dintre ei se obişnuiesc sau o au, sau se lasă să se obişnuiască sau să o aibă, sau consideră sigur pământul pe care-l calcă, trăinicia ideilor lor, viitoarea durată a vieţilor lor. Eşti întotdeauna musafirul ce nu este sigur că a fost invitat, chiriaşul ce se teme că va fi dat afară, străinul căruia-i lipseşte un act ca să-şi legalizeze situaţia, băieţelul grăsuţ şi sfios printre cei mai tari şi mai grozavi din curtea şcolii, mocăitul cu platfus printre soldaţii din cazarmă, efeminatul singuratic printre masculii agresivi, elevul model ce în sufletul lui moare de ruşine şi de singurătate şi şi-ar dori să fie unul dintre acei codaşi ai clasei ce râd de el, tatăl de familie îmbâcsit de plictiseală şi ranchiună conjugală ce priveşte cu coada ochiului femeile în timp ce se plimbă de braţ cu a lui duminica după-amiaza, pe o stradă din oraşul lui de provincie, angajatul temporar ce nu reuşeşte să obţină un contract definitiv, negrul sau marocanul ce sare dintr-o barcă clandestină pe plaja din Cadiz şi intră noaptea într-o ţară necunoscută, ud leoarcă, mort de frig, îndepărtându-se în goană de farurile şi de lanternele jandarmilor, republicanul spaniol ce trece graniţa în Franţa în ianuarie sau februarie 1939 şi este tratat ca un câine sau ca un ciumat şi trimis într-un lagăr de concentrare, pe ţărmul neprimitor al mării, închis în geometria sinistră a barăcilor şi a gardurilor din sârmă ghimpată, geometria şi geografia naturală a Europei din acei ani, începând cu plajele infame din Argeles-sur-Mer, unde se înghesuie ca nişte vite republicanii spanioli, până în ultimele colţuri ale Siberiei, de unde s-a întors vie Margarete Buber-Neumann ca să fie trimisă nu spre libertate ci spre lagărul german din Ravensbruck.

(Antonio Muñoz Molina, Sefarad)

Ieri şi azi

2011-11-23T23:55:00.001+02:00

dintr-un septembrie

ea: Eu tot încerc să-mi dau seama dacă celui plin de sine îi este mai uşor să-şi găsească locul. Apropo, azi cică e ziua întrebărilor stupide.

eu: Nu ştiu, ce înţelegi prin "plin de sine"?

ea: De exemplu, un om pentru care empatia şi reflexivitatea sunt mai rare decât meteoriţii căzuţi în grădina lui Ion.

eu: Nu neapărat îşi găseşte locul mai uşor, da' are o autosuficienţă care ţine loc de multe. Pe mine m-a dezamăgit ceva azi şi nici măcar nu mă mai enervez. O fi bine? Nu cred... cât timp te enervezi, e semn că îţi pasă. Şi am început o carte care mă plictiseşte, şi am uitat să mă duc să închiriez măcar un film, şi aş avea câte ceva de făcut, da' n-am chef, şi tu mă enervezi că nu esti în oraşul ăsta mirific, să ieşim să ne îmbătăm (asta o spun ca să-i scandalizez pe unii puritani).

de azi

aş bea un gin

ar trebui să mă lecuiesc de visat cai verzi pe pereţi

şi, vorba cuiva, acum ar cam fi momentul să se întâmple ceva; ceva care să mă scoată din starea asta

mi-e dor de mirosul de salcâm

cred că mă paşte o tăcere

mă simt ca o floare în ghiveci, am înghiţit nişte zaţ

pe de altă parte, cred că e foarte trist să dispari şi să nu observe nimeni

poate că a venit vremea pentru o pauză

Otro planeta

2011-11-20T23:09:00.001+02:00

Un personaj dintr-o carte, un englez, ajunge în Columbia. Face cunoştinţă cu băiatul unei familii de acolo, la care stă o vreme:

I-am strâns mâna şi i-am spus că trăiesc la Londra.

- Otro planeta! zice băiatul.

Cam aşa gândesc şi eu când întâlnesc anumiţi oameni de care mă separă diverse sau când visez la anumite locuri sau la anumite situaţii pe care mi le doresc şi la care ştiu că nu voi ajunge vreodată... Şi mă întristez pe moment, după care viaţa merge înainte. Nu chiar atât de simplu, dar...

De toate

2011-11-19T17:25:00.001+02:00

Song of the day ar fi ăsta:

Iar aici despre ultimul album, pentru că ea şi vocea ei sunt printre preferatele mele.

Chiar dacă îmi place Barnes, destul de mult, povestirile lui sunt ok doar la început, una, două, trei... după care devin (prea) previzibile, începi să ghiceşti ce urmează. Le-am abandonat. Nu pentru că, în general, mă plictisesc uşor, dar nu-mi plac chestiile liniare.

Când simţi că ceva s-a schimbat, încerci să afli de ce. Dar dacă nu primeşti un răspuns clar?

În 2005 iniţiam undeva o discuţie cu tema Cum ar fi să nu existe UE. Cred că ar fi mai actuală acum.

O recomandare pentru seara asta, de la 22, la Pro Cinema:

Şi cred că ochii mei vor alţi ochelari. Îmi recomandă cineva un oftalmolog?

Noiembrie

2011-11-19T10:19:00.001+02:00

J'attendrai

2011-11-17T22:30:00.001+02:00

Variaţiuni

2011-11-14T18:51:00.001+02:00

Cu ochii deschişi

2011-11-14T13:42:00.001+02:00

Acum două seri, în jurul unei mese, băutură, cafele, ţigări, un joc, râs, muzici, vorbe - am lăsat televizorul pornit, fără sunet, pe un canal de muzică. Posibil să fi fost VH1. Nu contează. Era undeva între 1 şi 3 dimineaţa. Priveam din când în când imaginile care se succedau pe ecran: culori ţipătoare, sâni, picioare, machiaje agresive, alţi sâni, tatuaje, alte picioare, tocuri, urme de haine, maşini nervoase, decoruri apocaliptice, gesturi haotice, alţi sâni, limbi, feţe obosite, mişcări lascive, trupuri subnutrite (fără să fie din Africa), pahare, cioburi, alte tatuaje, funduri, figuri descompuse, gesturi violente, săruturi...

A doua zi spre prânz. Cafele, televizor pornit, cu sunet, de data asta. Un tur cu telecomanda: ştiri despre morţi, reclame penibile, muzică gălăgioasă - cu un fundal asemănător celui de noaptea, desene animate agresive, un film ciudat cu unii care se împuşcau, altă muzică, ştiri despre Berlusconi, alte desene - misogine, de data asta, reclame, un serial, fotbal, horoscop, x factor - cu o aşa-zisă divă autohtonă care arăta precum Cruella, meteo, alt film cu crime, ştiri despre un accident auto....

... şi iar încercam să îmi închipui cum ne-ar percepe cineva venit dintr-o altă lume, din alt timp sau din altă dimensiune judecând după programele noastre tv. Agresivitate şi violenţă. În ştiri, în muzică, în filme, în reclame, în limbaj, până şi în desenele animate. Şi nu în plan secund. Deja izbeşte. Poate că o fi şi asta o modalitate de a ne satisface înclinaţia spre agresivitate: s-o ţinem doar în vitrină, pe micul ecran, s-o privim şi atât. Iar în rest să ne prefacem că nu ne place, că nu e în noi, că reuşim s-o reprimăm...

- noiembrie la munte e fad; de stat înăuntru, da

- iar faci cafea? de ce nu vă mutaţi în Columbia?

- totuşi, mie îmi place Malaparte

- aş vrea nişte ochi de schimb, ăştia îmi obosesc prea repede

- chiar funcţionează chestia asta? zici: gata, în două luni scriu o carte. şi o scrii.

- limitele există, chiar dacă nu mereu sunt vizibile

- era o discuţie despre relaţii, divorţuri, angajamente. el ar fi zis că voia, chiar voia să renunţe la partea aia din el care nu se putea ataşa pe termen lung, dar nu reuşea. normal, renunţarea e doar un cuvânt oarecare. nu îl rosteşti şi se întâmplă. e invers - se întâmplă şi îl rosteşti

- poţi să falsifici o absenţă? poate cel mult să o ignori. deşi uneori e greu şi asta. acum, de exemplu

- mi-e somn

Mi-a fost dor de muzici.

A Case of You

2011-11-10T16:34:00.001+02:00

Frânturi

2011-11-10T00:25:00.000+02:00

- În faţă la Unirii, un tip foarte tânăr cânta la vioară. Cânta frumos. Cei mai mulţi treceau pe lângă el fără să-l vadă. Prea grăbiţi, prea indiferenţi, prea... Doi-trei i-au dat bani. Unul i-a şoptit conspirativ celui cu care era: auzi, bă, cântecul din ăla... godfadăr. Muzica lui era ca o insulă în babilonia din bucata aia de Bucureşti. O insulă aproape pustie.

- Hoinărelile prin magazine mă obosesc mereu. Mă fac să-mi doresc să mă mut la ţară.

- E plăcut să te plimbi când se înserează, să fii un oarecare la pas prin mulţimea grăbită din jurul tău.

- orice evadare din rutină din cum trebuie e reconfortantă oricât de scurtă şi ar trebui să zâmbeşti mai des şi să-mi priveşti cuvintele în ochi mai ales pe cele nespuse apropierile se simt nu se vorbesc nu mereu

- Îmi plac cafenelele cu geam la stradă. Sigur că poţi avea impresia că eşti într-un acvariu, dar nu e obligatoriu.

- Fericirea adevărată cred că e cea căreia nu-i atribui o justificare. Sunt fericit pentru că... Nu. Aia nu e fericire.

- Cred că mi-e dor.

- Pianul Dianei Krall sună atât de curat uneori că intră în tine şi lasă urme.

(fragment)

2011-11-08T23:37:00.001+02:00

N-aş spune că era o frumuseţe, nu una izbitoare, nu genul pe care ţi se opreşte privirea şi rămâi blocat câteva clipe, mirat că există perfecţiune, dar vădea feminitate. Şi un soi de fragilitate care te făcea să vrei să te aşezi în faţa ei şi să o asculţi. Chiar şi atunci când nu vorbea. Deşi, poate că nu e cel mai potrivit spus fragilitate, nu vorbesc despre neajutorare, despre femeia care imploră prin toţi porii să fie dominată, călcată în picioare pe altarul masculinităţii. Delicateţe, poate că e mai bine spus aşa.
- Ce aveai acolo? Să...
Am făcut semn spre bar, cu ochii pe paharul ei gol.
- A văzut Vanea, cred că se rezolvă, mulţumesc.
- Dar ce era?
A luat pachetul cu ţigări de pe un colţ al mesei şi a aprins una.
- Mojito.
A tras un prim fum, pe care l-a eliberat în sus, cu gestul unui fumător vechi.
- Tu nu fumezi, nu?
- Ba da, dar nu când cânt. Tu fumezi mult.
A zâmbit iar, cu un colţ al buzelor frumos conturate şi nerujate. O şuviţă i-a alunecat peste obraz când s-a întins după scrumieră. Am împins-o spre ea. A pus ţigara pe marginea ei şi a luat de pe masă o agrafă din perle albe, cu care şi-a prins şuviţa. N-avea alte bijuterii sau gablonţuri. Era de o simplitate odihnitoare. Niciodată nu le-am înţeles pe femeile care se machiază excesiv şi se îmbracă complicat, cu tot felul de bluze suprapuse într-un haos care pentru ele o fi având vreun sens, dar nu şi pentru mine. Şi cu fuste lungi şi largi, fără forme, fără o formă anume, doar un morman de textile anoste, plus o grămadă de mărgele şi de brăţări la fel de ciudate. O neglijenţă studiată, de care niciodată nu m-am simţit atras.
Purta blugi şi o bluză albă. Şi pantofi negri din lac, cu toc mic. Niciun inel, niciun lănţişor sau mărgele. Nici măcar cercei. Doar ceas şi agrafa din perle albe. Prin broderia de pe cămaşă se întrevedeau formele rotunde ale sânilor.
- Vii de mult timp aici...
- E o întrebare?
- Nu sunt sigur.
Chiar nu eram. Îmi dădeam seama că mi-o aminteam cumva acolo, că nu era prima dată când o vedeam, dar abia atunci deveneam conştient de prezenţa ei. Imagini din alte seri mi se derulau rapid în minte, ca dintr-un film în care o zăream din când în când, femeia singură de la masa din colţ, mereu cu un pahar şi cu o cafea în faţă. Şi cu ţigara la îndemână. În unele imagini mai era o femeie cu ea, sau o femeie şi un bărbat, sau doar un bărbat. Dar în cele mai multe nu mai era nimeni. Vorbea des cu Vanea, care se aşeza şi el la masa ei, uneori. Am oprit filmul din capul meu şi am dat să mă ridic.

20s

2011-11-08T20:20:00.001+02:00

Give Me That Slow Knowing Smile

2011-11-06T20:42:00.001+02:00

soy vagabundo...

2011-11-06T16:37:00.003+02:00

Până la urmă, dacă tot e să tragi vreo linie pe undeva şi să aduni, e bine să vezi dacă îţi dă ceva la ce ai oferit. Da, nu e aşa uşor cum pare.

Unele gânduri sunt ca un bumerang. Dar le dau drumul, chiar dacă ştiu asta.

Cineva mi-a furat soarele de ieri. Poate că o fi avut mai multă nevoie de el. Mai multă ca mine.

M-am blocat aici.

Şi mi-e dor de Antunes, de scrisulluicarecurge. Cred că mai am ceva necitit.

Soy vagabundo, siempre de paso
de aquí de allá, de todo el mundo
No tengo dueño, no soy tu esclavo
Un poco tuyo y de todo el mundo

Umbrele

2011-11-04T17:40:00.005+02:00

Azi a fost soare-soare-soare şi totuşi m-am ascuns. Sub imaginare umbrele colorate. Pentru că sunt zile în care e nevoie de pauză, chiar dacă tu nu vrei, organismul îţi dictează.

Iar astea pot fi înlocuitorii umbrelelor de ziua.

Încă de dimineaţă am avut impresia că e sâmbătă. Şi de ce nu? La urma urmei, toate sunt convenţii, aşa că pot decreta eu: azi e sâmbătă. Cred că am mai făcut asta, îmi licăreşte un beculeţ undeva. În fine...

Mă uit la ştiri: paradisuri fiscale, summitul G20, criză, Steaua, balenă, iPhone, autostrada, bănci, chirurgia fără cusături, democraţia, shopping, Putin, buget, viol, restricţii, Grecia, capre... Mi-ar plăcea să văd reacţia unor civilizaţii care vor trăi muuuuuuuuult după noi când vor citi despre ce ne preocupa pe noi în 2011. Chiar mi-ar plăcea.

tre' să calc o cămaşă şi n-am chef
aş vrea o îngheţată; e noiembrie, ştiu
am vrut un ceas şi m-am ales cu trei
cafea - pescăruşi - play - data viitoare - zâmbet - surpriză - şi eu - linişte - să întreb? - grabă
mi-ar plăcea să desenez; în creion

Decadencia

2011-11-03T12:18:00.001+02:00

Peste umăr

2011-11-02T12:31:00.002+02:00

M-am uitat mai devreme la ce scriam pe aici acum... câţi ani sunt... în 2 noiembrie 2007. Când şi unde s-au dus? O exista un recycle bin al timpului?

Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.

Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.

Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.

**
In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…

La Espuma De Venus

2011-11-01T10:15:00.001+02:00

Încetiniri

2011-10-31T23:35:00.003+02:00

Fără îndoială, ar fi excesiv şi nedrept să spunem că într-o jumătate a lumii informaţia este interzisă, iar în cealaltă jumătate ea este falsificată. Asta, fiindcă ea este interzisă în mai mult de jumătate a globului, zice Jean-François Revel în Cunoaşterea inutilă. Mi-am amintit de asta citind ce scrie Cristian despre presa de la noi. Dar mi-a fost lene să intru într-o discuţie pe tema asta, pentru că ştiu unde ar fi dus...

De câteva zile m-am blocat pe Heroes Del Silencio. Nu îi mai ascultasem de multă vreme, iar acum am găsit nişte videoclipuri live foarte bune calitativ. Concertul de adio din Valencia îmi place mult, am înţeles că este şi DVD, e de căutat. Aici, de exemplu, sunt nişte momente când cântă publicul... întotdeauna m-a impresionat asta, atâta lume care uită de diferenţe, de rele, de politică, de foame, de orice şi e captivă în muzică. O singură voce. Nu ştiu să existe altceva care să poată face asta, în afară de muzică.

Azi mi-am dat seama că alerg după o iluzie. Şi am încetinit.
E un pic de haos în mine, trebuie să fac ordine. Dar nu acum, sunt prea lucidă în clipa asta. Iar când păşeşti afară dintr-un cerc se formează altul.
Trebuie să încep o carte şi nu ştiu care.
În seara asta mi-ar fi plăcut să fumez.
Sper să dorm.

El Estanque

De Todo El Mundo

2011-10-31T13:43:00.000+02:00

Acceptări

2011-10-30T23:46:00.004+02:00

Am văzut un film trist... Moartea copilului tău e cea mai cumplită închisoare. Nu ieşi din ea niciodată. - zicea un personaj din film. Da. Totuşi, finalul filmului a închis cercul. Viaţa merge înainte, chiar dacă sună a clişeu.

**
Am de recuperat somn. Iar.

Uneori, despre lucrurile frumoase nu-ţi vine să vorbeşti. Pentru că rişti să le transformi în platitudini.

Şi am hotărât să nu mai hulesc iarna. O să mă împac cu ea. O să-mi placă, o să aştept zăpada, Crăciunul, colindele, mănuşile, fularul, gulerul înalt, cafenelele ticsite, gheţuşul, luminiţele, mirosul de scorţişoară, Cişmigiul alb...

noapte bună

Vorbărie

2011-10-28T17:28:00.003+03:00

Românii au tendinţa să creadă că ceva e sau nu într-un anume fel pentru că "aşa au zis la televizor".

Spunea cineva într-o discuţie că niciun sistem politic, fie el şi liberalismul, nu oferă modele de valori şi că singura care face asta şi care asigură stabilitate socială este morala. Avea dreptate. Iar lucrul ăsta e din ce în ce mai vizibil...

Am văzut un documentar despre Cuba, despre mult aşteptata ei deschidere spre lume (a se citi spre investitorii americani). Unii stau cu afacerile pregătite, ca la startul unui cros. Cică au tipărit inclusiv unele broşuri prin care să explice cubanezilor cum e cu tranziţia la economia de piaţă, iar pentru asta dau exemple despre cum au perceput povestea asta alte ţări, printre care şi România. Nu vreau să mă gândesc ce o să înţeleagă ăia, având în vedere că nici românii n-au ajuns să înţeleagă nimic din tranziţia aia. A fost doar un termen foarte-foarte-foarte mult fluturat, la fel ca democraţie, presă liberă, privatizare (şi încă vreo câteva, nu mi le amintesc în clipa asta).

Cre'că m-am lămurit oarecum care e treaba cu povestirile şi de ce nu îmi plac mie ca gen. Am observat că cele care sunt mai fără cap şi fără coadă, mai stilizate, mai suprarealiste, mai... nu ştiu exact cum să le zic, adică cele în care se bat câmpii fără un scop evident (deşi el există, desigur) sunt şi cele mai apreciate. Iar mie tocmai asta nu îmi place. O scriere mie trebuie să-mi ofere o poveste, un rotund cumva, o lume văzută de jos în sus dacă se poate, care să fie surprinsă în esenţa ei şi nu prin detalii inutile. Posibil să fiu un pic conservatoare, sunt şi în alte privinţe, so... (mi-e lene să detaliez)

Mâine sper să profit de soarele care mai e şi să ies la plimbare, Calea Victoriei, clădiri vechi, cafea afară, cărţi, vorbărie. Abia aştept să ies un pic din online. Mă simt ca un prizonier.

Am început Lumea ca ziar, a Ioanei Pârvulescu, pe care o pusesem în aşteptare. Îmi place foarte mult. Poate că o aduc aici într-o zi, deşi nu mai pot scrie recenzii de cărţi (am mai spus), la fel cum nu pot scrie aici texte ordonate, cu scop, cu morală şamd. Aici sunt doar frânturi de zile, de insomnii, de gânduri, de cafele. Nici măcar jurnal nu se poate numi, pentru că niciodată n-am fost în stare să scriu un jurnal clasic. Şi aşa o să rămână.

Am văzut aseară o secvenţă de film şi mă gândeam că trebuie să fie foarte frumos să prinzi răsăritul pe puntea unui vapor în larg...

S-a agăţat de mine un gând şi nu reuşesc să-l scutur. Poate o să cadă singur când s-o face mai frig.

M-am înscris pe un forum din Argentina. Poate prind mai uşor limba.

Buy a coffee and a paper
And go step on to a train

Heroe de Leyenda

2011-10-28T13:32:00.000+03:00

La o cafea de toamnă bosumflată

2011-10-24T15:39:00.003+03:00

M-am săturat de discuţii despre cazul Huidu, care mai de care mai cretine. Mai ales că observ aceeaşi tendinţă de la noi de a aluneca dintr-o extremă în alta. Fie îl desfiinţăm, fie îi plângem de milă ca şi cum n-ar fi greşit absolut deloc. Cu alte cuvinte, fie suntem nesimţiţi (am văzut tot felul de glumiţe răsuflate), fie vrem să adoptăm faimoasa "atitudine zen" (o aiureală la modă în ultima vreme, greşit înţeleasă, desigur) - mai simplu spus, să fim cu fundul în două bărci.

M-am întors la cărţile lui Djuvara, care are un optimism moderat foarte reconfortant... După care o să încep nişte povestiri ale lui Bolano.

Pe vremea asta, acasă (în Satu Mare), străzile erau pline cu vânzători de castane coapte. Luai un cornet cu castane calde, care miroseau frumos, şi îl ţineai în mâinile reci. Una dintre puţinele plăceri ale începutului de iarnă. Aici n-am văzut aşa ceva.

Citeam dimineaţă ceva foarte pesimist pe un blog. Şi mă întreb cât de obosit poţi fi să ajungi să gândeşti aşa. Eu nu sunt chiar un optimist, dar nici omul extremelor nu sunt. E stupid şi nefiresc să hăhăi toată ziua, dar la fel de nefiresc e să nu mai vezi niciun rost, nicio pată de culoare în jur.

aş vrea:
un curs de creative writing
o seară în care s-o chem la mine pe J, să dăm muzica tare şi să ne prostim
să-mi amintesc să mă duc după dosar
ultima carte a lui Pleşu

longing for a song

(fragment)

2011-10-23T09:07:00.004+03:00

Grădina de vară a restaurantului de peste drum de teatru era plăcut umbrită de nişte viţă de vie boltită, pe lângă care erau aşezate mesele acoperite elegant cu alb, un alb prea rigid pentru decorul oarecum rustic. Muzica discretă îi făcea pe cei de la mese să vorbească pe un ton coborât, mai mult şoptit. La o masă mai retrasă, într-un colţ, Măcănescu tocmai îşi ştergea bărbia, cu un aer satisfăcut. Mâncase o friptană zdravănă, cum îi plăcea să spună, pe mijlocul mesei trona o sticlă cu vin alb, iar pe scaunul din faţa lui stătea Bălmăjan, care încă maltrata un peşte cu mămăligă şi încerca să-i explice pe limba lui cum funcţionau anumite lucruri în politică şi în presă.
Bălmăjan era pentru el un fel de mentor, omul care îl învăţase cum să se îmbrace, cum să vorbească la telefon cu oamenii importanţi, când să răspundă unor acuzaţii sau când să stea în banca lui şi să tacă mâlc, pentru că ades apele se liniştesc de la sine. Până şi să intre pe internet să citească ziarele îl învăţase Bălmăjan, deşi lui tot îi plăcea să le cumpere, internetu' ăla îi un pic ciudat, protestase, cu obişnuitu-i stil rural de care încă nu reuşise să se debaraseze, deşi acelaşi Bălmăjan îi tot repeta că trebuia să îşi cizeleze felul în care vorbea, dacă voia să ajungă departe. Şi voia.
Bălmăjan era patronul unor firme despre care nimeni nu ştia exact cu ce se ocupau, în afară de cea de construcţii, care câştiga prea des licitaţiile organizate de consiliul judeţean pentru repararea unor drumuri. Ziarele insinuau din când în când că respectivele licitaţii n-ar fi fost tocmai curate, pentru că drumurile la care lucra firma lui Bălmăjan erau veşnic în acelaşi stadiu plin de gropi cel mult peticite, cu toate că în conturile lui intrau o grămadă de bani de la bugetul public. Graţie prieteniei lui cu preşedintele consiliului judeţean, mai insinuau aceleaşi ziare, care nu îşi permiteau să o spună clar şi răspicat, din lipsă de dovezi. Şi nici nu era de mirare acea lipsă de dovezi, pentru cine nu credea vorba de duh potrivit căreia nu orice poate fi cumpărat cu bani. Iar Bălmăjan era prieten şi cu Directorul, motiv pentru care Avertismentul zilei nu se numărase printre ziarele care publicaseră amintitele insinuări, poate doar o dată sau de două ori, după care, în mod absolut neîntâmplător, în loc de articole despre licitaţiile suspecte, în paginile lui începuseră să apară reclame mari şi foarte mari ale firmelor lui Bălmăjan. Iar reclamele acelea costau. Mult. Unele foarte mult. Nu orice poate fi cumpărat cu bani?
Bălmăjan se apropia de cincizeci de ani, dar puteai spune despre el fără reţineri că avea şarm. Era înalt, zvelt, urmare a tenisului făcut în tinereţe, avea părul uşor grizonat şi ochi căprui ageri, mereu atenţi la tot ce se petrecea în jurul lui. Ani buni purtase şi mustaţă, dar renunţase la ea după ce a doua nevastă, acum plecată în Spania şi de care divorţase prin avocaţi, îi spusese că îl îmbătrânea. Nici inteligenţa nu-i lipsea, desigur, altfel cum ar fi reuşit să se menţină în topul miliardarilor din oraşul lor mic-burghez? Şi încă un miliardar discret. Oarecum. În plus, avea grijă să fie mereu la curent cu ce se întâmpla prin lume, prin politica de acasă şi de aiurea, citea inclusiv recenzii de cărţi şi cronici de teatru, nu-i plăcea să fie luat pe nepregătite în vreo discuţie, pentru că se mai întâlnea şi cu intelectuali, nu doar cu afacerişti şi cu d'alde Măcăneşti, nu, nu citea şi cărţile, doar recenziile, iar la teatru mergea rar. La urma urmei, n-avea timp chiar pentru toate. Dar aparenţele erau importante. O ştia prea bine.
- Directorul nu e prost, cred că şi-a dat seama de ce vreau să mă întâlnesc cu el şi de asta tot amână. Dar ştiu eu cum să-i forţez un pic mâna, zise Bălmăjan în timp ce dădea la o parte farfuria goală şi îi făcea semn ospătarului.
- Io tare aş vrea să ştiu de la cine află toate chestiile alea despre mine, că...
- Eu.
- Hm?
- Eu, nu io.
- Da, da, ştiu, da'...
- Niciun da', trebuie să te obişnuieşti, s-ar putea să vii cu mine când mă întâlnesc cu el şi nu cred că vrei să pară că are dreptate când scrie că eşti îngrămădit.
- Da, bun, am înţeles. Deci, cine mă toarnă?
Bălmăjan îl privea calm. Măcănescu era roşu la faţă şi uşor nervos. Când se enerva, ochii mari ca de broască îi ieşeau în afară de parcă vorbea cu ei.
- Cre'că o să-l întreb pe şeful SRI nişte chestii, adăugă Măcănescu pe un ton oarecum meditativ.
- Cred că.
- Ok, ok, cred că.
- Şi, nu, nu îl întreba nimic, vrei să afle Directorul că ai intrat în panică? Măcănescu, învaţă să-ţi controlezi pornirile impulsive.
- Ce să controlez, nu vezi că mă face troacă de porci? Scrie chestii pe care nu le ştie aproape nimeni. Adică aşa credeam că nu le ştie aproape nimeni.
- Ai răbdare, lasă-mă pe mine să mă ocup şi mai vedem apoi, da?
Îi făcu din nou semn ospătarului.
- Două cafele, vă rog.
Îşi aprinse o ţigară, cu gesturi uşor studiate. Nu voia să impresioneze pe nimeni, era doar exerciţiu.
- Şeful SRI e prieten cu Directorul, nu cu tine. Crezi că dacă te tutuieşti cu el gata, sunteţi fraţi de cruce? Ăla e un şmecher, normal, aşa şi trebuie să fie. Şi Directorul e şmecher. O să cazi de fraier. Stai în banca ta, până îţi spun eu.
Măcănescu mai vru să spună ceva, dar se opri. Îşi mai puse vin în pahar şi făcu semn cu sticla spre paharul gol al lui Bălmăjan.
- Eu nu mai vreau, am o întâlnire.
Peste o jumătate de oră ieşeau pe poarta din lemn masiv a restaurantului şi urca fiecare în maşina lui, după ce îşi dăduseră mâinile, iar Bălmăjan îi făcea din mers semn că te sun eu.

Rosa

2011-10-19T00:02:00.001+03:00

...

2011-10-18T14:17:00.004+03:00

zece ani
hang on

Terminus

2011-10-17T19:39:00.001+03:00

Down Like Rain

2011-10-17T10:47:00.001+03:00

Pasul afară din cerc

2011-10-16T13:20:00.004+03:00

Aseară m-am uitat un pic la ştirile despre proteste, iar azi mi-au mai căzut ochii pe câte unele scrise pe aceeaşi temă. Şi mă întreb dacă cei care mărşăluiesc sub deviza indignaţi-vă ştiu ce vor. Nu mai vor bănci, nu mai vor capitalism, îl arborează pe Guevara deasupra capului, nu mai vor dobânzi mari, nu mai vor credite. Nu mai vor, pur şi simplu. Dar nu spun ce vor. Când vrei să dai jos un sistem, ar trebui să ai pregătit ceva de pus în loc. Ok, nu mai vrei capitalism, comunismul îmi place să cred că nu mai e luat în calcul (sunt convinsă că cei care îl admiră pe Guevara doar bravează şi habar n-au despre ce vorbesc), dar cu ce îl înlocuieşti? Ca să nu mai spun că, de fapt, Europa e cam socialistă, nu putem vorbi de capitalism curat.

Nu cred să-i fi obligat nimeni pe cei care azi se răzvrătesc să-şi cumpere pe credit diverse proprietăţi şi bunuri care, de fapt, nu le folosesc la nimic. Lăcomia nu se vede doar de partea băncilor. Dacă ele nu ar fi găsit doritori de credite, amatori de consum excesiv, povestea asta n-ar fi atins culmile de azi. Ne înconjurăm de tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin utile, ne îndatorăm pentru orice fleac la modă, am ajuns să trăim cu o piramidă de lucruri peste noi, care se adună, se adună, se adună, iar apoi ne mirăm că nu mai putem respira....

Sigur că e un cerc vicios, dar întâi ar trebui să îşi schimbe fiecare atitudinea, să se întoarcă spre sine, să-şi revizuiască nevoia absurdă de câte trei telefoane, 3-4 televizoare într-o casă, 2-3 maşini de familie, 5000 de perechi de pantofi, încă pe atâtea poşete şamd, şamd, şamd. Nu vreau să intru în detalii despre producători şi cumpărători şi nici să ajung la un limbaj pretenţios, spun doar că eu sunt convinsă că schimbarea trebuie să pornească de la nivel de individ. Pare demodat să spui asta în epoca vitezei şi a acumulărilor de orice fel, dar chiar cred că asta e soluţia. Numai că noi nu învăţăm din greşeli, istoria ne-a arătat-o de atâtea ori, aşa că nu mă aştept la o minune...

Recent, într-o seară în care eram adunaţi la un pahar de vorbă, câţiva de la masă au început să vorbească despre case - unii despre câţi bani au băgat în una ridicată de la zero, alţii despre cât ar costa să modernizeze nu-ştiu-ce-casă-veche, acoperiş nu ştiu de care, etaj, mansardă, sume mari, chiar foarte mari, credite peste credite... mă uitam la ei ca un spectator la unii de pe o scenă şi mă întrebam de ce atâta efort pentru o casă. Să te înconjori de patru pereţi cât mai dichisiţi, pe care apoi să-i umpli cu lucruri la fel de dichisite şi la fel de inutile, cele mai multe dintre ele. Ca în final să ce? La atât de rezumă viaţa? Şi nici măcar nu erau oameni proşti, ba dimpotrivă. Dar microbul ăsta al acumulărilor de orice fel pare să-i fi cuprins pe toţi... I-am ascultat o vreme, iar la un moment dat eu şi C ne-am uitat unul la altul şi am râs: dacă am avea banii ăia, nu-i aşa că nu i-am îngropa într-o casă?
Dacă, printr-o minune, mâine m-aş trezi cu mulţi bani, aş vrea un singur lucru: să văd lumea, cât mai mult din ea, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele. Din când în când, m-aş opri pe undeva. Şi aş încerca să scriu poveşti despre ea.

Innuendo

2011-10-16T10:44:00.000+03:00

Simplitate

2011-10-15T18:51:00.003+03:00

căldura în casă, frigul lăsat afară
aromele din bucătărie, în fond, e sezonul prăjiturilor cu mere
muzica muzica muzica - pe alocuri, vocea lui Placido Domingo seamănă perfect cu a lui Mario Lanza
gesturi domestice, sunete domestice, mirosuri domestice
cu alte cuvinte, mici plăceri uitate, tot mai ades date la o parte, de dragul nu ştiu cărei (false) emancipări

Mi-a plăcut ce spune Andrei Pleşu aici.
În sfârşit, probabil că azi o să văd El último Bandoneón (mulţumesc, Ana).

Parigi o cara

La Spagnola

2011-10-15T11:26:00.001+03:00

One More Cup of Coffee

2011-10-14T18:22:00.000+03:00

Dintr-un jurnal

2011-10-14T17:44:00.001+03:00

Daca mai aud ceva de gripa aviara, ma impusc. Mai devreme zicea un coleg prin birou ca i-ar fi spus nu-stiu-cine ca a vazut in Bucuresti pasari cazand din copaci. Brava, o fi murit vreo cioara de batranete. Da' daca persevereaza si imprastie suficient de bine zvonul, diseara vedem la stiri ca in Bucuresti avem gripa aviara.
(10 octombrie 2005)
**
Am avut o revelatie azi: personaje precum cele din Neveste disperate chiar exista in realitate. Mda...
Dimineata, in tramvai, era un individ la vreo 30 de ani care cersea. Ma rog, e impropriu spus cersea: "Sa-ti traiasca familia (iubita, iubitul etc., functie de cel caruia ii cerea), da si mie din putinul tau", "hai, frumoaso, ca azi e sarbatoare, spala-ti un pacat", "baiatu', chefuiesti diseara la vreun dumitru, nu? hai ca ne vedem diseara!" Unul mai inspirat i-a spus: "Eu sper sa nu!"
(27 octombrie 2005)
**
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd pe câte unul care scuipă pe stradă, am realmente poftă să îi şterg una peste bot. Şi ocazii se tot ivesc.
(31 octombrie 2005)
**
Aproape toate convorbirile telefonice din tramvai, seara, sunt de genul: "Ajung imediat, sunt pe drum. Iau eu paine sau iei tu? Nu, draga, nu dureaza mult, sunt aproape! Bine, te pup, pa!"
(2 noiembrie 2005)
**
Am vazut o ambulanta tinuta pe loc vreo 10 minute, sa treaca o coloana oficiala. Cata indolenta... Uite asa imi vine din nou in minte Cuba.
Miercuri vad ca e Trubadurul, sper sa ajung si eu. Daca n-o fi si asta un lux, ca la mine deja orice e lux.
Ce liniste e in birou acum, nefiresc de liniste.
(4 noiembrie 2005)
**
Mi-a mai pledat cineva pentru Coelho aseară. Dar nu m-a convins.
Şi n-am mai cumpărat nici o carte, nu mi-am permis.
Am încercat mai devreme să fac o listă cu ce mă nemulţumeşte cu adevărat. Singurele chestii semnificative depind de alţii, aşa că le-am trecut la capitolul 'fără rezolvare'
M-a iritat şi aglomeraţia din tramvai. Uneori, am impresia că sunt în China.
Iar şefii mei au din nou impresia că ideile lor sunt geniale.
(8 noiembrie 2005)
**
ea: Ca sa fie cum as vrea eu mai am nevoie de doua vieti. Una sa o traiesc si una sa povestesc despre ce am invatat, ce am pierdut, ce am gresit si poate asa ma regasesc si ma impac cu mine. Si poate mi se face o concesie si o mai primesc si pe a treia ...pentru echilibru. La urma urmei, totul e un joc, intelepciunea o dobandim cand stam pe margine si privim. Si e prea tarziu. Singura solutie e cacialmaua.
eu: Si daca nu-ti place pokerul?
ea: Numai principiul conteaza. Se poate adapta la orice.
(11 noiembrie 2005)
**
Prima ninsoare de anul asta. E urata, pentru ca e flescaita. Zapada nereusita...
Organismul meu refuza cafeaua in clipa asta. Desi o am in fata si ii simt aroma placuta.
Aseara mi-era sila sa fac o lista, asa ca am facut-o mai devreme. Rezultatul a fost cel prevazut, un pachet de nervi. Şi am simtit brusc nevoia sa ma pun jos intr-un colt, sa injur si sa plang cu pofta, pana n-am mai putut.
Acum e mai bine, doar ca imi vajaie capul.
Oare unii cum reusesc?
M-am bucurat azi ca am mai gasit-o pe tanti care vinde crizanteme, ma gandeam sa nu fi disparut, cu pseudo-ninsoarea asta.
Am aprins si o lumanare, in contul zilei de ieri... unele dureri se estompeaza cu timpul, probabil ca asa trebuie sa fie, cine stie...
(19 noiembrie 2005)
**
Tocmai am aflat de un top al vânzărilor de carte în ro. Pe primul loc ar fi cărţile lui Coelho (cum altfel), urmate de cele ale lui Dan Brown (cum-cum altfel), iar pe trei... tananaaa... o carte despre cum să câştigi la loto! La ziare, cel mai vândut e Libertatea, la tv ... cred că audienţa cea mai mare o are telenovela aia românească, nu ştiu cum îi zice, de pe Acasă. Vorba aia, frumoasă ţară, păcat că-i locuită.
(23 noiembrie 2005)

Crazy

2011-10-13T14:40:00.000+03:00

Recomandări

2011-10-11T16:52:00.003+03:00

Idei pentru seara asta rece, rece, rece, rece (mă repet, ştiu):

Good Night and Good Luck la TVR 1

şi

Concertul lui Bugge Wesseltoft la TNB (la care n-am prins bilet), la TVR Cultural

Greu de ales, sunt cam la aceeaşi oră.

+ perne + perne + pătură + cafea-caldă-cu-un-strop-de-coniac + perne

bilanţ

2011-10-10T23:25:00.008+03:00

Ce rămâne din ziua de azi:

Florin Răducanu povesteşte frumos şi interesant despre jazz
Despre iubire şi îngeri spune Andrei Pleşu (mulţumesc, R)

În omul sovietic despre care scrie Bukovski îi regăsesc şi pe români. Nu e de mirare, dar e cumva trist.

Mi-e dor de acasă...

Bo Skovhus

2011-10-10T10:28:00.001+03:00

nu vreau

2011-10-09T15:37:00.000+03:00

nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig nu vreau frig

All the things you are

2011-10-09T09:26:00.001+03:00

Mai mult sau mai puţin la întâmplare

2011-10-06T08:28:00.005+03:00

Cuvântul "cultură" a cunoscut, ca atâtea altele, un lung proces de înţelegere greşită. Cult era cel care terminase o facultate, cel care citise mult; cult era omul care cunoştea limbi străine şi cita din Tacit; cult era profesorul care adăuga la programa de studii şi o bogată bibliografie auxiliară. A fi cult însemna - şi mai înseamnă încă, pentru mulţi - să ai în cap o arhivă detaliată şi să-ţi aminteşti multe nume...
Dar cultura este asta şi mult mai mult. Omul - tendinţele filosofice actuale, foarte recente, o afirmă prin geniul lui Martin Heidegger - nu este numai intelect. Omul este inteligenţă, dar şi sentiment, şi năzuinţă metafizică, şi sens religios. Omul este un compus; din armonia posibilităţilor sale izvorăşte perfecţiunea. De aceea, a fi cult înseamnă să ştii sanscrita, dacă vreţi, dar şi să te minunezi în faţa unui asfinţit; a fi cult înseamnă a face fişe la o disciplină pe care o cultivi de preferinţă, dar şi să te emoţionezi ascultând muzică sau văzând un tablou, sau să descoperi secretul intim al unui vers sau al unui copil. Şi tot n-am reuşit să precizez ce trebuie să se înţeleagă prin cultură; exemplele par inutile. Poate că mi s-ar înţelege mai bine ideea decantată în acest concept al culturii: atitudinea integral umană, fără mutilări, care reiese în urma unui lung studiu şi a unei ample viziuni asupra realităţii.

(Julio Cortazar, Pagini neaşteptate)

Este o idee frumoasă, dar nu nouă. Câţi dintre noi nu am gândit exact acelaşi lucru şi cât de puţini am îndrăznit să-l spunem. Dar îl apreciem scris de cineva devenit un nume. Pentru că noi continuăm să avem nevoie de idoli, de certificări ale unor turme. Pentru că, deşi în aparenţă pare invers, avem atât de puţină încredere în noi şi atât de multă în alţii... Mereu aşteptăm să ne confirme alţii ceea ce noi deja ştim, dar nu îndrăznim să spunem.
Şi tot nu reuşesc să înţeleg cum un om ca Julio Cortazar poate fi un spirit atât de deschis în anumite privinţe şi, în acelaşi timp, atât de mărginit încât să adere la marxism. Niciodată nu cred că o să înţeleg. Pentru mine, asta e soră cu intelectualii care l-au susţinut pe Hitler.

***
Am început Nimfa lui Cabrera Infante, pe care am aşteptat-o atâta, şi nu îmi place. Prefer să rămân cu imaginea lui din Trei tigri trişti. Poate că o să detaliez într-o zi...
Lecturile mele din ultima vreme sunt haotice, dar, printre multe pagini citite mai mult sau mai puţin pe îndelete, am găsit şi la părintele Arsenie nişte cuvinte frumoase.

Entuziasmul meu pentru Noua Republică s-a cam dus deja şi el. Nici asta nu o să detaliez acum, poate că tot într-o altă zi. Până la urmă, Llosa avea dreptate în ce spunea despre politică.

Din discuţiile cu R îmi dau seama că ştiu o grămadă de lucruri despre scriitorii sud-americani, de exemplu, dar mai nimic despre unii de la noi. O să încerc.

Dacă e să pun pe muzică zilele astea de toamnă, cred că Mozart e cea mai bună alegere...

Am lăsat neterminate diverse şi sunt zile în care mă ajung din urmă.
La fel cum sunt zile în care constat că tot închid câte un pic carapacea, pentru că sunt tot mai puţini oamenii cu care poţi vorbi deschis şi sincer, cei mai mulţi vor să le spui doar ce le place, preferă faţadele de orice fel şi rămân pe lângă tine doar atâta timp cât respecţi regula asta nescrisă.

(încă) geamuri deschise
cafea caldă (ibricul ăla e ca o jucărie nouă pentru mine)
cei mai mulţi traducători de la noi par să nu fi auzit de concordanţa timpurilor
play
mâine
dor de Portugalia
şi de bună dimineaţa
cine mi-a băut cafeaua?

divertimento

...

2011-10-04T23:13:00.000+03:00

necesito respirar

I'm the Fool

2011-10-03T18:26:00.001+03:00

Şotron

2011-10-01T15:37:00.003+03:00

De mulţi ani n-a fost o toamnă atât de frumoasă şi îmi doresc să ţină cât mai mult, în fiecare zi mă trezesc şi mă uit pe geam cu speranţa că o s-o mai găsesc, că încă e acolo, deşi începe să se simtă răcoarea seara şi nu mai poţi dormi cu geamul deschis... Iar atitudinea asta a lui Villazon e un fel de imagine a toamnei ăsteia. Te face să vrei să trăieşti, orice o însemna asta pentru fiecare, să împingi undeva spre un mâine oarecare tristeţile şi alte piedici de acelaşi fel. Toată ziua l-am ascultat azi, e un leac foarte bun.
Soare, geamuri larg deschise, cafea, muzică, picioare desculţe, mere roşii. Iar salata de boeuf nu trebuie identificată cu iarna, cu sărbătorile de atunci. E bună şi acum, chiar foarte bună. (mi-e lene să-i fac poză)

Nu obişnuiesc să mă înrolez, ba dimpotrivă, merg tot pe arătură, în general vorbind, dar celor de la Noua Republică le dau o şansă. Încă nu sunt sigură de independenţa lor, însă... până la proba contrarie, eu zic să fim deschişi.

Am citit ziarele dimineaţă, după muuultă vreme fără ele. Am descoperit unul nou şi altfel, în sens bun. În rest, aceleaşi idei, aceleaşi subiecte reluate din ţ unghiuri, care mai de care mai superficial.

Mi-am visat foştii colegi de liceu. Habar n-am unde eram, dar mă pregăteam să ţin un soi de discurs. Nu că aş fi bună la asta :)), deşi nu am o problemă să vorbesc în faţa unora. Şi îmi dau seama că nu mai ştiu nimic de oamenii din vremea aia. Aproape nimic.

Am tot trepidat că vreau cărţi noi, acum le am şi nu m-am apucat de niciuna. Nici măcar de Cabrera Infante. Vorba mamei: eşti o sucită.

Forgiven

2011-09-30T16:58:00.001+03:00

Dintr-un jurnal

2011-09-28T21:28:00.006+03:00

Ziua de azi stă sub semnul unei veşti proaste. Şi, brusc, perspectivele se îngustează...
Iar previzibilitatea nu reduce unele efecte.
(24 mai 2010)

**
Ştiu că nu e un subiect plăcut, dar mă gândeam în ultima vreme că n-aş vrea să fiu îngropată undeva, ci risipită în mare. Aşa cum sunt şi în viaţă, risipită prin locuri îndepărtate, după care tânjesc, fără să găsesc vreodată unul anume de care să aparţin cu adevărat. Cred că aşa voi fi până la sfârşit. De ce n-aş fi şi după?

Cuvântul de azi? Nu ştiu, ar trebui inventat, e o sumă de cuvinte. Cu multe senzaţii.
(1 iunie 2010)

**
La urma urmei, e un tango. Pasul tău înapoi îl generează pe al meu.
Ritmul face tot.
Iar dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă rămâne muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.
(4 iunie 2010)

**
Ieri - după o conştientizare - a gărzii lăsate prea jos - m-am ridicat: am luat Dialogurile lui Borges şi Sabato - deşi e greu să ieşi din librărie cu o singură carte; cafeaua cu Cointreau, afară, pentru că mi-era dor; râsul, relaxarea, fuga de carapace; somn, în sfârşit, somn.
(6 iunie 2010)

**
Calexico (răbdare cap-coadă)
Îi iubesc pe oamenii ăştia. Pentru ritm, pentru instrumente, pentru vocea care se topeşte din când în când printre ele... Pentru că ascultându-i poţi închide ochii şi să te vezi în maşina veche ce înaintează tăcut pe un drum prăfuit, într-un ţinut arid şi ars de soare, tânjind după ceva rece, ascuns după ochelarii de soare, prea cufundat în tine ca să vorbeşti cu cel de la volan. Şi îţi imaginezi oraşul spre care te îndrepţi, jumătate lemn, jumătate piatră, departe de civilizaţia gălăgioasă, departe de lumea dezlănţuită şi de mamuţii din sticlă... Şi inspiri adânc, priveşti în jur cu nerăbdarea în gânduri, vezi doar pustiul care aleargă pe lângă tine şi mai aprinzi o ţigară, din care tragi cu sete şi învârţi butonul de volum, să dai muzica mai tare. Doar o idee. Cât să simţi cum îţi alunecă printre simţuri. Şi drumul şerpuieşte în faţă...
(10 iulie 2010)

**
Acum ceva vreme (să tot fie deja vreo trei ani, cred... ce zboară timpul), cineva mă întreba în faţa unui pahar cu gin: Pe o scară de la 1 la 10, cum stai cu încrederea în oameni acum? Nu mai ştiu dacă am dat o cifră, dar am recunoscut că nu mă apropiam deloc de 10...
(22 iulie 2010)

**
Ce poţi face într-o seară de vineri toridă în Bucureşti? Găseşti o terasă cu grădină şi muzică live, nişte prieteni, ceva de băut şi laşi noaptea să-şi vadă de ale ei.
(7 august 2010)

**
Într-unul dintre apartamentele de pe palier locuia un bătrân. Slab, bolnav, nu ştiu dacă l-am văzut vreodată afară din bloc, doar stătea la o măsuţă de pe hol, lângă uşa apartamentului, şi fuma. O măsuţă cu o faţă de masă pe ea şi cu o vază mică cu flori. Zilnic îşi fuma ţigările acolo. Nu prea îl vedeam, că apartamentul lui e pe colţul de palier dinspre lift, palier care e ca un fel de L, dar simţeam când era acolo, după mirosul de ţigară. Nu tocmai fin miros. Habar n-am ce naiba fuma, dar mirosea al dracu' uneori.

Asta a durat vreun an... Apoi a murit, iar în apartament stă acum altcineva. Presupun că cei care l-au îngrijit, nu cred să fie copiii lui - când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni...

Dar pe hol a rămas măsuţa. Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant... Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul...
(26 august 2010)

**
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat

Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?

- Eşti ok?
- Nu. (asta am recunoscut în gând)
(10 septembrie 2010)

**
zicea cineva că până şi persoana care credeai că nu te va dezamăgi vreodată o va face la un moment dat; aşa e... era un gest mărunt, dar a lipsit
time to move on
(19 septembrie 2010)

**
Uneori, oamenii sunt ca două baloane... Ştii tu, alea care plutesc, se ciocnesc, apoi se îndepărtează iar, mânate tocmai de forţa din momentul apropierii, şi cine ştie dacă vreodată se vor mai apropia suficient ca să se mai atingă.

Toamna asta a fost un fiasco. Şi la propriu, şi la figurat.

Zicea Lore că în februarie s-ar putea să meargă în Portugalia. Poate reuşesc şi eu. Imagine that: februarie departe de iarna urâtă din România! Mda, ar fi frumos...

Sunt în urmă cu cartea. Şi mi-e lene. Frig. Perne, pătura, cafeaua. Când se întoarce vara?
(29 septembrie 2010)

**
Nu ştiu de ce, toamna predispune la muzică simfonică şi la operă.
(30 septembrie 2010)

**
Există o intimitate a gesturilor şi a cuvintelor pe care o împarţi cu cineva chiar şi după ce unele lucruri ştii că s-au consumat pentru totdeauna, o anumită senzaţie de bine care poate să apară chiar dacă la un moment dat aceeaşi persoană te-a rănit.
Poate că, totuşi, nu suntem mai mult decât chimie, iar sufletul o iluzie. Asta ar fi o explicaţie pentru multe.
Sau poate că aşa se nasc unele prietenii de durată, genul acela de relaţie care se hrăneşte cumva singură, care nu are nevoie de tandreţuri zilnice, e destul să ştii că există acolo, undeva, că o găseşti mereu când întinzi mâna.

E prea frig. Prea repede...
(5 octombrie 2010)

**
Din categoria ce mi-a plăcut azi: Nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără consimţământul tău.
(11 octombrie 2010)

**
Mi-a rămas în minte o atingere. Neaşteptată. Ca un gust plăcut, pe care doar îl intuiam.
Toamna asta o fi deghizată?
Mai am puţin din Aprilie în Paris. La sfârşitul unor capitole, îmi doream să fumez. Îmi părea singurul gest care se potrivea. Şi mă întreb ce anume declanşează instinctul de animal din noi. Şi dacă o să învăţăm vreodată să ne ferim de războaie. La urma urmei, cei care îşi doresc războaiele şi care le pornesc sunt mult mai puţini decât noi ceilalţi. Şi totuşi, de cele mai multe ori, ei înving.
(17 octombrie 2010)

**
Regula nr. 1: după ce iei o decizie, nu privi înapoi.
(19 octombrie 2010)

**
... dar e trist că ne trezim din alergăturile stupide care ne ocupă timpul abia după ce pierdem ceva sau după ce e cât pe ce să ne pierdem pe noi. Uităm să trăim, uităm să privim în jur, uităm să ne privim în ochi. Construim ziduri de toate felurile între noi şi lumea care ne înconjoară, deşi nu vrem, totuşi, să fugim din mijlocul ei. Suntem mereu defensivi. Şi în cel mai bun caz încercăm să îi facem pe alţii după forma şi culoarea noastră. În loc să luăm oamenii aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. La fel şi viaţa.
Şi ne e frică să ne exteriorizăm, ne e ruşine să recunoaştem că suntem vulnerabili, de dragoste ce să mai spun, toţi şi-o doresc, dar cei mai mulţi se feresc ca de dracu' să o spună, să vorbească despre ea.

În sfârşit, nu aveam intenţia să devin excesiv de serioasă (pentru că şi ăsta e un păcat în ziua de azi, aşa zic unii; cică e mai bine să mimezi că eşti spiritual), doar că citisem ceva şi mi-am amintit frânturi de viaţă...

Azi e soare, pot să stau cu geamurile deschise şi mă declar fericită.
(23 octombrie 2010)

**
Indiferent cât de proastă zi aş fi avut, trompeta lui Chris Botti reuşeşte mereu să repare tot...
(9 noiembrie 2010)

**
Inconştient, cred că mereu am tânjit după un suflet care să nu-mi ceară să mă explic, care să nu vrea să îmi ştie trecutul, să mă accepte aşa cum sunt în clipa prezentă. Lânga el şi atât. Să asculte cu mine acelaşi song, să ţină companie tăcerii mele, să mă ia de mână şi să mă plimbe pe străzi fără nume, să-mi sărute nedumerirea din mers, să-şi afunde obrazul în mine, să nu mă întrebe de ce, să fie de acord că uneori cuvintele sunt în plus, să creadă că o să mă întorc, fără să mă întrebe când, să îmi mângâie tristeţile şi să aibă răbdare să îmi treacă, să mă lase să îi ating ochii cu un zâmbet care taie mărunt distanţa...
(8 decembrie 2010)

**
Prima zăpadă e mereu plăcere, joacă, scoate copilul din tine. Chiar şi din mine, care nu sunt prietenă cu iarna. Obrajii înţepaţi de frig, graba spre căldură, apoi plăcerea palmei în jurul cănii fierbinţi. Să simţi cum te topeşti pe dinăuntru câte puţin... Şi muzica. Şi lumina.
Gândurile fug spre ieri...
Iar azi nu simt că aş vrea să fiu în altă parte, mi-e bine aici şi acum. Indiferent cât de puţin va ţine. Şi nici nu vreau să ştiu de ce. Pur şi simplu.
Şi tot azi cuvintele mele sunt dezordonate. E de la zăpadă.
Ochii spun ceea ce tăcerile ascund.
(17 decembrie 2010)

Quando le sere al placido

2011-09-28T00:27:00.001+03:00

Relaxări

2011-09-27T19:16:00.004+03:00

Ce poţi face într-o seară când încă te simţi în vacanţă, nu ai chef de citit, nici de discuţii profunde sau "profunde", nici de ieşiri de bon ton?
Pui muzică, o gură de cafea şi meştereşti ceva prin bucătărie. Rezultatul. (Sper ca Ciuleandra să nu râdă de opera mea. :)) )

În sfârşit, a apărut Nimfa nestatornică. Poate că mâine ajung prin librării.
Un refuz diplomatic e tot un refuz?
Am găsit finalul pentru un text.
M-am izolat iar, deşi nu mi-am dorit asta. Dar momentan mi-e bine.
Nu mai ştiu cine şi unde zicea că lumea a fost făcută bucăţi la un moment dat şi că noi toţi ar trebui să adunăm bucăţile alea, să o facem la loc... Da, ştiu că e o aiureală. Dar e o aiureală simpatică.