Şansele nu sunt decât teamă exprimată în cifre. Asta zicea un personaj într-un film oarecare...

De câteva zile e un mai nebun, ba prea cald, ba înecat în ploi.
Şi am realizat că, dacă n-ar fi ai mei, chiar aş fi în stare să îmi iau lumea-n cap mâine. Într-un loc fără iarnă, desigur.
Dar cuvintele tot nu le-am regăsit. Îmi zicea o colegă: D, ştii că ai voie să vorbeşti? Mmmhhmmm, da, ştiu, dar uneori e aşa de bine să taci!
Iar se arată ploaia, gata şi cafeaua. Cel puţin pot lăsa geamul deschis, nu mă mai simt ca într-o cuşcă. Până spre iarnă, adio, geamuri ferecate...

Au înflorit salcâmii... M-a izbit mirosul lor ieri dimineaţă. Nu reuşeam să îl identific, când am ridicat ochii şi l-am văzut. Am atârnat de el o dorinţă imposibilă şi am trecut mai departe.
În ultima vreme n-am mai reuşit să mă strecor aici. Nu neaparat din lipsă de timp, cât pentru că nu m-am mai regăsit nici în colţul ăsta. Sunt oarecum suspendată într-un timp pe care nu îl cunosc şi care nu mă atrage.
Şi uneori nu e suficient să cunoşti cauza, ca să te fereşti de efect... Iar prostia se plăteşte.