fragment dintr-o (posibilă) povestire

Paşii mei continuau să se audă cu un oarecare ecou pe asfaltul ud. Ceva mai în faţă, strada părea mai bine luminată, parcă începeau să se vadă şi unele vitrine. Eram pe punctul de a mă întoarce la depozitul de imagini care era memoria mea, în căutarea unui indiciu care să-mi spună unde mă aflam, când am văzut o maşină venind pe mijlocul drumului. Şoferul mă observase, aşa că începuse să claxoneze. Un claxon cu sunet ciudat. M-am dus mai spre margine, nu era nevoie să creadă că aş fi vreun sinucigaş hotărât să i se arunce în faţă. Chiar nu eram. Când maşina s-a apropiat, apoi a trecut pe lângă mine, am văzut că era un model vechi, ceva ce aducea a anii '30, n-aş fi putut spune ce marcă, nu sunt chiar genul obsedat de maşini, dar, categoric, un model din perioada aceea. M-am întors şi m-am uitat după ea, se mai vedeau doar farurile, îndepărtându-se.

M-am scuturat, bun, era o maşină veche, ce dacă, există colecţionari de aşa ceva, nu le vezi prea des pe şosele, dar sunt multe din astea funcţionale. La trei dimineaţa, pe o stradă pustie, din Dumnezeu ştie ce colţ de lume? Şi ce zi era?! Mi-am scos mâinile din buzunarele pantalonilor şi am dat să caut telefonul mobil, când am realizat că eram îmbrăcat în costum. Da, pantaloni din stofă şi sacou. Bine, nu părea cine ştie ce costum scump, totuşi, costum. Mi-am pipăit buzunarele, am găsit chiar unul interior, la sacou, dar nici urmă de mobil. Nici nu mai ţineam minte de când nu îmbrăcasem un costum, sunt genul care nu le suferă, mă fac să mă gândesc la înmormântări, nunţi, divorţuri, botezuri, tot felul de chestii din astea mult prea serioase, grave. Nu că eu aş fi neserios. Sau poate că da, într-un anume fel, dar, în fine, nu despre asta era vorba atunci, ideea era că ceasul meu arăta aproape trei şi jumătate, dimineaţa, habar n-aveam unde eram şi de ce mă plimbam îmbrăcat într-un costum la ora aia. Şi unde îmi era mobilul? Brusc, am realizat că aveam şi pălărie, cum de nu observasem până atunci? Mi-am luat-o de pe cap, m-am uitat la ea ca la o ciudăţenie, era neagră, cu bor larg şi cu o panglică neagră legată deasupra borului, da, pălăriile din anii '30, ce naiba, văzusem şi eu filme cu gangsteri. Sau poze din alea alb-negru, cu Calea Victoriei în perioada interbelică, după care plângeau toţi. Ce dra... M-am oprit şi m-am uitat mai bine în jur. Totuşi, nu era Calea Victoriei, nu era Bucureşti. Era a doua oară când îmi spuneam asta, în interval de câteva minute.

Mi-am pus pălăria la loc pe cap, dacă tot o aveam, şi am iuţit pasul spre zona din faţă, care părea mai luminată. Priveam drept înainte şi călcam apăsat, de parcă asta m-ar fi ajutat să desluşesc toată aiureala aceea în care mă trezisem. După vreo sută de metri, m-am retras înapoi pe trotuar, pentru că au mai trecut două maşini. Tot modele vechi. Tot nu ştiam exact ce modele. Dar, categoric, vechi. Foarte vechi. Anii '30. Cei de la volan aveau şi ei pălării. Şi costume. Nici urmă de fiinţă omenească în blugi şi geacă. Nu înţelegeam nimic. 

fragmente

Încă nu e miezul nopţii. Printre cuvinte, pahare ciocnite, sticle goale, gesturi ostentative şi cântece şoptite, foşnetul mării continuă să se audă, când mai aproape, când mai discret, într-o alternanţă de sunete care ar putea însemna şi ea o muzică. Doar că nu pare să o asculte nimeni. Toţi sunt prinşi în argumentări, într-o discuţie mai mult sau mai puţin lucidă, mâini întinse peste grămezi de sticle şi pahare, peste scrumiere pline, gesturi aruncate prin cuvinte, de la unul la altul. De câteva minute, mă priveşte calm, un calm pe care mereu i l-am invidiat, un calm care se vede. Realmente. Totuşi, e atent şi la ce se discută, intervine din când în când, două-trei vorbe, foarte punctual, foarte precis, fără alunecări, fără fandări inutile. Doar atât cât trebuie. Apoi revine la mine, cu privirea aceea care trece dincolo de imediat. 

**

Mi-a zâmbit din nou, cu un calm care începea să mă enerveze. Voiam să spună ceva, nu ştiam ce, măcar să-mi reproşeze că i-am răsturnat băutura, orice, doar să iasă din bucla aceea monotonă a zâmbetului indiferent. Nu-mi place când oamenii îşi ascund trăirile în spatele măştilor, fie ele şi zâmbitoare. Prefer să râdă în hohote, să plângă, să strige, să înjure, să... orice, doar să fie vii, să arate că sunt vii. Acordurile unei muzici care nu era a mea au început să se împrăştie în jur. Vanea pusese un CD şi venea cu paharul ei de mojito. Bugge Wesseltoft. Probabil, se gândea că o să stau mai mult, că, în sfârşit, îmi băgasem minţile-n cap şi mă apropiam de o femeie.

- Poţi să mai stai, abia se mai adună lumea, mi-a zis când a pus paharul ei pe masă.

M-a împins uşor la loc pe scaun, iar ei i-a făcut cu ochiul. Şmecher Vanea. Aşa credea. Dar i-am făcut pe plac şi am mai stat.

- Dinainte să cânţi tu aici, a zis ea, brusc, după ce am stat tăcuţi o vreme, eu încercând să-mi dau seama ce aş putea face în seara aceea, chiar nu mai aveam chef să mă întorc la pian, iar ea pufăind liniştită din ţigară. De atunci vin aici.

 - Ah.

Mă simţeam de parcă cineva mă urmărise mult timp cu un binoclu, mă studiase, mă analizase, făcuse liste cu defectele mele, cu ticurile mele, cu temerile mele. 

Exageram.

Şi habar n-aveam de ce mă oprisem la masa ei. Şi de ce acceptasem să mai rămân. Nu aveam chef de palavre, nici de schimburile de replici uşor cretine dintre un bărbat şi o femeie atunci când el nu ştie sigur dacă vrea să o agaţe, iar ea aşteaptă şi nu se hotărăşte să facă primul pas. Nu era cazul, dar acolo am fi ajuns.

- Îţi place Wesseltoft?

- Da, e bun. Eu nu pot cânta aşa, sunt prea legat de clasică. 

- De câţi ani cânţi?

S-a lăsat pe spate pe fotoliul din ratan, ca şi cum abia atunci s-ar fi relaxat cu adevărat.

- De prea mulţi... Pot să iau o ţigară? am întins mâna spre pachetul ei, aveam noroc că nu fuma ţigări din alea subţiri, de femei.

- Sigur.

Am aprins-o, am tras un prim fum cu nerăbdare şi am luat o gură de whisky. Aşa era mai bine. M-am aşezat şi eu mai comod.

- De la opt ani. 

- Uau...

- Aiurea. Dacă era uau, n-aş fi cântat acum aici. Aş fi fost departe, nu? La asta se aşteaptă oricine când aude povestea cu de la opt ani. 

- Să întreb de ce nu eşti? Departe. 

- Nu. Nu cred că e cazul să ne lansăm în genul ăsta de spovedanii, am adăugat repede, apoi am zâmbit, conştient că refuzul meu fusese cam rece.

(fragment)

Şi, pe măsură ce devenea mai informat şi mai captiv în lumea intrigilor politice de pe ecran, Oniga căpăta şi un simţ mai acut al dispreţului faţă de cei din jur, aceiaşi cu care crescuse şi cu care trăise şi până atunci, dar care îşi vedeau de viaţă în continuare, fără să dea foarte multă importanţă politicii şi schimbărilor de care avea parte lumea în care îşi duceau zilele. Sigur că le plăcea faptul că nu mai erau cozi la pâine, magazinele erau pline cu tot felul de minunăţii şi puteau înjura în gura mare pe oricine, mai ales pe cei care fuseseră activişti de partid şi care acum nu mai erau decât nişte şobolani nevoiţi să se ascundă care pe unde putea de furia mulţimii. Dar la televizor se uitau doar seara câte puţin, după ce veneau de la câmp, după ce mulgeau vacile sau după ce ajungeau acasă de la schimbul unu sau doi sau trei al vreunei fabrici din oraş, când îşi puneau un pahar de pălincă şi îi priveau pe toţi aceia care discutau, se certau, se împăcau, se băteau şi iar o luau de la capăt ca pe nişte eroi din filme, dar atât, nu prea puneau la suflet încrâncenările lor, mai ales pentru că nu înţelegeau nici jumătate dintre cuvintele pe care le foloseau. Reţinuseră şi ei cuvântul democraţie, care era rostit de toţi de foarte multe ori, indiferent despre ce era vorba, şi băgaseră la cap că era ceva important, ceva măreţ chiar, cam ca realizărili de pe vremea dictatorului. Dar toate celelalte nu erau pentru ei decât umplutură, un ceva necesar acolo, undeva departe, la centru, unde lucrurile se întâmplau oricum, fie că lor le plăcea sau nu, fie că le înţelegeau sau nu. Aşa fuseseră obişnuiţi o viaţă, de ce ar fi fost altfel acum? Ba erau unii care continuau să creadă în dictator, aşa împuşcat cum era, să creadă în sensul că tot el le părea mai deştept şi mai capabil să-i conducă şi îl regretau şi îl pomeneau cu părere de rău că nu mai era, de câte ori deschideau televizorul şi îi vedeau pe cei care acum se certau fără oprire şi nu reuşeau să explice o dată pentru totdeauna ce dracu era cu democraţia aia pe care o tot rostogoleau de la unul la altul, ca pe o minge de fotbal.

(fragment)

- Hei, bei singur?

UnaMică simţi cum o palmă îi şterge una în joacă peste ceafă. Se întoarse pe jumătate şi îl văzu pe Briceag, care apăruse lângă masa lui fără să-l observe.

- Ooo, ai şi ţigări, asta chiar e ceva nou, îl luă în primire Briceag, în timp ce se aşeza pe scaunul lăsat gol de Zeno.

- Ce bine dispus eşti! râse UnaMică, obişnuit cu răutăţile lui.

- Păi da, am terminat de scris, dar am o şustă şi tu o să mă acoperi, turui el repede. Dai una mică?

- Adică eu să te acopăr şi tot eu să dau de băut? râse UnaMică din nou, înveselit de ideea că s-ar putea să-i iasă şi lui ceva, Briceag nu rămânea dator niciodată, nu-i plăcea să-l aibă cineva la mână nici măcar cu o vodcă.

- Da’ tu nu fumezi ţigări d’astea, a fost Zeno p-aici?

- Da, le-a uitat, s-a dus la porcăria aia de simpozion, unde e şi Directorul. A trecut Marina mai devreme şi l-a luat în şuturi, a plecat bombănind, cum face el...

- Dacă e tâmpit, bea aici, sub nasul lor. Trebuia să se oprească undeva pe drum.

Făcu o pauză, ridică un braţ şi-i arătă fetei de la bar două degete, adică două pahare cu vodcă. Fruntea lată, acoperită doar de o şuviţă subţire, îi lucea de transpiraţie.

Briceag lucrase cândva pe la poliţie sau prin vamă sau pe la armată, nimeni nu ştia prea clar, la fel cum nu se ştia cum ajunsese la ziar. Cert era că venea cu tot felul de ponturi care apoi se adevereau. Şi avea relaţii printre toţi: poliţişti, vameşi, jandarmi, procurori, sereişti. Se ştia doar că avusese uniformă, adică aşa presupuneau toţi, pentru că marile lui beţii se încheiau la o crâşmă unde se adunau poliţiştii şi încă mai avea tendinţa să dea ordine tuturor. Până şi cu nevastă-sa vorbea ca la instrucţie când venea pe la el pe la birou, cu pretextul că trebuia să o ajute la cărat cine ştie ce sacoşe. În realitate, încerca să îl ia acasă înainte să se piardă cu ceilalţi prin vreo crâşmă.

- Scopul şi durata, o taxa el repede, de cum intra în birou.

Într-o după-amiază, se făcuseră mangă vreo patru dintre ei, Briceag mai tare ca toţi, aşa că nu mai fusese în stare să conducă şi-l dusese UnaMică acasă, cu maşina. Era spre seară, dar încă era lumină afară, UnaMică îl luase pe după gât, să îl ducă până în scara blocului, dar în curtea interioară Briceag se proptise bine pe picioare şi îşi priponise privirea încruntată pe cei câţiva vecini ai lui, care stăteau pe bănci, la bârfă. UnaMică, departe de a fi treaz şi el, încercase să îl urnească, dar fără succes. Briceag continuase să se uite fix la moşii de pe bănci şi tot încercase să spună ceva, dar buzele nu prea îl ascultaseră şi nu reuşise să articuleze nimic clar. În cele din urmă, izbutise să îşi desprindă un braţ din strânsoarea lui UnaMică, îl îndreptase în faţă spre ei şi, abia ţinându-l drept, strigase: Diiiispeeeersaţi-vă! Până şi pe UnaMică îl luase prin surprindere, dar el îşi revenise repede şi izbucnise în râs. Lasă, bă, oamenii, ce ai cu ei?!

(fragment)

N-aş spune că era o frumuseţe, nu una izbitoare, nu genul pe care ţi se opreşte privirea şi rămâi blocat câteva clipe, mirat că există perfecţiune, dar vădea feminitate. Şi un soi de fragilitate care te făcea să vrei să te aşezi în faţa ei şi să o asculţi. Chiar şi atunci când nu vorbea. Deşi, poate că nu e cel mai potrivit spus fragilitate, nu vorbesc despre neajutorare, despre femeia care imploră prin toţi porii să fie dominată, călcată în picioare pe altarul masculinităţii. Delicateţe, poate că e mai bine spus aşa.
- Ce aveai acolo? Să...
Am făcut semn spre bar, cu ochii pe paharul ei gol.
- A văzut Vanea, cred că se rezolvă, mulţumesc.
- Dar ce era?
A luat pachetul cu ţigări de pe un colţ al mesei şi a aprins una.
- Mojito.
A tras un prim fum, pe care l-a eliberat în sus, cu gestul unui fumător vechi.
- Tu nu fumezi, nu?
- Ba da, dar nu când cânt. Tu fumezi mult.
A zâmbit iar, cu un colţ al buzelor frumos conturate şi nerujate. O şuviţă i-a alunecat peste obraz când s-a întins după scrumieră. Am împins-o spre ea. A pus ţigara pe marginea ei şi a luat de pe masă o agrafă din perle albe, cu care şi-a prins şuviţa. N-avea alte bijuterii sau gablonţuri. Era de o simplitate odihnitoare. Niciodată nu le-am înţeles pe femeile care se machiază excesiv şi se îmbracă complicat, cu tot felul de bluze suprapuse într-un haos care pentru ele o fi având vreun sens, dar nu şi pentru mine. Şi cu fuste lungi şi largi, fără forme, fără o formă anume, doar un morman de textile anoste, plus o grămadă de mărgele şi de brăţări la fel de ciudate. O neglijenţă studiată, de care niciodată nu m-am simţit atras.
Purta blugi şi o bluză albă. Şi pantofi negri din lac, cu toc mic. Niciun inel, niciun lănţişor sau mărgele. Nici măcar cercei. Doar ceas şi agrafa din perle albe. Prin broderia de pe cămaşă se întrevedeau formele rotunde ale sânilor.
- Vii de mult timp aici...
- E o întrebare?
- Nu sunt sigur.
Chiar nu eram. Îmi dădeam seama că mi-o aminteam cumva acolo, că nu era prima dată când o vedeam, dar abia atunci deveneam conştient de prezenţa ei. Imagini din alte seri mi se derulau rapid în minte, ca dintr-un film în care o zăream din când în când, femeia singură de la masa din colţ, mereu cu un pahar şi cu o cafea în faţă. Şi cu ţigara la îndemână. În unele imagini mai era o femeie cu ea, sau o femeie şi un bărbat, sau doar un bărbat. Dar în cele mai multe nu mai era nimeni. Vorbea des cu Vanea, care se aşeza şi el la masa ei, uneori. Am oprit filmul din capul meu şi am dat să mă ridic.

(fragment)

Grădina de vară a restaurantului de peste drum de teatru era plăcut umbrită de nişte viţă de vie boltită, pe lângă care erau aşezate mesele acoperite elegant cu alb, un alb prea rigid pentru decorul oarecum rustic. Muzica discretă îi făcea pe cei de la mese să vorbească pe un ton coborât, mai mult şoptit. La o masă mai retrasă, într-un colţ, Măcănescu tocmai îşi ştergea bărbia, cu un aer satisfăcut. Mâncase o friptană zdravănă, cum îi plăcea să spună, pe mijlocul mesei trona o sticlă cu vin alb, iar pe scaunul din faţa lui stătea Bălmăjan, care încă maltrata un peşte cu mămăligă şi încerca să-i explice pe limba lui cum funcţionau anumite lucruri în politică şi în presă.
Bălmăjan era pentru el un fel de mentor, omul care îl învăţase cum să se îmbrace, cum să vorbească la telefon cu oamenii importanţi, când să răspundă unor acuzaţii sau când să stea în banca lui şi să tacă mâlc, pentru că ades apele se liniştesc de la sine. Până şi să intre pe internet să citească ziarele îl învăţase Bălmăjan, deşi lui tot îi plăcea să le cumpere, internetu' ăla îi un pic ciudat, protestase, cu obişnuitu-i stil rural de care încă nu reuşise să se debaraseze, deşi acelaşi Bălmăjan îi tot repeta că trebuia să îşi cizeleze felul în care vorbea, dacă voia să ajungă departe. Şi voia.
Bălmăjan era patronul unor firme despre care nimeni nu ştia exact cu ce se ocupau, în afară de cea de construcţii, care câştiga prea des licitaţiile organizate de consiliul judeţean pentru repararea unor drumuri. Ziarele insinuau din când în când că respectivele licitaţii n-ar fi fost tocmai curate, pentru că drumurile la care lucra firma lui Bălmăjan erau veşnic în acelaşi stadiu plin de gropi cel mult peticite, cu toate că în conturile lui intrau o grămadă de bani de la bugetul public. Graţie prieteniei lui cu preşedintele consiliului judeţean, mai insinuau aceleaşi ziare, care nu îşi permiteau să o spună clar şi răspicat, din lipsă de dovezi. Şi nici nu era de mirare acea lipsă de dovezi, pentru cine nu credea vorba de duh potrivit căreia nu orice poate fi cumpărat cu bani. Iar Bălmăjan era prieten şi cu Directorul, motiv pentru care Avertismentul zilei nu se numărase printre ziarele care publicaseră amintitele insinuări, poate doar o dată sau de două ori, după care, în mod absolut neîntâmplător, în loc de articole despre licitaţiile suspecte, în paginile lui începuseră să apară reclame mari şi foarte mari ale firmelor lui Bălmăjan. Iar reclamele acelea costau. Mult. Unele foarte mult. Nu orice poate fi cumpărat cu bani?
Bălmăjan se apropia de cincizeci de ani, dar puteai spune despre el fără reţineri că avea şarm. Era înalt, zvelt, urmare a tenisului făcut în tinereţe, avea părul uşor grizonat şi ochi căprui ageri, mereu atenţi la tot ce se petrecea în jurul lui. Ani buni purtase şi mustaţă, dar renunţase la ea după ce a doua nevastă, acum plecată în Spania şi de care divorţase prin avocaţi, îi spusese că îl îmbătrânea. Nici inteligenţa nu-i lipsea, desigur, altfel cum ar fi reuşit să se menţină în topul miliardarilor din oraşul lor mic-burghez? Şi încă un miliardar discret. Oarecum. În plus, avea grijă să fie mereu la curent cu ce se întâmpla prin lume, prin politica de acasă şi de aiurea, citea inclusiv recenzii de cărţi şi cronici de teatru, nu-i plăcea să fie luat pe nepregătite în vreo discuţie, pentru că se mai întâlnea şi cu intelectuali, nu doar cu afacerişti şi cu d'alde Măcăneşti, nu, nu citea şi cărţile, doar recenziile, iar la teatru mergea rar. La urma urmei, n-avea timp chiar pentru toate. Dar aparenţele erau importante. O ştia prea bine.
- Directorul nu e prost, cred că şi-a dat seama de ce vreau să mă întâlnesc cu el şi de asta tot amână. Dar ştiu eu cum să-i forţez un pic mâna, zise Bălmăjan în timp ce dădea la o parte farfuria goală şi îi făcea semn ospătarului.
- Io tare aş vrea să ştiu de la cine află toate chestiile alea despre mine, că...
- Eu.
- Hm?
- Eu, nu io.
- Da, da, ştiu, da'...
- Niciun da', trebuie să te obişnuieşti, s-ar putea să vii cu mine când mă întâlnesc cu el şi nu cred că vrei să pară că are dreptate când scrie că eşti îngrămădit.
- Da, bun, am înţeles. Deci, cine mă toarnă?
Bălmăjan îl privea calm. Măcănescu era roşu la faţă şi uşor nervos. Când se enerva, ochii mari ca de broască îi ieşeau în afară de parcă vorbea cu ei.
- Cre'că o să-l întreb pe şeful SRI nişte chestii, adăugă Măcănescu pe un ton oarecum meditativ.
- Cred că.
- Ok, ok, cred că.
- Şi, nu, nu îl întreba nimic, vrei să afle Directorul că ai intrat în panică? Măcănescu, învaţă să-ţi controlezi pornirile impulsive.
- Ce să controlez, nu vezi că mă face troacă de porci? Scrie chestii pe care nu le ştie aproape nimeni. Adică aşa credeam că nu le ştie aproape nimeni.
- Ai răbdare, lasă-mă pe mine să mă ocup şi mai vedem apoi, da?
Îi făcu din nou semn ospătarului.
- Două cafele, vă rog.
Îşi aprinse o ţigară, cu gesturi uşor studiate. Nu voia să impresioneze pe nimeni, era doar exerciţiu.
- Şeful SRI e prieten cu Directorul, nu cu tine. Crezi că dacă te tutuieşti cu el gata, sunteţi fraţi de cruce? Ăla e un şmecher, normal, aşa şi trebuie să fie. Şi Directorul e şmecher. O să cazi de fraier. Stai în banca ta, până îţi spun eu.
Măcănescu mai vru să spună ceva, dar se opri. Îşi mai puse vin în pahar şi făcu semn cu sticla spre paharul gol al lui Bălmăjan.
- Eu nu mai vreau, am o întâlnire.
Peste o jumătate de oră ieşeau pe poarta din lemn masiv a restaurantului şi urca fiecare în maşina lui, după ce îşi dăduseră mâinile, iar Bălmăjan îi făcea din mers semn că te sun eu.

(...)

Pe doamna Oniga nu neapărat o interesa, dar îl asculta, câte ceva tot era bine să ştie şi ea. În plus, aştepta ziua în care poate-poate printre noutăţile acelea de prin ziare sau de la televizor se va strecura cumva vestea că lucrurile ar putea reveni la ce au fost, pentru că democraţia aia o cam obosea şi chiar o enerva. Cooperativa se desfiinţase, iar ea fusese cât pe ce să rămână pe drumuri, noroc că îşi ţinuse gura şi nu spusese tot ce credea despre Revoluţia lor, ba chiar se prefăcuse bucuroasă de acea democraţie pe care o lăudau cu toţii, aşa că reuşise să rămână un fel de administrator la societatea comercială care înlocuise cooperativa. Le zâmbea tuturor celor veniţi în locul unora dinainte, daţi afară pe motiv că fuseseră activişti, le cânta în strună şi încerca să le intre în graţii, ba chiar pretindea că ea fusese obligată să se înscrie în partid, nici vorbă să-i fi plăcut, iar carnetului îi dăduse foc, desigur, cum făcuseră şi alţii. Doar cu Oniga era sinceră, deşi opiniile lor politice începeau să se despartă, pe măsură ce disputele de la televizor şi de prin ziare se complicau. Ea se declarase din start simpatizantă a feseneului, la început doar în faţa lui Oniga, mai apoi nu se mai ferise să o spună şi altora, după care începuse chiar să se laude că ea se va înscrie în acel partid. Oniga dădea din mâini cu dispreţ când o auzea şi continua să o facă proastă, inclusiv de faţă cu alţii, mândru că el se considera adept al partidelor istorice. E drept că nu prea reuşea să se hotărască şi care anume partid istoric îi plăcea mai mult, dar pentru el important era că se situa de partea celor consideraţi decenţi, cu tradiţie în politică, nu degeaba se numeau partide istorice, aşa că puteau fi şi liberalii, şi ţărăniştii, ce mai conta. Pe doamna Oniga nici măcar nu o lua în serios când venea vorba despre politică, ştiind că ea nu o înţelegea, iar să se uite la ştiri nu prea avea răbdare, tocmai de aceea el îşi cumpărase un televizor numai al lui, să nu mai fie nevoit să suporte comentariile ei debile din timpul ştirilor şi al emisiunilor din fiecare seară.

Alegeri

La masa de lângă noi tocmai s-au aşezat un tip şi o tipă, el genul atletic, degajat, ea cam pupăză, proaspăt ieşită din mâinile unei coafeze, cu bijuterii ostentative şi un machiaj prin care mă mir că mai poate respira.
- Iubi, ăştia nu au meniu pe masă! susură ea, ca şi cum, brusc, ar fi descoperit că lumea e plină de defecte.
Oh, da, e o mare problemă asta cu meniurile care lipsesc de pe mese, nu mă pot abţine să comentez în gând.
- Mda, se mulţumeşte iubi să spună, căutând cu privirea vreun barman.
Vali caută de zor un număr de telefon al cuiva din gaşca ei de amici culturali, să stabilească cum rămâne cu filmul ăla.
- Of, Doamne, numai la noi vezi aşa ceva. Bine că cel puţin au scrumiere, continuă duduia văicăreala, în timp ce iubi îşi opreşte privirea pe ea, cu un aer plictisit.
Pare obişnuit cu scenele ei, de unde, probabil, şi indiferenţa pe care nu şi-o poate ascunde. Tăcerea lui şi faptul că nu îi ţine isonul la văicăreli trădează cel puţin un dram de inteligenţă.
- Iubi, dă-mi bricheta ta, că a mea nu ştiu ce are iar.
Iubi se execută şi scoate din buzunarul tricoului o brichetă elegantă, tot fără să spună nimic.
Mă întreb la ce se gândeşte el. Sunt chiar foarte curioasă.
- Aşaaa, am rezolvat, peste zece minute trebuie să plec, zice Vali, satisfăcută de parcă ar fi rezolvat o criză cu ostatici.
- Brava.
- Nu te-ai răzgîndit, să vii şi tu?
- 'Nţ!
- Căpoasă.
Mimez un fluturat din gene.
- Mă duc acasă şi mai lâncezesc un pic, mâine iar o iau pe coclauri.
- Ah, da, tu lucrezi mâine, la mine e duminica aia liberă. Bine, drăguţo, eu o întind spre Romană, acolo mă întâlnesc cu ăştia. Uite banii pentru cafeaua mea.
- Plătesc eu, nu te mai fandosi, îi zic râzând.
- Bine, bine, vorbim, paaa!
Între timp, iubi şi jumătatea lui au comandat, iar acum pufăie amândoi din ţigări şi îşi beau pe tăcute cafelele. Ea pare să fie în căutarea unui subiect de conversaţie, pe când el pare să se simtă foarte bine aşa, cufundat în gândurile lui care, tare am impresia, nu o includ pe ea. Mai am jumătate din cafea, trebuia să fi luat un ziar... Dar ce să citeşti într-un ziar sâmbătă după-amiaza? Nici măcar trafic nu prea este. Terasa e chiar lângă bulevard, iar în cursul săptămânii nu prea se poate sta aici, din cauza gălăgiei pe care o fac maşinile. Sâmbăta şi duminica, însă, abia trece câte una şi e foarte plăcut. Dacă ar fi tot Bucureştiul aşa, gândesc, în timp ce îmi alunec privirea în josul străzii, spre Universitate. Lăsând la o parte griul clădirilor, partea asta de oraş mi-e dragă. N-aş putea spune exact de ce, ştiu doar că mă relaxează. Poate pentru că păstrează ceva din vremurile de aşa-zisă glorie a oraşului, prin arhitectura de atunci, prin aerul de epocă şi de tihnită odihnă de după-amiază. Mă trezesc cu un zâmbet în colţul buzelor, în timp ce încerc să-mi imaginez cum era aici cândva. Da, mi-ar fi plăcut să mă nasc în alt timp...
(...)
Am terminat cafeaua. Oare mi s-au citit gândurile pe faţă? Dar cine să le citească, acum sunt singură pe terasă, celelalte mese sunt goale. Bun, am în faţă o seară de sâmbătă, cu care nu ştiu ce să fac. Să vedem de care colţ o apuc. Ideal ar fi să o împart cu cineva, să pot fenta gândurile astea încâlcite şi fantasmele care nu-mi dau pace. Dar cu cine? Sâmbetele sunt făcute pentru doi şi toţi cei pe care îi ştiu compun deja un doi. Dan ar fi compania ideală pentru păcălit o seară de sâmbătă fără capătâi. Am bea ceva şi am vorbi tâmpenii, nimic profund, nimic pretenţios, doar un balast de cuvinte menit să îmbrace aerul singurătăţii. Iar el nu refuză o astfel de invitaţie niciodată. Niciodată cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, în care nu poate scăpa de sub ochii ţărăncuţei lui. Astea sunt momentele în care îşi face datoria de om de casă: merge la cumpărături, ajută la bucătărie şi la curăţenie şi îşi bea berea ieftină pe canapeaua din sufragerie, nu într-o crâşmă, cum face în restul zilelor. Habar n-am unde l-a întîlnit pe L, ştiu doar că se cunosc. Nici măcar nu au preocupări comune, idei apropiate sau ceva de genul ăsta. Şi în zadar am încercat să îl trag de limbă, să îmi spună câte ceva despre el, nu s-a lăsat deloc. Faimoasa solidaritate masculină. La femei nu funcţionează atât de bine. La ei, însă... Impresionant, oarecum. Ce-i drept, nici eu n-am insistat.
Soarele dispare încet în spatele clădirilor prăfuite, pe stradă au început să apară perechi sau grupuri în trecere spre diverse localuri sau, pur şi simplu, la plimbare. Îi fac semn fetei de la bar, să vină să plătesc. Da, înapoi în turnul meu de fildeş virtual, cum spunea Vali. Aş putea să mă plimb o vreme, să rătăcesc pe străzi, fără ţintă, cum făceam cândva. Dar e sâmbătă şi o să mă împiedic la fiecare pas de doi şi de fiecare dată o să îmi amintesc că am făcut o alegere, că am preferat tăişul singurătăţii în unu. Iar azi nu sunt dispusă să îmi sfidez alegerea.

fragment

Când venise Revoluţia, Oniga stătea pe un scaun din vechea lor bucătărie, trăgea dintr-o ţigară, cu uşa întredeschisă, şi o aştepta pe nevastă-sa, care era plecată în oraş, să-şi facă părul. Şi se uita la televizor, desigur, deja era tămbălău, prin Bucureşti se împuşcau, prin Timişoara erau mulţi morţi, cică venea o coloană de tancuri ruseşti şi spre ei, dictatorul fugise, ce mai, o întreagă nebunie. Acu' şi-a găsit să se ducă să-şi facă părul, parcă aia contează, nu e normală femeia asta, îşi zicea Oniga pufăind din ţigară şi neştiind încă ce să creadă sau ce să simtă despre ce vedea la televizor. De câteva zile îl ţinea confuzia, de când începuse totul. Pe de o parte, se bucura, că doar asculta şi el din când în când Europa Liberă şi ştia că dictatorul lor chiar era dictator, la fel cum ştia că oamenii stăteau la coadă inclusiv la pâine, familia lui nu, că nevastă-sa lucra la cooperativă, era gestionară acolo şi făcea rost de orice, dar alţii da, prin magazine nu găseai mai nimic, ţigările, cafeaua şi ciocolata le luau de la maşinile ungureşti care făceau micul trafic şi opreau în faţa casei lor o dată la două săptămâni, asta dacă aveai bani să le iei, că cei mai mulţi nu prea aveau, la televizor te puteai uita doar câteva ore pe zi, seara se lua curentul şi rămâneau în beznă, precum cârtiţele, bancurile nu îndrăzneau să le spună decât acasă şi atunci trebuia să aibă grijă în faţa cui, că niciodată nu puteai fi sigur cine ascultă şi unde se aude apoi. Şi câte şi mai câte. Pe de altă parte, se întreba ce va fi de atunci încolo cu ei, va mai exista cooperativa, unde va mai lucra nevastă-sa, dar dacă bucata lor de ţară va fi dată ungurilor, dar fabrica la care el era maistru, ce va fi cu ea, şi cine erau ăia care ocupaseră televizunea, bun, de Mircea Dinescu mai auzise el câte ceva, doar era om cult, ce naiba, clar că auzise de Dinescu, dar ceilalţi cine erau? Stai calm, Oniga, că nu se schimbă nimic, io cred că intră armata peste ei cât de curând şi-i învaţă minte, încercase nevastă-sa să-l liniştească, nevastă-sa, căreia îi cam ţâţâia curul şi care, de fapt, încerca să se liniştească pe sine, ea era mare activistă, credea în partid şi în dictatorul lor, deşi în ultimele zile, de când cu tot balamucul acela, nu mai avea curaj să o spună cu gură prea mare, doar lui Oniga îi tot şoptea când erau în faţa televizorului uită-te şi tu ce fac, cum distrug tot, nemernicii ăia, dar de ce dracului nu îi opresc mai repede, că se duce de râpă ţara asta. Ea nu se bucura deloc, nici măcar pe de o parte, ca Oniga, pentru că nu asculta aiurelile alea de la Europa Liberă, chiar dacă însuşi Oniga o făcea proastă din când în când, ei îi plăcea că lucra la cooperativă, făcea rost de orice şi o duceau bine, vecinii o priveau ca şi cum ar fi fost un soi de şefă pe acolo şi se rugau să le facă şi lor rost de una, de alta, doar toate treceau prin mâna ei, ba chiar şi cei mai înstăriţi apelau la ea şi apoi îi aduceau tot felul de atenţii, inclusiv bani, aşa că de ce să se plângă? Că n-aveau ziare şi cărţi nu ştiu de care sau că nu se puteau uita la televizor toată ziua, las' că aşa crescuse şi ea şi uite ce bine ajunsese, ce mare lucru, aveau ziarul Magazin, din ăla aflai tot felul de chestii, ce le trebuia mai mult, de la unguri luau ce nici nu visau să găsească la ei, nici măcar pe sub mână, dar era bine şi aşa, nu?, încerca ea să-l convingă pe Oniga, care nu spunea prea multe, doar pufăia din ţigară şi se uita când la ea, când la televizor. Când lucrurile începură să se cearnă şi deveni tot mai clar că timpul şi-o luase în cap şi nu avea de gând să revină la ce fusese mai-nainte, când însuşi dictatorul fu pus la zid şi împuşcat, lumea începu să se bucure, să iasă pe stradă, chiar şi la ei în sat, chit că nu îi era încă prea clar de ce se bucura. Chiar în faţa casei lor, câţiva adunară un morman de Omagii şi carnete de partid şi le dădură foc. Îşi aruncă şi Oniga carnetul roşu în pălălaia care ardea mai ceva ca atunci când tăiau porcii de Crăciun, dar nevastă-sa doar se prefăcu a-l arunca şi ea, de fapt, îl puse bine într-un şifonier, sub un maldăr de cearceafuri nou-nouţe, pe care le luase pur şi simplu din magazia de la cooperativă, că doar ea se ocupa de gestiunea lor şi se ştie că cine-mparte parte-şi face.

(fragment)

Centrul oraşului zăcea sub soarele amiezii ca o şopârlă care se alinta la căldură. Nemişcat. Şi fierbinte. Aerul dens te izbea ca o flacără ce dădea năvală dintr-un cuptor tocmai deschis şi te lăsa fără suflu preţ de câteva secunde. Apoi te obişnuiai. Sau măcar încercai. Asfaltul avea urme ale tocurilor curajoase care se avântaseră prin arşiţă. Gropi micuţe, ca nişte carii. Un tip cu blugii suflecaţi până la genunchi şi cu tricoul în mână îşi striga răcoareala băgat cu totul sub şuvoaiele fântânii arteziene din mijlocul pieţei.
- Ce te uiţi, mă?! îi strigă unui bărbat chinuit în pantaloni de costum şi cămaşă, care trecea spre Palatul Administrativ cu un demodat diplomat într-o mână şi se uita cu aparentă indiferenţă la fericitul de sub apă.
Clădirea pompos intitulată Palat nu era decât o hidoşenie comunistă, fără o formă clară, dar cea mai înaltă din oraş. Umbrea jumătate din piaţa aproape pustie, deşi în clipa aceea umbra era cam degeaba. Doar o femeie nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, exact cum nu trebuie să fie o femeie, adică ştearsă, mai traversa piaţa în amiaza topită a acelui iulie, în afară de bărbatul cu diplomat, care deja era la scările Palatului, uşurat, probabil, că mai avea doar câţiva paşi până să scape din gura dragonului care părea să fi înghiţit oraşul.
Câţiva palmieri dezrădăcinaţi din cine ştie ce ţinut unde căldura era o permanenţă, nu doar motiv de dezmăţ sezonier sub apa fântânilor arteziene, şi aduşi aici prin grija primăriei, grijă care îi costase nesimţit de mult pe locuitorii oraşului mic burghez dornic să arate a altceva decât era, cădeau şi ei sub umbra lungă a Palatului. Ţarcurile din lemn care îi îngrădeau, umplute cu pământ, serveau drept canapele pentru câinii vagabonzi care tronau acolo ca nişte chestii decorative, cum erau leii de la intrarea în clădirile somptuoase de cândva. Doar că nu aveau nici eleganţa leilor din piatră, pentru că stăteau, pur şi simplu, tolăniţi, şi nici indiferenţa lor, pentru că lătrau taman când vreun nefericit grăbit trecea pe acolo şi nu-i observa, aşa că sărea cât colo, cu inima gata-gata să-i dea afară din piept.
Sala festivă a primăriei, de la parterul Palatului, era plină ochi. Figuri serioase şi prefăcut gânditoare, trase la patru ace, cu costume făcute la comandă şi cu serviete din piele ţinute grijuliu pe mesele care flancau podiumul sau la picioarele scaunelor, cu apă plată în faţă şi cu şoferii chicotind cu secretarele pe holuri. În faţă, trăgând cu ciudă de un microfon care se încăpăţâna să scoată nişte bâzâituri care-l enervau, nimeni altul decât Directorul, care încerca să ţină un discurs despre ecologie, încălzire globală, pungi şi sticle din plastic, tufişuri care ar trebui plantate prin oraş, trafic şi alte alea care nu păreau să intereseze pe nimeni. O tipă machiată excesiv, cu o fustă nici prea lungă, nici chiar scurtă, care îi dezvelea doar puţin din genunchii durdulii, îl înghionti pe şeful de cabinet al primarului să facă ceva cu microfonul ăla. Luat pe nepregătite de imboldul dat nu tocmai discret cu un cot, şeful de cabinet porni oarecum la vale spre microfon, umblă calm la un buton micuţ pe care Directorul, evident, nu-l observase, îi aruncă acestuia o privire care-i spunea vezi cât de mare bou eşti, era simplu, şi se întoarse lângă genunchii împănaţi, care, scăpaţi de o grijă, se relaxară.

bucăţi

S-a uitat la mine o clipă, cu o privire care spunea nu e nevoie să fii atât de arogant, la urma urmei, tu te-ai aşezat la masa mea, apoi şi-a mutat privirea în jur. Ne trebuia un liant şi nu-l găseam. De fapt, nu încercam să-l găsim, poate doar eu, deşi nici eu nu eram foarte conştient că fac asta. Simţeam doar că suntem prea convenţionali, că undeva acolo sus sau jos sau în aer sau sub masă sau... undeva exista un motiv pentru care mă oprisem pe scaunul acela din faţa ei şi eram pe cale să îl ratez din cauză că ne purtam cum trebuie.
Fumam şi ne priveam din când în când, fără să spunem ce gândim, fără să ne punem întrebări. Poate că şi tăcerea e un liant, mi-am spus în gând, încercând să nu mă întreb cine era, de ce venea acolo, dacă iubise vreodată, cine şi când o sărutase ultima dată, dacă ar fi acceptat să rămână cu mine în noaptea aceea, da, chiar am gândit asta. Fără să ştiu sigur dacă o doream sau voiam doar să simt o prezenţă lângă mine, o respiraţie care să-mi ţină de urât până în zori, pentru că odată cu zorile, cu lumina, cu prima cafea băută la geam se risipeau şi gândurile sumbre, întrebările, îndoielile şi frica de singurătate. Unele nopţi se apropiau de mine ca o ameninţare pe care mai mult o intuieşti, o simţi undeva în umbră, în spatele tău, precum paşii înfundaţi pe care îi ghiceşti pe o alee întunecoasă, când te cuprinde panica şi, fără să-ţi dai seama, la un moment dat, începi să alergi, vrei cu disperare să pui distanţă între tine şi nevăzutul urmăritor. Aşa eram şi eu în unele seri, voiam cu disperare să mă îndepărtez de amintiri, de trecut, de Ea, de întunericul care aducea cu el orele de nesomn şi de căutări. De ce plecase, unde plecase, de ce nu mă avertizase? Încă îi simţeam mirosul, atingerea... De o jumătate de an încercam să renunţ la Ea. Îmi umpleam nopţile cu whisky, cu muzici, ocazional şi cu oameni, nu neapărat femei, oameni, pur şi simplu, ideea că nu eram singur.

**
Afară era cald, adia un vânt uşor, iar pe Regina Elisabeta era linişte. Câte o maşină tăia noaptea din când în când, în goană spre undeva. Clădirile vechi şi scorojite păreau nişte decoruri de film alb-negru, deasupra noastră un balcon stătea să cadă, îl ştiam, mă uitam la el de fiecare dată când treceam prin zonă, curios cât va dura până va veni ziua în care nu va mai fi acolo şi voi găsi în schimb oamenii adunaţi în jurul lui pe trotuar, vorbind agitaţi despre un el sau o ea peste care căzuse şi care... Foarte puţine ferestre luminate, deşi nu era nici miezul nopţii. Vitrinele luminoase şi elegante alternau cu cele întunecoase şi prăfuite ale unor magazine care, prin cine ştie ce miracol economic sau de alt fel, reuşiseră să supravieţuiască şi se încăpăţânau să rămână acolo, ciudate dovezi ale timpului care se scurge dar cumva rămâne cu noi, lângă noi, în noi, o istorie care nu se vrea uitată în vreun ghid superficial despre timpurile de glorie ale Bucureştilor. Vitrina bibliotecii de la parterul Cercului Militar Naţional părea la fel de uitată de vreme.

**
Stăteam faţă în faţă, la intersecţia cu Calea Victoriei. Două maşini aşteptau să se facă verde. De pe scările de la Cercul Militar Naţional se auzea mormăitul unui cerşetor ghemuit între boarfele care-i ţineau loc de casă. L-am privit câteva momente peste umărul ei, apoi m-am întors la ochii negri care mă fixau. Nu lăsase garda jos, era un fel de paravan între noi, nu cred că intenţionat, mai degrabă un reflex, o tristeţe pe care mai mult o ghiceam. Sau poate că doar aşa îmi plăcea să cred în clipa aceea, că nu eram singurul bântuit de trecut, că mai suferă şi alţii, ea, în cazul acela. De fapt, ne citeam unul pe altul, cântăream balastul pe care îl căram cu noi. Habar n-aveam dacă voiam să merg undeva anume, nici măcar nu reuşeam să înţeleg de ce mă agăţasem de ea. Deodată, simţeam nevoia să beau ceva. Whiskeyul meu rămăsese pe masa din barul lui Vanea.

(fragment)

Privesc în jos, pe geamul avionului, un amestec ciudat de culori care se întrepătrund, un caleidoscop care devine tot mai clar pe măsură ce ne apropiem de pământ. În câteva minute aterizăm şi lumea aplaudă, fericită. Tipul din stânga mea dă ochii peste cap şi mârâie ceva în barbă, nu pare să-i placă povestea cu aplauzele. Ajunşi jos, suntem îndrumaţi spre un autocar aflat la câteva zeci de metri mai încolo. E abia ora nouă şi ceva, dar e cald. Un soare fierbinte străluceşte deasupra noastră, iar de undeva se simte o briză uşoară, tot caldă. Pământul e roşu, ars, nu am timp să văd prea multe, mă las purtată de grămadă spre autocarul care ne duce la aeroport. În jurul meu, vocile care vorbesc doar engleză sau germană zumzăie vesele, fără să fie gălăgioase. Cei mai mulţi sunt trecuţi de patruzeci de ani, singuri sau perechi. Uite şi un grup de tineri, şi un cuplu cam de vârsta mea...
Aeroportul din Faro nu e nici pe departe atât de mare şi de aglomerat precum cel din Frankfurt, de unde am plecat dimineaţă, cu noaptea-n cap, dar e curat şi pare destul de simplu să te orientezi prin el. Găsesc banda de la care trebuie să-mi recuperez bagajul, îl iau, apoi încerc să mă dumiresc cum plec mai departe. Trebuie să ajung în Carvoeiro, o localitate mică de pe coasta de sud a Portugaliei. Dar mai întâi o să îl sun pe Andrei, să ştie că am ajuns cu bine. Găsesc o cafenea mică, iau o cafea cu lapte, mă aşez la o masă şi îmi deschid telefonul. Nu răspunde. Ar trebui să fie la lucru. Privesc în jur, lume relaxată, îmbrăcată de vacanţă, tot germană şi engleză aud mai mult, nici n-aş zice că sunt în Portugalia. Parcă nu-mi vine să cred că sunt într-un alt colţ de lume, departe de casă, lângă ocean, în căutarea unei himere. Da, nici măcar nu ştiu exact de ce sunt aici. Dar îmi place sentimentul pe care îl am, mă simt ca un copil într-o vacanţă neaşteptată, într-un loc pe care îşi dorea mult să îl vadă, o dorinţă împlinită peste noapte. Zâmbesc imperceptibil, doar pentru mine, şi mă bucur că sunt un oarecare în mulţimea diversă care mişună pe lângă mine, departe de tot ce am cunoscut până acum, departe de rutină şi de previzibil. Totul e nou, necunoscut. Şi mi-e bine, al naibii de bine.
Sună telefonul, e Andrei. Îi raportez că am ajuns întreagă, cel puţin până în Faro, şi că sper să mă descurc mai departe. Nu vorbim prea multe, pentru că el e între două şedinţe, dar stabilim că ne detaliem seara, pe internet, am laptopul la mine. Ultima gură de cafea, mi-e cam foame, dar o să mă mulţumesc cu o ciocolată, până mă văd în camera de hotel.
În faţa aeroportului sunt câteva autocare, printre care găsesc şi unul care e al agenţiei prin care am venit. Şoferul o rupe destul de rău în engleză, dar reuşim să ne înţelegem. E un tip înalt şi slab, negricios, figură tipic portugheză, îmbrăcat într-o cămaşă albă şi pantalon negru. Pe căldura asta, mă gândesc că nu e tocmai o plăcere, dar aici turiştii par să aibă alte aşteptări decât la noi, unde merge şi cu bermude şi şlapi. Undeva în dreapta se văd nişte palmieri şi o apă, o fi oceanul? Abia aştept să văd mai îndeaproape colţul ăsta de lume.
Pe lângă geamul autocarului se perindă un peisaj destul de arid, cu un pământ ars de soare, în care nu pare să crească mai nimic, cu excepţia unor palmieri şi a unor tufişuri mici, fără prea mult verde nici ele. Clădiri puţine, cele mai multe de un alb ca laptele, aproape toate cu mici minarete pe acoperişuri. Drumul şerpuieşte prin acest început de deşert, iar pe alocuri asfaltul seamănă cu cel din România, doar că nu are atâtea gropi. După aproape o jumătate de oră de mers prin decorul arid, încep să simt o uşoară dezamăgire. Pentru asta am străbătut jumătate de lume? Entuziasmul de la aterizare s-a risipit încet, poate şi urmare a oboselii pe care o simt deja. E aproape de prânz, iar aerul condiţionat din autocar nu pare să facă faţă căldurii. Închid ochii şi încerc să mi-i odihnesc un pic, dar renunţ în scurt timp, pentru că peisajul pare să se schimbe încet-încet. Vegetaţia e la fel de săracă, dar ne apropiem tot mai mult de ocean, îl întrezăresc undeva în stânga, pe alocuri, când autocarul lasă câte un pasager la vreun hotel sau la vreo vilă. Sunt mai mulţi palmieri şi o grămadă de leandri. Leandri mari, plini de flori. Iar clădirile sunt mai multe şi mai cochete, tot albe. Orăşele curate şi atât de liniştite că par nelocuite. Casele albe, cu minaretele lor şi cu leandrii care le înconjoară îmi bucură ochii şi încep să-mi recapăt entuziasmul de la sosire. Până şi blocurile sunt albe-albe. Nu chiar toate, dar multe dintre ele.
Încerc să-mi dau seama unde am ajuns, pe un indicator rutier văd că scrie Lagoa. Înseamnă că nu mai am mult de mers, am convenit cu şoferul că mă anunţă el când ajung la hotelul meu, zicea că mă lasă chiar acolo, să nu îmi fac griji. Cei din autocar vorbesc tot nemţeşte şi englezeşte, iar un cuplu se chinuie să-şi ţină în frâu cei doi copii, care nu prea mai au răbdare, răstindu-se la ei într-o spaniolă gălăgioasă. Drumul e tot mai şerpuit, un fel se serpentine, doar că nu e vorba de munte, ci de coasta oceanului. Acum se vede tot mai clar, porţiuni tot mai mari de albastru, o întindere tăcută care te trage spre ea. Şi casele de vacanţă s-au înmulţit şi e impropriu spus case, sunt nişte vile elegante. O eleganţă discretă, nimic ţipător, nimic strident, doar acelaşi alb imaculat însoţit de palmieri şi flori de leandru. Şi minarete din alea micuţe mai sunt, dar parcă mai puţine. Influenţa maură... Şi peste tot e linişte. Ai senzaţia că ai nimerit într-o casă la ora când toată lumea îşi face siesta şi ai tendinţa să umbli în vârful picioarelor.

(fragment)

Într-o perioadă în care eram atent doar la clapele pianului cu care mă jucam două-trei seri pe săptămână într-un bar plin de fum din Bucureşti şi la paharul cu whisky aflat mereu la îndemână, am început să observ o prezenţă, la început mai mult o umbră, un contur la o masă dintr-un colţ. E mult spus observ, mai degrabă am luat cunoştinţă de ea în timp, la fel cum constaţi la un moment dat că într-un loc pe care îl vezi zilnic şi care îţi e foarte familiar a mai apărut un mobilier, un obiect care se potriveşte atât de bine în ansamblu încât nici nu ştii când s-a ivit, vine doar o clipă în care, urmare a vreunei mişcări nefericite, te loveşti de el şi abia atunci te întrebi dacă până în clipa aceea a fost acolo sau nu.
Rătăcit într-o lume pe care nu o mai simţeam a mea, în care nu-mi găseam un loc, aşa cum se presupunea că ar fi trebuit, mă lăsam purtat de la o zi la alta doar de muzică şi de băutură. Nici măcar somnul nu mai era al meu. Dar nu băutură în stilul clasic al celor care dau pe gât tot mai mult şi mai mult, până ajung să trăiască într-o permanentă confuzie. La mine, luciditatea a fost mereu prea puternică. Beam doar cât să îmi determin gândurile să ia o pauză, să amorţească un pic, pentru că de luciditate oricum n-aş fi scăpat, o ştiam prea bine. Am încercat şi asta. Au existat şi nopţile în care goleam sticlele şi, cu cât mai mult alcool aveam în mine, cu atât eram mai lucid, era un război deja, un care pe care, dar unul pierdut din start. Pentru că starea mea normală-i anormală.
Apoi am încetinit, n-aveam de gând să lupt cu morile de vânt, de fapt, n-aveam de gând nimic. Nimic plănuit. Ştiam doar că nu voiam să sfârşesc îmbibat în alcool, mai ales nu voiam să sfârşesc. Încă. Dar am păstrat paharul aproape, pe post de anestezic. Câţiva din jurul meu au încercat să mă înţeleagă, cel puţin o vreme. Unii au dat din mână a lehamite, eram doar artistul care se închipuia neînţeles, previzibil şi la fel de previzibil ratat înainte de a reuşi mare lucru. Alţii s-au grăbit să mă ajute, să îmi prescrie reţete de fericire, să mă ţină de mână, să îmi caute femei, să se îngrămădească în jurul meu, în speranţa că prin ajutorul pe care credeau că mi-l dădeau vor ajunge la un soi de mântuire, un loc în faţă în raiul la care cei mai mulţi aspiră, conştient sau nu. Mă simţeam ca un naufragiat ajuns într-un loc unde nu cunoştea pe nimeni, nu înţelegea limba şi nici obiceiurile şi era nevoit să se lase studiat, analizat, pipăit, clasat. Şi s-au tot adunat pe lângă mine, s-au tot adunat, până am început să mă sufoc, să îmi doresc şi mai mult să ies din înghesuială. Singurul care stătea pe margine şi făcea exact ce îmi doream să facă toţi ceilalţi, adică să mă lase în pace, era Vanea, patronul barului.
- Ce dracu, Toni, trezeşte-te şi împrăştie gaşca asta de nebuni!
A fost singurul lui reproş în câteva luni în care n-am ştiut sau n-am vrut să reacţionez la toate alea. Dar tot nu m-am trezit. Nu chiar atunci. La urma urmei, nu e ca şi cum ai apăsa pe un buton şi se aprinde lumina. Ar fi prea simplu, n-ar mai exista nefericiri pe lumea asta. Într-un final, s-au plictisit, după ce lipsa mea de reacţie a trecut prin toate fazele de etichetare: suferinţă prea mare, incapacitate de comunicare, prostie, naivitate, sensibilitate excesivă, impotenţă, criza artistului, ciudăţenie. Aici s-au oprit, în sfârşit. S-au plictisit. Sau şi-or fi găsit altă jucărie. Cert e că am început să-mi recapăt spaţiul din jur şi să respir din nou.
Dacă aş fi întins mâna, aş fi dat de ea. Atunci. Ne despărţeau doar câteva mese şi muzica în care eu mă pierdeam tot mai mult, ca în vremurile bune. Îmi plăcea iar să cânt, să mă joc cu pianul. Vanea era fericit. Dar s-a întâmplat abia mai târziu, peste câteva luni, într-o seară, când mă întorceam de la bar, unde îmi umplusem paharul.

prolog

Marea o poţi rezuma uneori la un foşnet simţit pe glezne. Sau la reflexele aruncate de luminile unei terase, dincolo de care doar o poţi ghici. Eşti înconjurat de oameni, încerci să participi la veselia lor gălăgioasă, dar privirea ta o caută pe ea, îi simte foşnetul calm, ritmul spart din când în când de pleoapele atinse cu buzele care se opresc aproape de tâmplă, necesară asigurare că eşti acolo. Toate femeile au nevoie de asigurări. Sub o formă sau alta. Ea se mulţumea să mă atingă. Ţin minte că în seara aceea mă simţeam foarte departe. Nu de ceva anume şi nici de cineva, doar departe. O senzaţie de mare detaşare faţă de orice. După un schimb de replici oarecum acide cu unul dintre tipii de la masă, pe care nici măcar nu îl cunoşteam şi nu prea înţelegeam ce voia să demonstreze, am mai aprins o ţigară, am întins mâna liberă peste masă şi am luat-o uşor pe a ei, fără să o privesc. Ochii mei căutau undeva în noapte. Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic, învăluiţi în tăcerile noastre şi în vorbăria celorlalţi. Îi simţeam doar pulsul rapid la încheietura mâinii. Şi briza care încerca să pătrundă pe sub haine. Tensiunea se risipise, era undeva în urmă. Asta trebuie să fie fericirea, mă gândeam. Să te simţi eliberat de toate, să simţi căldura celuilalt preţ de o palmă care se uneşte cu a ta şi să nu fie nevoie să te explici. Să te mulţumeşti să simţi.
A trecut mai bine de un an de atunci. A rămas doar amintirea, acest balast care ades nu te lasă să trăieşti în prezent. Şi căutarea. Eternele întrebări care îţi populează insomniile şi îţi umplu nopţile în care încerci să înţelegi. În unele dimineţi, privesc marea cu acea relaxare pe care doar o anume atingere ţi-o poate da şi simt cum chipul meu îşi recapătă calmul pierdut atunci când scuturi inutile s-au pus între noi. O absenţă delicată, privirea care caută să simtă zâmbetul aflat pe cealaltă margine a distanţei.
- Aveţi cumva o brichetă?
Doi ochi negri, uşor mijiţi, mă privesc cu stăruinţă, deşi mă aştept să văd mai degrabă nerăbdare. Când ceri o brichetă se cheamă că eşti nerăbdător să aprinzi ţigara aia, nu?
- Nu, îmi pare rău…
- Mulţumesc.
Ochii se retrag cu un zâmbet formal.
Sunt la aceeaşi masă de atunci, marea şi prezenţa ei discretă sunt tot acolo, dar eu nu mai am mâna pe care să o simt. Şi nici nu e noapte, e doar trecut de prânz, când lumea se retrage la un pui de somn şi la odihnă, înainte să revină pe plajă, la soare, la micile plăceri de vară pe care vrea să le comprime în doar câteva zile, să poată trăi tot ce de-a lungul anului îşi refuză. Concediul. Stranie invenţie, la urma urmei. În restul anului suporţi orice, te laşi târât într-o rutină scârboasă, într-o epuizare acceptată, cu gândul că va veni acel răgaz de o săptămână sau două în care o să poţi face tot ce ai amânat în zilele alea trăite pe fugă, după reguli, regulile altora, desigur, cu sufletul la gură şi cu ochii ancoraţi în imediat. Şi de fiecare dată constaţi că nu ai cum, două săptămâni sunt prea puţin, nu poţi să fii viu doar două săptămâni pe an. Ca şi cum ai fi un veşnic prizonier, care primeşte un singur bilet de voie pe an, dacă e suficient de docil. Dar există scăpare din asta? Poate că nu cu adevărat.

(fragment)

Pe unul dintre pereţi, pe cel din faţa biroului din lemn masiv, trona un tablou mare, din care nu se distingea nimic clar, doar nişte figuri geometrice inedit încălecate, în foarte multe culori. Artă modernă. Măcănescu dăduse pe el o grămadă de bani, deşi habar n-avea cine îl făcuse şi nici ce reprezenta.
Într-o dimineaţă, venise la sediul partidului un individ cu alură de boem, care se recomandase drept Julien, pronunţat pe nas, franţuzeşte, desigur, iubitor şi cunoscător de artă, care voia să îi arate nişte tablouri, capodopere, nu alta, foarte valoroase, nemaivăzute. Şi foarte scumpe, normal. De ce tocmai lui Măcănescu? după cum chiar el se minunase. Cineva i-l recomandase ca potenţial colecţionar de artă modernă, mare om, mare caracter... nu pot să vă spun cine, dar cineva care vă apreciază, vă daţi seama. Cum Măcănescu tocmai începuse să prindă gustul grandomaniei - recent căpătase un birou numai şi numai al lui la sediul partidului, se zvonea prin crâşmele cu ştaif că avea să fie ales preşedintele aceluiaşi partid şi, mai nou, se tutuia cu şeful SRI –, n-a mai stat să insiste să afle cine era misteriosul om care-l aprecia într-atât, l-a poftit pe Julien la el în birou, să-şi desfăşoare oferta de capodopere, precum o ţaţă ce întinde pe un batic din piaţă ceapa şi cartofii.
- Apoi, hai să văd ce ai, că io chiar iubesc arta, ţi-o zis bine cine ţi-o zis.
Şi, fără să stea prea mult pe gânduri, a cumpărat dintr-un foc trei tablouri dintre cele aproape o sută pe care le privise bovin într-un fel de catalog mare, frumos colorat şi lucios. N-a înţeles prea multe din ce îi înşira expertul Julien, care a avut grijă să-şi aleagă cuvintele în aşa fel încât interlocutorul lui să se plictisească repede şi să scoată banul, doar ştia el bine ce ştia de la cine ştia. Ameţit de vorbăria lui Julien, Măcănescu a arătat repede cu un deget gras şi butucănos spre cele mai mari şi mai ciudate tablouri, semnate indescifrabil, desigur, dar nu conta, important era să fie semnate, să ştie şi el cum să le atârne pe perete, care parte venea în jos, adică.
Cât se poate de îndatoritor, Julien s-a oferit să i le ducă acasă personal, în aceeaşi după-amiază. Acolo, Măcănescu a scos teancul cu bani dintr-un seif, nu prea se încurca el cu cecuri şi alte prostii din astea moderne, a pus bancnotele în braţele Julien-ului cu accent franţuzesc, i-a mulţumit şi, înainte să îl zorească spre alţi iubitori de artă, pentru că el avea de dat nişte telefoane, a mai apucat să-i spună că mai poate veni pe la el când are ceva ce merită.
Unul dintre tablouri era acum în biroul lui de la partid, iar celelalte două în casa de la ţară, cea cu patru etaje, curte pardosită cu marmură şi lift exterior, unul în sufrageria de la parter, să îl vadă repede oricine intra acolo, iar celălalt la etajul doi, unde îşi chema la discuţii partenerii de afaceri. Din niciunul nu înţelegeai nimic şi nu pentru că ar fi fost vorba despre vreo lucrare dintr-un curent modernist mai greu de descifrat, ci pentru că, pur şi simplu, cel care le pictase era un oarecare reparator de scannere, prieten bun cu expertul Julien, care-i era şi partener în bisnisul acela al tablourilor. Avea un pic de înclinaţie spre desenul tehnic, aşa că mâzgălea în general forme geometrice de-a valma, pe care apoi le colora cât mai haotic, să pară un stil foarte original. Iar unele erau atât de mânjite că nici nu mai distingeai formele iniţiale, dar asta nu făcea decât să le sporească valoarea, cel puţin în prezentările pline de cuvinte luate din manualele de pictură şi de rrrrr-urile lui Julien, care, evident, nu se ducea cu ele la vreun cunoscător adevărat. Iar Măcăneşti erau destui pe lume, slavă domnului.

(posibil) epilog 1

Pian şi trompetă se opresc aproape în acelaşi timp, întâi pianul, care se stinge discret, apoi trompeta, cu încă doi-trei paşi care-ţi calcă pe gânduri, după care aplauzele le iau locul. La masa mea mai e un singur scaun liber. Cel din dreapta. Parcă ar aştepta pe cineva. Sau poate că e ocupat de silueta de fum conturată de gândurile mele.
(...)
Am încercat să-i explic mai multe într-un e-mail. Dar n-am reuşit. Tot mai ades simt cum cuvintele nu au suficientă forţă. Aş avea nevoie de un registru al scrisului care să semene cu muzica sau măcar cu vorbitul cu voce tare. Să se simtă când vreau să strig, sau când vreau să mă revolt, sau când vreau să tac. Tonalităţi. Asta lipseşte uneori cuvintelor. Muzica e mult mai expresivă. Şi mai liberă. Jazz-ul, cel puţin. În jazz poţi improviza. Scopul e mai puţin important, contează muzica în sine, elaborarea, libertatea pe care te lasă să o simţi. Întotdeauna, scopul înseamnă constrângere, înseamnă limite, spaţii între care să te încadrezi.
Femeia elegantă gesticulează discret spre bărbatul din faţa ei. Par să se contrazică pe ceva. El o priveşte cu un aer uşor arogant, printre formele mereu în schimbare ale fumului care pluteşte peste masa lor. Nu reuşesc să îmi dau seama care e relaţia dintre ei.
Până la urmă, totul se rezumă la un bărbat şi o femeie? Probabil că da. Totuşi, mirajul iubirii... este exact atât, doar un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări. Am ajuns la concluzia asta pe cont propriu, în timp, după ce am fost, poate, omul cel mai convins că iubirea există sub forma a ceva palpabil şi de durată. Şi cred că nimeni vreodată nu va mai reuşi să mă facă să cred mai mult.

În aşteptare

Era o toamnă frumoasă şi calmă, cum de mulţi ani nu mai fusese în orăşelul lor considerat mic burghez. Soarele încălzea până seara străduţele mărginite de copaci cu frunze arămii care erau tot mai multe pe jos, terasele erau încă pline până în noapte, ba chiar şi Directorul părea mai puţin agresiv ca de obicei. Şi poate că nu era doar meritul toamnei prelungite, ci şi al mulţumirii de sine pe care i-o dădea campania pe care o ducea în ziarul condus de el, de trei luni deja încheiate, şi de care era foarte mândru, deşi nu părea să aibă rezultatul dorit. Dar îi plăcea propria vehemenţă cu care îşi scria editorialele, deşi unii o numeau nesimţire, mereu avea pe biroul mare oval un exemplar al ziarului din ziua în curs împăturit cuminte în patru, cu partea pe care era textul lui la vedere. Măcănescu încă era şeful Partidului Socialiştilor Camuflaţi, în ciuda dezvăluirilor lui aproape zilnice despre el, dezvăluiri pe care nu prea mulţi le lăudau. Dar Directorul spera. Şi continua să scrie. Şi să îi hărţuiască pe cei din redacţie, care erau nevoiţi să scrie şi ei, mârâind, despre ce le spunea el. Totuşi, existau câţiva sus-puşi ai oraşului care îl băteau pe umăr cu o familiaritate care altădată l-ar fi enervat şi îi lădau tenacitatea, lucru pe care el îl lua ca pe un semn bun. Sunt sigur că nu mai durează mult, spunea el rânjind, când lua masa cu vreunul dintre ei la restaurantul de pe bulevardul principal, convins că aprecierile lor erau sincere, nu doar politeţe mascată de interesele pe care şi ei le aveau pe lângă el. La urma urmei, să fii prieten cu Directorul nu strica, ba chiar putea fi util, ca să nu spunem de-a dreptul recomandat, dat fiind potenţialul de răzbunare de care dădea dovadă.
De la Marina primea regulat, o dată la două-trei zile, un raport despre reacţiile oamenilor obişnuiţi. E foarte important, nu trebuie să uităm că mulţimile pot fi manipulate şi o să avem nevoie de ele, nu înseamnă că facem ce vor ele, dar trebuie să ştim ce gândesc, îi spunea el Marinei, cu un aer de părinte grijuliu, care îşi educă odrasla, Marinei, care mesteca de zor câte o ţigară, cu agitaţia unui nevrotic, şi clipea des şi aprobator, dovadă că înţelegea foarte bine importanţa misiunii care îi era încredinţată. În fapt, trebuia să facă pe cârtiţa pe la crâşma unde îşi beau vodca cei din redacţie, prin cafenelele unde se întâlnea cu unii cărora le spunea prieteni, deşi în gândul ei erau de multă vreme retrogradaţi la categoria fraieri sau pe la mondenităţile la care Directorul o trimitea în locul lui, când el era ocupat cu altceva sau, pur şi simplu, făcea pe ocupatul, pentru că, îşi zicea el, să fii sau să pari mereu foarte ocupat impresionează. Iar ea se conforma bucuroasă, aproape nimic nu-i plăcea mai mult decât să se îmbrace elegant - adică în pantaloni cu dungă, un sacou şi pantofi, în loc de blugi, tricou şi papuci, cam ăsta era maximul de eleganţă pe care ea îl reuşea –, să plimbe un pahar cu alcool printre figurile mai mult sau mai puţin publice şi mai mult sau mai puţin dubioase de pe la câte o recepţie şi să râdă zgomotos la propriile-i comentarii făcute pe marginea vreunui subiect fierbinte din micul lor orăşel aşa-zis burghez.
În seara aceea, eleganţa ei pantalon-sacou era cărămizie, părul negru care abia îi ajungea la umeri părea la fel de nespălat ca de obicei, deşi nu era, doar că aşa arăta mereu, iar pantofii oarecum bărbăteşti îi dădeau un aer de împiedicată. Degetele lungi şi noduroase aveau unghiile tăiate scurt-scurt şi date cu ojă de o culoare indecisă, care nu se asorta cu nimic de pe ea, nici măcar cu rujul maroniu care îi făcea gura să pară strânsă şi nervoasă. Într-o mână avea un pahar cu gin şi în cealaltă nelipsita ţigară, din care pufăia de zor, cu gesturi masculine, care, credea ea, o făceau să pară femeie modernă, femeie sigură pe ea, mai mult, femeia-ziarist, care ştia o grămadă de secrete şi, ca atare, trebuia respectată.

Un cuplu

Fiecare clipă care trecea fără ca telefonul aşteptat să vină făcea ca furia lui Carmen să se transforme în hotărâre: avea să iasă în oraş. Fără el. Tâmpitul, iar s-o fi îmbătat prin cine ştie ce speluncă, se gândea, în timp ce verifica nici ea nu mai ştia a câta oară ecranul mobilului, care se încăpăţâna să rămână tăcut.
Era a treia sâmbătă consecutiv când Sorin o lăsa cu ochii în soare, deşi îi spusese clar, pe la prânz, când se întâlniseră la Bibliotecă, să-şi bea cafeaua şi să citească ziarele cu ceilalţi, să nu umble brambura şi să nu pună gura pe băutură până seara. Ca de obicei, ea zisese, ea auzise. Întotdeauna, Sorin se mulţumea să o privească distrat, să dea din cap şi să facă tot cum îi trecea lui prin minte. Şi mereu apărea a doua zi cu o mutră spăşită şi cu o explicaţie dezarmant de sinceră, care o făcea să uite toţi nervii şi toate înjurăturile pe care i le trimisese în gând sau cu voce tare, patrulând prin casă îmbrăcată şi gata de plecare, cu o seară înainte.
Carmen şi Sorin lucrau la acelaşi ziar de aproape trei ani, dar abia de vreo şase luni începuseră să iasă împreună şi să se poarte ca un cuplu. Un cuplu uşor retard, cum îi plăcea colegului ei de secţie să o necăjească uneori, pentru că ei mai mult se certau şi nimeni nu părea să înţeleagă rostul lor împreună. Dacă exista vreun cuplu care să aibă un rost anume, desigur. În accepţiunea lui Carmen, de exemplu, un cuplu cu rost însemna ca el să fie un gentleman, să o scoată în oraş la sfârşit de săptămână, să îi cumpere lenjerie sexy, pe care să o şi poarte pentru el, adică să îi dea ocazia să facă asta, să meargă cu ea la cumpărături şi să nu o sune de un milion de ori pe zi, să o întrebe ce face şi unde e. Cerea prea mult? întreba ea, când discuţiile cu Sorin erau suficient de calme ca să nu treacă direct la reproşuri secondate de înjurături. Nu, nu cerea prea mult, dar Sorin era departe de toate astea, de aceea nimeni nu pricepea ce căutau ei împreună.
Şi mai era şi vârsta. Ea avea 25 de ani, el 42. Ea se chinuia să termine o facultate la fără frecvenţă, stătea într-un apartament închiriat, într-un bloc plin de ciudaţi, dintr-o zonă nu chiar pe placul ei, şi visa să găsească un străin care să se îndrăgostească de ea şi să o ducă departe de România. De fapt, nu neapărat departe-departe, era bine şi în Ungaria sau în Austria, doar să plece de aici. Nu trebuia să fie o dragoste ambivalentă, zice ea, era destul ca el să o iubească atât cât să îi ceară să plece împreună, pentru că ea nu mai credea de multă vreme în iubirea aia cu fluturaşi în stomac, cu dor, cu declaraţii romantice şi alte nimicuri din astea. Orice poveste frumoasă, era convinsă, se termina în clipa în care apărea problema banilor. Fie că erau prea mulţi, fie că erau prea puţini. Văzuse asta şi în propria familie. Aşa că, hotărâse să fie pragmatică şi încerca să îşi atingă scopul. Cum avea să îl găsească pe acel străin? Pe internet, desigur. Acum, toată lumea se cupla pe internet. Mai trebuia doar să reuşească să facă rost de bani, să-şi permită un calculator al ei, să nu mai depindă de ăla din redacţie, unde rămânea uneori nopţi întregi ca să intre pe site-uri unde putea să discute cu străini. Sorin îi promisese să o ajute, dar, dacă la început îl crezuse, acum nu prea îşi punea mari speranţe în el, pentru că nici bani de băutură nu avea mereu, trăia din datorie în datorie. Norocul lui era că mai locuia cu părinţii. Da, la 42 de ani, Sorin stătea pe capul lor, unde se întorsese după divorţul din urmă cu trei ani, când îi pricopsise şi cu o pensie alimentară, pe care el nu reuşea să o plătească în fiecare lună, pe motiv că "salariul e prea mic şi George e un dobitoc, nu vrea să mă asculte când aduc vorba de o mărire".
Cu vreo jumătate de an în urmă, Avertisment din nord-vest - aşa se numea ziarul lor, nume ales de George, după ce hotărâse că suna mai hotărât decât Jurnal de nord-vest; şi mai penibil, decretaseră ei – aniversase apariţia numărului 2000. Fiind cifră rotundă, George hotărâse să organizeze un tămbălău mai mare ca de obicei, aşa că închiriase un restaurant întreg, cel mai scump din centru, unde invitase toată suflarea politică din oraş, patronii unor firme care îşi făceau reclamă în ziarul lui, plus şefii de instituţii, plus diverşi prieteni sus-puşi de-ai lui de la Bucureşti. Câteva sute de persoane, adică. Bufetul suedez fusese mai sofisticat decât cel de la vizita regelui în oraşul lor mic burghez, vara trecută, băutura fusese la discreţie, reporterii lui George avuseseră ocazia să vorbească direct cu aproape oricare dintre invitaţi – în birourile unora încercaseră să intre şi un an, fără să reuşească -, iar el avea să apară pe paginile unor ziare centrale rânjind satisfăcut alături de diverse personaje mai mult sau mai puţin dubioase dar sus-puse.
Nicu făcuse o grămadă de poze, mare parte din ele inutilizabile, pentru că, băutura fiind la liber, iar el cunoscut de mulţi dintre cei aflaţi acolo, cu care fusese nevoit să ciocnească şi să facă un fel de conversaţie, ba fuseseră neclare, ba prinsese în ele doar picioare în fuste scurte, fără să se vadă şi ale cui erau, ba jumătăţi de feţe, ba... Desigur, George spumegase a doua zi, când le văzuse, mai ales că de unele avea mare nevoie pentru viitoarele lui şantaje. Totuşi, după câteva zile de nervi descărcaţi pe Nicu, care se refugiase la Bibliotecă şi nu-l mai scosese din jigodie, se calmase, pentru că îi venise o idee genială, după părerea lui: avea să folosească acele picioare de şefă de cabinet, nas de parlamentar, obraji de poliţişti şi de vameşi şi alte bucăţi de oameni de vază prinse în pozele nedorit suprarealiste ale lui Nicu pentru trucaje. Da, aveau să facă două pagini de avertisment-divertisment – şi formula asta îi aparţinea – săptămânal, un soi de supliment, iar pozele alea erau ideale pentru aşa ceva.
Sorin reuşise să rămână treaz mare parte din noaptea aceea, spre mirarea lui Carmen, care se tot nimerise prin preajmă şi chicotea la remarcile lui acide despre vreun politician care confunda uşa de la baie cu uşa de ieşire sau despre colegul lor care se ocupa de partide şi care nu mai prididea să mănânce de toate, fiind renumit pentru lăcomia pe care nu reuşea să o ascundă de câte ori era invitat la vreun dineu. Spre dimineaţă, când aburii alcoolului dăduseră la o parte multe dintre perdelele protocolului, iar fumul de ţigară era suficient de gros ca Nicu să poată pipăi neobservat vreun picior elegant aşezat provocator în calea lui, Carmen începuse să se uite la Sorin altfel, pentru prima oară. Abia atunci observase că de sub cămaşa incredibil de albă, cu mâneci scurte, pe care Sorin o îmbrăca cel mult de trei ori pe an, ieşeau nişte braţe destul de arătoase, că zâmbetul ironic şi complice, pe care i-l trimitea din celălalt colţ al încăperii somptuoase când lua peste picior pe vreun fandosit, îi stârnea oarece emoţii, că grija cu care o întreba mereu dacă voia să îi aducă ceva nu îi displăcea şi că, în timp ce dansau alene pe o melodie lentă, feţele lor se atingeau într-un mod care o făcea să îşi dorească să fie cu el în altă parte.
Sigur, ea nu ştia că Sorin făcuse o criză de fiere în dimineaţa aceea şi aşa se explica faptul că mai mult plimbase printre invitaţi paharele cu băutură decât să bea din ele. Încă nu îi trecuse de tot greaţa, acela era motivul, nici vorbă să aibă un acces de conştiinţă care să îl ţină treaz. E drept, George le spusese, deloc subtil, să aibă grijă să nu se îmbete ei primii, dar pe el nu asta îl oprise. Aşa se face că, obosită de zâmbetele false împărţite toată noaptea în dreapta şi-n stânga şi de ginul care, încet-încet, i se cam adunase în cap şi în picioare, pe la patru dimineaţa, când Sorin o întrebase dacă vrea să o ducă acasă cu maşina, acceptase. Nici măcar nu-l lăsase să insiste, la fel cum nu-şi făcuse griji că şi el băuse. La urma urmei, era prieten cu toţi poliţiştii, cine să-l pună pe el să sufle în fiolă? În plus, nu era o noutate că toţi din redacţie conduceau băuţi.

Planuri

Măcănescu era cel mai recent membru de vază al Partidului Socialiştilor Camuflaţi, un exemplar mare la propriu, de asta şi umbla cu un jeep cât un tanc, în alte maşini n-ar fi încăput pe uşă, şi la figurat, conturile lui veniseră ca o mană cerească pentru nevoile partidului. Şi erau multe nevoi. Şi mari. Şi urgente.
Singurul lucru la care Măcănescu se pricepea foarte bine era să facă bani, mulţi bani, dar asta nu mai îi era de ajuns, voia să vadă şi cum e să conducă lumea, să fie admirat, să îi poarte cineva diplomatul, să fie aplaudat când urcă la o tribună, să îi scrie alţii discursurile pe care el doar să le citească şi să accepte cu gravitate aceleaşi aplauze. Nu putea să le scrie el, că nu pierduse prea mult timp cu şcoala, ce să facă cu ea, banii se înmulţeau altfel, nu mergând la şcoli peste şcoli. Sigur că oamenii nu ştiau asta despre el, nu era nevoie să ştie, la urma urmei, banii sunt buni şi să cumperi o diplomă, o hârtie cam inutilă din punctul lui de vedere, dar necesară uneori, trebuia să recunoască, deşi avea de gând să le arate el că se putea ajunge departe şi fără să obţii una pe bune. Singura lui problemă părea să fie directorul de la ziarul ăla... mereu uita cum îl cheamă, era prieten cu mulţi din partid şi începuse să îl desnigreze... sau cum se zice, aproape în fiecare zi publica un articol în care îl ataca. Poate că era momentul să aibă cu el o discuţie faţă în faţă. Da, aşa o să facă, se gândea el. O să-l invite la masă şi o să-l cheme şi pe Bălmăjan, el ştia să vorbească frumos, să folosească şi cuvinte din alea mai complicate, cu siguranţă avea să fie nevoie. Şi, cine ştie, poate că ziarul ăla al lui nu o ducea tocmai bine, auzise el nişte chestii, s-ar putea oferi să îl ajute, că doar la asta sunt buni banii, să-ţi faci prieteni. Poate că devenea şi acţionar la ziar, da, la asta nu se gândise, uite ce idee grozavă!
Telefonul mobil de pe măsuţa din dreapta începu să împrăştie în cameră nişte acorduri de Beethoven. Desigur că Măcănescu nu ştia ce era, dar alesese soneria aceea ca să vadă lumea că el asculta şi altceva în afară de muzica populară din cătunul în care se născuse. Ei bine, asculta e mult spus, dar era în stare să facă diferenţa între muzica populară şi cea clasică. Şi soneria de la mobilul lui era, categoric, clasică.
- Da, răspunse repezit.
Cu mâna rămasă liberă aranja colţurile unor hârtii de pe birou, astfel încât să fie perfect aliniate cu marginea din lemn masiv.

Close but distant

Inconştient, cred că mereu am tânjit după un suflet care să nu-mi ceară să mă explic, care să nu vrea să îmi ştie trecutul, să mă accepte aşa cum sunt în clipa prezentă. Lânga el şi atât. Să asculte cu mine un song, să ţină companie tăcerii mele, să mă ia de mână şi să mă plimbe pe străzi fără nume, să-mi sărute nedumerirea din mers, să-şi afunde obrazul în mine, să nu mă întrebe de ce, să fie de acord că uneori cuvintele sunt în plus, să creadă că o să mă întorc, fără să mă întrebe când, să îmi mângâie tristeţile şi să aibă răbdare să îmi treacă, să mă lase să îi ating ochii cu un zâmbet care taie mărunt distanţa...
Close but distant.
Dacă mă gândesc bine, niciodată n-am ştiut să sper cu adevărat, cu pasiune, să trasez firul roşu al unui scop clar, bine definit şi să mă ţin de el. Poate de aici rătăcirea, eterna căutare... Şi ştii care e cel mai greu lucru în viaţă? Alegerile. Da, să faci o alegere, oricât de banal sună. Nu despărţirile sunt grele, nu iubirile, nu tristeţile, ci alegerile. Dacă vrei să pedepseşti pe cineva, nu trebuie să faci nimic altceva decât să îi pui la dispoziţie posibilitatea de a lua o decizie alegând. E suficient.