Fiecare clipă care trecea fără ca telefonul aşteptat să vină făcea ca furia lui Carmen să se transforme în hotărâre: avea să iasă în oraş. Fără el. Tâmpitul, iar s-o fi îmbătat prin cine ştie ce speluncă, se gândea, în timp ce verifica nici ea nu mai ştia a câta oară ecranul mobilului, care se încăpăţâna să rămână tăcut.
Era a treia sâmbătă consecutiv când Sorin o lăsa cu ochii în soare, deşi îi spusese clar, pe la prânz, când se întâlniseră la Bibliotecă, să-şi bea cafeaua şi să citească ziarele cu ceilalţi, să nu umble brambura şi să nu pună gura pe băutură până seara. Ca de obicei, ea zisese, ea auzise. Întotdeauna, Sorin se mulţumea să o privească distrat, să dea din cap şi să facă tot cum îi trecea lui prin minte. Şi mereu apărea a doua zi cu o mutră spăşită şi cu o explicaţie dezarmant de sinceră, care o făcea să uite toţi nervii şi toate înjurăturile pe care i le trimisese în gând sau cu voce tare, patrulând prin casă îmbrăcată şi gata de plecare, cu o seară înainte.
Carmen şi Sorin lucrau la acelaşi ziar de aproape trei ani, dar abia de vreo şase luni începuseră să iasă împreună şi să se poarte ca un cuplu. Un cuplu uşor retard, cum îi plăcea colegului ei de secţie să o necăjească uneori, pentru că ei mai mult se certau şi nimeni nu părea să înţeleagă rostul lor împreună. Dacă exista vreun cuplu care să aibă un rost anume, desigur. În accepţiunea lui Carmen, de exemplu, un cuplu cu rost însemna ca el să fie un gentleman, să o scoată în oraş la sfârşit de săptămână, să îi cumpere lenjerie sexy, pe care să o şi poarte pentru el, adică să îi dea ocazia să facă asta, să meargă cu ea la cumpărături şi să nu o sune de un milion de ori pe zi, să o întrebe ce face şi unde e. Cerea prea mult? întreba ea, când discuţiile cu Sorin erau suficient de calme ca să nu treacă direct la reproşuri secondate de înjurături. Nu, nu cerea prea mult, dar Sorin era departe de toate astea, de aceea nimeni nu pricepea ce căutau ei împreună.
Şi mai era şi vârsta. Ea avea 25 de ani, el 42. Ea se chinuia să termine o facultate la fără frecvenţă, stătea într-un apartament închiriat, într-un bloc plin de ciudaţi, dintr-o zonă nu chiar pe placul ei, şi visa să găsească un străin care să se îndrăgostească de ea şi să o ducă departe de România. De fapt, nu neapărat departe-departe, era bine şi în Ungaria sau în Austria, doar să plece de aici. Nu trebuia să fie o dragoste ambivalentă, zice ea, era destul ca el să o iubească atât cât să îi ceară să plece împreună, pentru că ea nu mai credea de multă vreme în iubirea aia cu fluturaşi în stomac, cu dor, cu declaraţii romantice şi alte nimicuri din astea. Orice poveste frumoasă, era convinsă, se termina în clipa în care apărea problema banilor. Fie că erau prea mulţi, fie că erau prea puţini. Văzuse asta şi în propria familie. Aşa că, hotărâse să fie pragmatică şi încerca să îşi atingă scopul. Cum avea să îl găsească pe acel străin? Pe internet, desigur. Acum, toată lumea se cupla pe internet. Mai trebuia doar să reuşească să facă rost de bani, să-şi permită un calculator al ei, să nu mai depindă de ăla din redacţie, unde rămânea uneori nopţi întregi ca să intre pe site-uri unde putea să discute cu străini. Sorin îi promisese să o ajute, dar, dacă la început îl crezuse, acum nu prea îşi punea mari speranţe în el, pentru că nici bani de băutură nu avea mereu, trăia din datorie în datorie. Norocul lui era că mai locuia cu părinţii. Da, la 42 de ani, Sorin stătea pe capul lor, unde se întorsese după divorţul din urmă cu trei ani, când îi pricopsise şi cu o pensie alimentară, pe care el nu reuşea să o plătească în fiecare lună, pe motiv că "salariul e prea mic şi George e un dobitoc, nu vrea să mă asculte când aduc vorba de o mărire".
Cu vreo jumătate de an în urmă, Avertisment din nord-vest - aşa se numea ziarul lor, nume ales de George, după ce hotărâse că suna mai hotărât decât Jurnal de nord-vest; şi mai penibil, decretaseră ei – aniversase apariţia numărului 2000. Fiind cifră rotundă, George hotărâse să organizeze un tămbălău mai mare ca de obicei, aşa că închiriase un restaurant întreg, cel mai scump din centru, unde invitase toată suflarea politică din oraş, patronii unor firme care îşi făceau reclamă în ziarul lui, plus şefii de instituţii, plus diverşi prieteni sus-puşi de-ai lui de la Bucureşti. Câteva sute de persoane, adică. Bufetul suedez fusese mai sofisticat decât cel de la vizita regelui în oraşul lor mic burghez, vara trecută, băutura fusese la discreţie, reporterii lui George avuseseră ocazia să vorbească direct cu aproape oricare dintre invitaţi – în birourile unora încercaseră să intre şi un an, fără să reuşească -, iar el avea să apară pe paginile unor ziare centrale rânjind satisfăcut alături de diverse personaje mai mult sau mai puţin dubioase dar sus-puse.
Nicu făcuse o grămadă de poze, mare parte din ele inutilizabile, pentru că, băutura fiind la liber, iar el cunoscut de mulţi dintre cei aflaţi acolo, cu care fusese nevoit să ciocnească şi să facă un fel de conversaţie, ba fuseseră neclare, ba prinsese în ele doar picioare în fuste scurte, fără să se vadă şi ale cui erau, ba jumătăţi de feţe, ba... Desigur, George spumegase a doua zi, când le văzuse, mai ales că de unele avea mare nevoie pentru viitoarele lui şantaje. Totuşi, după câteva zile de nervi descărcaţi pe Nicu, care se refugiase la Bibliotecă şi nu-l mai scosese din jigodie, se calmase, pentru că îi venise o idee genială, după părerea lui: avea să folosească acele picioare de şefă de cabinet, nas de parlamentar, obraji de poliţişti şi de vameşi şi alte bucăţi de oameni de vază prinse în pozele nedorit suprarealiste ale lui Nicu pentru trucaje. Da, aveau să facă două pagini de avertisment-divertisment – şi formula asta îi aparţinea – săptămânal, un soi de supliment, iar pozele alea erau ideale pentru aşa ceva.
Sorin reuşise să rămână treaz mare parte din noaptea aceea, spre mirarea lui Carmen, care se tot nimerise prin preajmă şi chicotea la remarcile lui acide despre vreun politician care confunda uşa de la baie cu uşa de ieşire sau despre colegul lor care se ocupa de partide şi care nu mai prididea să mănânce de toate, fiind renumit pentru lăcomia pe care nu reuşea să o ascundă de câte ori era invitat la vreun dineu. Spre dimineaţă, când aburii alcoolului dăduseră la o parte multe dintre perdelele protocolului, iar fumul de ţigară era suficient de gros ca Nicu să poată pipăi neobservat vreun picior elegant aşezat provocator în calea lui, Carmen începuse să se uite la Sorin altfel, pentru prima oară. Abia atunci observase că de sub cămaşa incredibil de albă, cu mâneci scurte, pe care Sorin o îmbrăca cel mult de trei ori pe an, ieşeau nişte braţe destul de arătoase, că zâmbetul ironic şi complice, pe care i-l trimitea din celălalt colţ al încăperii somptuoase când lua peste picior pe vreun fandosit, îi stârnea oarece emoţii, că grija cu care o întreba mereu dacă voia să îi aducă ceva nu îi displăcea şi că, în timp ce dansau alene pe o melodie lentă, feţele lor se atingeau într-un mod care o făcea să îşi dorească să fie cu el în altă parte.
Sigur, ea nu ştia că Sorin făcuse o criză de fiere în dimineaţa aceea şi aşa se explica faptul că mai mult plimbase printre invitaţi paharele cu băutură decât să bea din ele. Încă nu îi trecuse de tot greaţa, acela era motivul, nici vorbă să aibă un acces de conştiinţă care să îl ţină treaz. E drept, George le spusese, deloc subtil, să aibă grijă să nu se îmbete ei primii, dar pe el nu asta îl oprise. Aşa se face că, obosită de zâmbetele false împărţite toată noaptea în dreapta şi-n stânga şi de ginul care, încet-încet, i se cam adunase în cap şi în picioare, pe la patru dimineaţa, când Sorin o întrebase dacă vrea să o ducă acasă cu maşina, acceptase. Nici măcar nu-l lăsase să insiste, la fel cum nu-şi făcuse griji că şi el băuse. La urma urmei, era prieten cu toţi poliţiştii, cine să-l pună pe el să sufle în fiolă? În plus, nu era o noutate că toţi din redacţie conduceau băuţi.
Era a treia sâmbătă consecutiv când Sorin o lăsa cu ochii în soare, deşi îi spusese clar, pe la prânz, când se întâlniseră la Bibliotecă, să-şi bea cafeaua şi să citească ziarele cu ceilalţi, să nu umble brambura şi să nu pună gura pe băutură până seara. Ca de obicei, ea zisese, ea auzise. Întotdeauna, Sorin se mulţumea să o privească distrat, să dea din cap şi să facă tot cum îi trecea lui prin minte. Şi mereu apărea a doua zi cu o mutră spăşită şi cu o explicaţie dezarmant de sinceră, care o făcea să uite toţi nervii şi toate înjurăturile pe care i le trimisese în gând sau cu voce tare, patrulând prin casă îmbrăcată şi gata de plecare, cu o seară înainte.
Carmen şi Sorin lucrau la acelaşi ziar de aproape trei ani, dar abia de vreo şase luni începuseră să iasă împreună şi să se poarte ca un cuplu. Un cuplu uşor retard, cum îi plăcea colegului ei de secţie să o necăjească uneori, pentru că ei mai mult se certau şi nimeni nu părea să înţeleagă rostul lor împreună. Dacă exista vreun cuplu care să aibă un rost anume, desigur. În accepţiunea lui Carmen, de exemplu, un cuplu cu rost însemna ca el să fie un gentleman, să o scoată în oraş la sfârşit de săptămână, să îi cumpere lenjerie sexy, pe care să o şi poarte pentru el, adică să îi dea ocazia să facă asta, să meargă cu ea la cumpărături şi să nu o sune de un milion de ori pe zi, să o întrebe ce face şi unde e. Cerea prea mult? întreba ea, când discuţiile cu Sorin erau suficient de calme ca să nu treacă direct la reproşuri secondate de înjurături. Nu, nu cerea prea mult, dar Sorin era departe de toate astea, de aceea nimeni nu pricepea ce căutau ei împreună.
Şi mai era şi vârsta. Ea avea 25 de ani, el 42. Ea se chinuia să termine o facultate la fără frecvenţă, stătea într-un apartament închiriat, într-un bloc plin de ciudaţi, dintr-o zonă nu chiar pe placul ei, şi visa să găsească un străin care să se îndrăgostească de ea şi să o ducă departe de România. De fapt, nu neapărat departe-departe, era bine şi în Ungaria sau în Austria, doar să plece de aici. Nu trebuia să fie o dragoste ambivalentă, zice ea, era destul ca el să o iubească atât cât să îi ceară să plece împreună, pentru că ea nu mai credea de multă vreme în iubirea aia cu fluturaşi în stomac, cu dor, cu declaraţii romantice şi alte nimicuri din astea. Orice poveste frumoasă, era convinsă, se termina în clipa în care apărea problema banilor. Fie că erau prea mulţi, fie că erau prea puţini. Văzuse asta şi în propria familie. Aşa că, hotărâse să fie pragmatică şi încerca să îşi atingă scopul. Cum avea să îl găsească pe acel străin? Pe internet, desigur. Acum, toată lumea se cupla pe internet. Mai trebuia doar să reuşească să facă rost de bani, să-şi permită un calculator al ei, să nu mai depindă de ăla din redacţie, unde rămânea uneori nopţi întregi ca să intre pe site-uri unde putea să discute cu străini. Sorin îi promisese să o ajute, dar, dacă la început îl crezuse, acum nu prea îşi punea mari speranţe în el, pentru că nici bani de băutură nu avea mereu, trăia din datorie în datorie. Norocul lui era că mai locuia cu părinţii. Da, la 42 de ani, Sorin stătea pe capul lor, unde se întorsese după divorţul din urmă cu trei ani, când îi pricopsise şi cu o pensie alimentară, pe care el nu reuşea să o plătească în fiecare lună, pe motiv că "salariul e prea mic şi George e un dobitoc, nu vrea să mă asculte când aduc vorba de o mărire".
Cu vreo jumătate de an în urmă, Avertisment din nord-vest - aşa se numea ziarul lor, nume ales de George, după ce hotărâse că suna mai hotărât decât Jurnal de nord-vest; şi mai penibil, decretaseră ei – aniversase apariţia numărului 2000. Fiind cifră rotundă, George hotărâse să organizeze un tămbălău mai mare ca de obicei, aşa că închiriase un restaurant întreg, cel mai scump din centru, unde invitase toată suflarea politică din oraş, patronii unor firme care îşi făceau reclamă în ziarul lui, plus şefii de instituţii, plus diverşi prieteni sus-puşi de-ai lui de la Bucureşti. Câteva sute de persoane, adică. Bufetul suedez fusese mai sofisticat decât cel de la vizita regelui în oraşul lor mic burghez, vara trecută, băutura fusese la discreţie, reporterii lui George avuseseră ocazia să vorbească direct cu aproape oricare dintre invitaţi – în birourile unora încercaseră să intre şi un an, fără să reuşească -, iar el avea să apară pe paginile unor ziare centrale rânjind satisfăcut alături de diverse personaje mai mult sau mai puţin dubioase dar sus-puse.
Nicu făcuse o grămadă de poze, mare parte din ele inutilizabile, pentru că, băutura fiind la liber, iar el cunoscut de mulţi dintre cei aflaţi acolo, cu care fusese nevoit să ciocnească şi să facă un fel de conversaţie, ba fuseseră neclare, ba prinsese în ele doar picioare în fuste scurte, fără să se vadă şi ale cui erau, ba jumătăţi de feţe, ba... Desigur, George spumegase a doua zi, când le văzuse, mai ales că de unele avea mare nevoie pentru viitoarele lui şantaje. Totuşi, după câteva zile de nervi descărcaţi pe Nicu, care se refugiase la Bibliotecă şi nu-l mai scosese din jigodie, se calmase, pentru că îi venise o idee genială, după părerea lui: avea să folosească acele picioare de şefă de cabinet, nas de parlamentar, obraji de poliţişti şi de vameşi şi alte bucăţi de oameni de vază prinse în pozele nedorit suprarealiste ale lui Nicu pentru trucaje. Da, aveau să facă două pagini de avertisment-divertisment – şi formula asta îi aparţinea – săptămânal, un soi de supliment, iar pozele alea erau ideale pentru aşa ceva.
Sorin reuşise să rămână treaz mare parte din noaptea aceea, spre mirarea lui Carmen, care se tot nimerise prin preajmă şi chicotea la remarcile lui acide despre vreun politician care confunda uşa de la baie cu uşa de ieşire sau despre colegul lor care se ocupa de partide şi care nu mai prididea să mănânce de toate, fiind renumit pentru lăcomia pe care nu reuşea să o ascundă de câte ori era invitat la vreun dineu. Spre dimineaţă, când aburii alcoolului dăduseră la o parte multe dintre perdelele protocolului, iar fumul de ţigară era suficient de gros ca Nicu să poată pipăi neobservat vreun picior elegant aşezat provocator în calea lui, Carmen începuse să se uite la Sorin altfel, pentru prima oară. Abia atunci observase că de sub cămaşa incredibil de albă, cu mâneci scurte, pe care Sorin o îmbrăca cel mult de trei ori pe an, ieşeau nişte braţe destul de arătoase, că zâmbetul ironic şi complice, pe care i-l trimitea din celălalt colţ al încăperii somptuoase când lua peste picior pe vreun fandosit, îi stârnea oarece emoţii, că grija cu care o întreba mereu dacă voia să îi aducă ceva nu îi displăcea şi că, în timp ce dansau alene pe o melodie lentă, feţele lor se atingeau într-un mod care o făcea să îşi dorească să fie cu el în altă parte.
Sigur, ea nu ştia că Sorin făcuse o criză de fiere în dimineaţa aceea şi aşa se explica faptul că mai mult plimbase printre invitaţi paharele cu băutură decât să bea din ele. Încă nu îi trecuse de tot greaţa, acela era motivul, nici vorbă să aibă un acces de conştiinţă care să îl ţină treaz. E drept, George le spusese, deloc subtil, să aibă grijă să nu se îmbete ei primii, dar pe el nu asta îl oprise. Aşa se face că, obosită de zâmbetele false împărţite toată noaptea în dreapta şi-n stânga şi de ginul care, încet-încet, i se cam adunase în cap şi în picioare, pe la patru dimineaţa, când Sorin o întrebase dacă vrea să o ducă acasă cu maşina, acceptase. Nici măcar nu-l lăsase să insiste, la fel cum nu-şi făcuse griji că şi el băuse. La urma urmei, era prieten cu toţi poliţiştii, cine să-l pună pe el să sufle în fiolă? În plus, nu era o noutate că toţi din redacţie conduceau băuţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu