Relaxare

Se poate ca într-o sâmbătă seara, obosită, să te uiţi la un film, nu contează la care anume, pentru că e genul de film despre care cei mai mulţi nici nu ştiu că există, pe care puţini aleg să îl vadă, pentru că nu e la modă şi nici suficient de profund pentru ei. În timp ce încerci să te deconectezi cu acest film aparent banal, într-un moment de neaşteptată relaxare, realizezi că, treptat, unele lucruri pe care le credeai deja eterne au dispărut. Eterne în sensul rău. Îţi dai seama, de exemplu, că în acea seară ai trimis un mail pe care l-ai amânat câţiva ani, că de la o vreme poţi privi un copil fără să te cuprindă o uriaşă tristeţe, că ai reuşit, fără să ştii exact când, să-i ierţi pe oamenii pe care acum ceva vreme ai vrut, chiar ai vrut să îi ierţi, dar nu ai putut şi că unele întâmplări le-ai clasat, le-ai aşezat în raftul care li se cuvine, unde doar o să le răsfoieşti din când în când... Şi asta nu pentru că iubitorii de vorbe de duh ar avea dreptate, nu, oricât le-ar plăcea să creadă contrariul, timpul nu vindecă orice rană. Ci pentru că vine o vreme când înveţi să trăieşti cu ele, cu rănile, accepţi că fac parte din tine şi atât. Şi cu propriile-ţi greşeli înveţi să trăieşti.

Şi toate astea trebuie să se întâmple de la sine, nu le poţi grăbi, nu le poţi forţa. Poţi încerca, dar nu va funcţiona. Până în acea seară de sâmbătă, când lumea devine din nou rotundă, când cercurile se închid şi poţi începe iar să le rostogoleşti.