Un film care trebuie văzut

S-a încheiat campania electorală, prima care mi-a atras atenţia, după foarte mulţi ani. Deja am spus de ce. Mai aduc aici un singur articol pe tema asta: ... despre realitate. La stânga şi la dreapta. Şi despre Nicuşor Dan.

Şi recomand tuturor un film. Lăsaţi la o parte prejudecăţi şi ipocrizii. O oră, doar atât: Bogota change.

Iar duminică faceţi ce scrie în poză.

Despre şopârle şi alte nedumeriri cu privire la fenomenul Nicuşor Dan

În ultimele zile, am văzut că pe internet s-au intensificat atacurile mai mult sau mai puţin subtile la adresa lui Nicuşor Dan şi a celor care îl susţin. Şi, pentru că mi-ar părea rău ca munca celor care s-au înhămat la a-l susţine necondiţionat pe acest om să se ducă naibii doar pentru că unii sunt cârcotaşi sau rău intenţionaţi şi nu pentru că s-ar fi dus vreo dezbatere adevărată, în care cel mai bun a câştigat, am simţit nevoia să pun pe hârtie câteva rânduri.

• Unii spun că e trendy să afirmi că votezi cu Nicuşor Dan, pentru că i s-au alăturat diverse nume cunoscute. Nu e vorba despre a fi sau nu trendy, e vorba despre garanţiile morale pe care acele nume cunoscute le reprezintă. Pur şi simplu.
• Căutătorii de nod în papură au preluat din zbor ideea lansată de pedelişti (dacă nu mă înşel): Nicuşor Dan are în program idei de stânga. Trec peste faptul că pedeleul are rădăcini de stânga şi oameni cu mentalităţi la fel şi o să detaliez un pic. Programul lui Nicuşor Dan nu e perfect, la fel cum nu este campania lui. În acel program se regăsesc unele idei insuficient detaliate şi explicate, care nu sunt de stânga, dar poate că nu ţin în totalitate de primăria capitalei. Asta nu înseamnă că sunt idei bătute în cuie, care, în caz că va ieşi primar, vor fi aplicate exact aşa. Sunt doar propuneri. În esenţă, însă, sunt idei utile, idei care vin să acopere diverse goluri pe care le-a creat în timp sistemul nostru politic, pe de o parte, şi administraţia publică, pe de alta. Dar, de aici şi până la a spune că Nicuşor Dan e de stânga pentru că vorbeşte despre locuinţe sociale sau despre ajutor locativ pentru studenţi, de exemplu, e cale lungă. În prezent, toate primăriile din oraşele de la noi (dacă e să vorbim doar despre România) practică un sistem de genul acesta şi nu am auzit încă să sară nimeni în sus că ne-ar fi invadat stânga din cauza asta. Problema e alta şi a fost subliniată de către Nicuşor Dan: respectivele locuinţe sociale şi ajutoare din acel segment se acordă pe criterii clientelare. Mai citeam azi un articol al unui domn de la Deutsche Welle, care observa, prost argumentat, că programul lui Nicuşor Dan ar fi „socialist-autoritar”. Printre altele, înfiera ideea exproprierii celor care degradează clădirile istorice. Din câte ştiu, în teorie, astfel de lucruri sunt sancţionate şi acum de legile româneşti (adoptate sub legislaturi de dreapta). Şi spun în teorie pentru că ele nu se aplică. Dar există, nu le-a inventat Nicuşor Dan. În plus, sancţionarea celor care nu au grijă de clădirile istorice şi de patrimoniu se face inclusiv în Germania. Încă o dată spun, nu am inventat noi roata. Cât despre necesitatea de a face un pic de ordine prin mafia din pieţe... nu ţine deloc de stânga sau de dreapta, ci doar de aplicarea legii. Iar dacă e să vorbim cu adevărat despre socialism-autoritar aş propune să lăsăm la o parte ipocrizia şi să observăm că nu în România o să-l găsim azi.
• Am văzut că diverse persoane încearcă să împingă în faţă ideea că Nicuşor Dan ar fi privit de către unii ca pe un fel de profet, că susţinătorii lui ar forma un soi de sectă şi că, de fapt, ar trebui să lăsăm lucrurile să se regleze de la sine; adică, să aşeptăm să vină Sfântul Duh să facă ordine în politica de pe malul Dâmboviţei. Să-mi fie cu iertare, dar miracolele de genul acesta ţin de alt domeniu, nu de politică. Şi nu doar la noi, ci oriunde în lume. Dacă te-ai săturat de hoţii şi de grobianism şi îţi doreşti normalitate, nu înseamnă nici că eşti naiv, nici sectant, nici doritor să fii trendy. Înseamnă doar că ai atins o limită şi simţi nevoia să o spui. Prin vot, de data asta.
• În ultima săptămână, am auzit voci care s-au plâns că se ciocnesc tot mai des de „oamenii lui Nicuşor Dan”, de articole despre el, de filmuleţe cu el, de mailuri cu programul lui, de fluturaşi cu programul lui şamd. S-au simţit agresaţi, cumva. Şi mă întreb şi eu ca prostul... cum de oamenii ăştia nu s-au simţit agresaţi de atâţia ani de toţi politicienii care au ajuns să conducă Bucureştiul spre haosul de azi. Nu s-au simţit agresaţi de banii cheltuiţi fără rost şi fără să se vadă pe ce, de nesimţirea lor, de minciunile care le-au fost servite la fiecare patru ani, de afişele şi bannerele cu mutrele lor, care urâţesc şi mai mult oraşul ăsta (dacă aşa ceva e posibil), de corturile lor de campanie puse ostentativ pe mijlocul trotuarelor sau pe spaţii verzi... Campania lui Nicuşor Dan e făcută în exclusivitate cu voluntari. Oameni care probabil că mai fac greşeli, pentru că învaţă din mers şi pentru că nu şi-au făcut ucenicia sub fustele vreunui partid. Oameni care sunt dispuşi să dea tot, fără să ceară nimic. Vor doar să fie lăsaţi să spună în mod civilizat (prin vot, adică) „vrem altceva”. Sigur, un pliant, un program, nişte idei nu par la fel de practice şi de ne-agresive ca micii, berea, şepcile, pixurile, detergenţii, cozonacii şi banii. Dar poate că ar fi timpul să ne obişnuim cu asta.
• Am mai văzut o categorie de persoane: cea care se apucă să despice în paişpe programul lui Nicuşor Dan şi să îl demonteze. Cele mai multe sunt încercări penibile, dar nu asta contează, e dreptul lor să analizeze ce li se propune. Întrebarea mea e de ce nu fac la fel cu programul lui Oprescu sau al lui Prigoană. Şi apoi să încerce o analiză comparată. Chiar nu am văzut pe nimeni să facă asta.

Mă opresc aici, deşi ar mai fi destule de spus, în ultimele zile, am văzut că au ieşit la suprafaţă multe complexe şi frustrări. La urma urmei, au şi campaniile electorale meritele lor. Celor care au tendinţa să se lase influenţaţi de tot felul de şopârle o să le mai spun doar atât: mulţi ani am zis că nu mergem la vot pentru că nu avem alternativă. Acum, ea există. Şi, dacă Nicuşor Dan nu va câştiga, lumea nu se va sfârşi. Dar va fi mai justificată ca niciodată vorba aia cu avem primarul pe care-l merităm.

De ce o să votez cu Nicuşor Dan (II)

În loc de partea a doua a motivelor personale pentru care votez cu Nicuşor Dan, o să aduc aici o analiză referitoare la Bucureştii noştri de cândva şi de acum, la politica noastră şi la eternii ei candidaţi şi la şansa de schimbare (oricât de pompos sună) care s-a ivit acum. E cea mai completă şi mai bună analiză pe care am citit-o în ultimele săptămâni - Alegeri pentru Bucureşti: miza şi şansa.

Pentru cei care încă îl mai suspectează de diverse, doar pentru că aşa s-au obişnuit, din cauza celor care populează actualul sistem politic de la noi, o garanţie care zic eu că e suficientă: rândurile scrise de Bogdan Suceavă, unul dintre tinerii scriitori români pe care îi apreciez.

Pe lângă toate astea, aş adăuga: pentru că are cea mai curată campanie care s-a văzut vreodată la noi, pentru că, în sfârşit, oamenii de cultură s-au decis să iasă din carapace şi să îşi facă auzite vocile, pentru că a generat o mobilizare extraordinară, după care eu de mult timp am plâns - bloggeri foarte cunoscuţi, bloggeri mai puţin cunoscuţi, artişti cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, oameni simpli, mulţi-mulţi oameni simpli, voluntarii care l-au ajutat să adune semnăturile şi care, practic, duc în spate campania lui Nicuşor Dan. Aşa cum a spus şi el de multe ori: un bulgăre de zăpadă care a pornit la vale şi continuă să crească. Şi care, sper eu, va creşte suficient ca după 10 iunie să ne simţim reprezentaţi de cineva şi să nu mai spunem încă o dată că am votat răul cel mai mic. 

Încă sunt mulţi care spun: nu-l votez, că nu are şanse. Iată o argumentaţie şi pentru asta. Unde aş zice că punctul 3 e cel mai important de reţinut. Şi adaug: da, e un cerc vicios, dar unul din care se poate ieşi foarte simplu. Printr-un vot pentru Nicuşor Dan. Altfel, o să ne plângem de milă la inifinit şi nici măcar nu o să putem spune că am încercat.

Indiferent de rezultat, va rămâne o experienţă frumoasă. Şi nu o să mă mai simt singură într-o mare de mediocritate şi de indiferenţă. Am văzut oameni extraordinari în ultimele săptămâni, oameni care mai cred în lucruri bune. Oameni care dau tot fără să ceară nimic.

*foto: Matei Păun, unul dintre voluntarii care suplinesc partidele şi banii pe care alţi candidaţi le au în spate.

 

De ce o să votez cu Nicuşor Dan (I)

O să dezvolt ideea pe ocolite, chiar foarte pe ocolite şi o să spun că, la un moment dat, observasem, pe internet mai ales, o nouă tentativă de revoltă. O revoltă generală faţă de tot ce nu funcţionează la noi. Şi sunt multe cele care nu funcţionează. Cel puţin aşa credeam: că, în sfârşit, se va întâmpla ceva. Dar bucuria mi-a fost scurtă. A fost vorba doar despre deja tradiţionala noastră revoltă verbală, teoretică. Adică: se constituie grupuri, grupuleţe, petiţii, pagini de facebook, se aderă la cauze (sună pompos şi atât), se dă like la indignări... dar totul se opreşte aici. Nimic cu un scop clar definit, nimic cu finalitate. Dar e bine că cel puţin conştientizăm problemele, se va grăbi cineva să spună. Sigur că da, numai că noi tot conştientizăm problemele astea din '90 încoace şi suntem într-un etern stadiu de contemplare a lor. Singurele noastre revolte palpabile sunt alegerile, când ne ducem şi, inavariabil deja, punem ştampila după principiul răul cel mai mic. În rest, ne complacem într-un fel de aroganţă colectivă, o aroganţă a vorbelor aruncate pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, pe facebook, la o şuetă, la coadă la impozite sau în faţa televizorului. O aroganţă nejustificată de nimic şi care nu e urmată de nimic. Ne plângem, ne lamentăm, facem liste cu neajunsuri, le înrămăm şi atât. Facem din asta o artă. Şi aşteptăm ca soluţiile la aceleaşi neajunsuri să le găsească alţii.

Foarte multă vreme, nici eu nu m-am mai revoltat în vreun fel. Nici măcar verbal nu m-am mai aventurat în luări de poziţii decât foarte rar, pentru că erau prea previzibile reacţiile celor cu care ar fi trebuit să interacţionez şi pentru că, nu-i aşa, when in Rome, do as the Romans do. Nu ader foarte des la genul acesta de aliniere, dar vine o vreme când obosesc să tot merg contra curentului. Iar când ajung în punctul ăsta mă aşez pe margine, în poziţia de spectator, şi fac exact ce fac şi ceilalţi români: nimic. Pentru că până şi discuţiile despre anumite lucruri au ajuns să fie privite cu dispreţ şi cu aroganţă. Şi nu o să mă refer la ceva anume acum, ci la ideea generală de a vrea să faci ceva, la faimoasa schimbare pe marginea căreia ne place atât de mult să teoretizăm. În clipa în care încerci să duci discuţia dincolo de ce ai mai citit, ce ai mai văzut, ce ai mai făcut pe facebook, ce magazin ai mai descoperit, ce credit ai mai luat, ce concediu mai plănuieşti, ce job ai mai schimbat şamd, şamd... în clipa în care vrei să-i faci pe oameni să privească un pic şi dincolo de ei, dincolo de persoana fiecăruia, cu alte cuvinte, să se uite în jur, sfârşeşti cu senzaţia că te dai cu capul de un zid. Nu pentru că problemele ar fi greu de sesizat, ci pentru că cei mai mulţi refuză să le vadă, s-au obişnuit să facă un fel de slalom printre ele, l-au luat pe noi nu putem face nimic în braţe şi se izolează fiecare într-o oarecare lume a lui. Din când în când, se fac auzite ici-colo aceleaşi idei paralele, aceleaşi voci paralele, aceeaşi lipsă de concluzie, pentru că toţi se retrag din discuţie în momentul în care intervine necesitatea argumentării şi a găsirii de soluţii. Să filosofezi şi să emiţi judecăţi de valoare sterile e uşor. Când, însă, trebuie să trecem graniţa în partea concretă a lucrurilor, ne blocăm. Încet-încet, entuziasmul discuţiilor încetineşte, cuvintele se răresc, ideile se împotmolesc, reacţiile seamănă tot mai mult cu drumurile alea care toate duc la Roma, în sensul că la noi respectivele reacţii duc toate la indiferenţă. La urma urmei, subiectele incomode, problemele adevărate, care necesită găsirea de soluţii sunt obositoare. O fi şi ăsta un soi de instinct de conservare... În cel mai fericit caz, se ajunge la glume, glumiţe, miştocăreli şi alte alea, pentru că, nu-i aşa, viaţa şi-aşa e grea, de ce să nu...

Vara trecută, sătulă de nopţi nedormite din cauza câinilor şi de furişări afară din bloc în funcţie de orele când ei îşi făceau siesta sau erau cine ştie pe unde, m-am înscris în audienţă la primăria de sector, ca orice muritor de rând, să vedem cum se poate rezolva problema asta. Aş fi putut da câteva telefoane şi să ajung să vorbesc direct cu primarul, dar am refuzat şi m-am încăpăţânat să văd cum e din poziţia contribuabilului deranjat de ceva ce se petrece pe spaţiul public. Zis şi făcut. Că discuţia mea cu cei de la primărie nu a avut niciun efect cred că nu surprinde pe nimeni. Nici măcar pe mine nu m-a surprins, nu-mi făcusem cine ştie ce speranţe. Dar altceva mi-a atras atenţia. În timp ce aşteptam pe hol, am intrat în vorbă cu cei care erau la rând şi am aflat că unul venise pentru o problemă legată de un teren, altul pentru o revendicare, o tipă avea nu-ştiu-ce proces cu primăria şi aşa mai departe, toţi erau acolo pentru diverse chestiuni personale. O tanti m-a întrebat ce problemă am eu, iar când i-am spus... m-a privit ciudat şi a schimbat repede subiectul, pentru că, la urma urmei, aia nu era o problemă adevărată. Dacă nu aveam nimic de revendicat, nu voiam casă de la stat, nu voiam bani, nu voiam proces, cui îi pasă de spaţiul public şi, serios vorbind, ce naiba e ăla spaţiu public?! Aşadar, din cele câteva zeci de persoane de acolo, eram singura care nu venise pentru o problemă personală, ci pentru una de comunitate (altă noţiune care ne e la fel de cunoscută ca marţienii; în sensul că am auzit de ea, unii spun chiar că ar exista, dar probabil că-s doar poveşti).

Şi am ţinut să sublinez aspectul acesta pentru că la noi se manifestă o idee complet greşită şi anume că, dacă te duci la vot şi pui ştampila pe cineva, e cât se poate de suficient pentru a spune că ţi-ai făcut datoria civică şi pentru a te culca satisfăcut pe o ureche. Cei mai mulţi uită că trăim într-o comunitate şi împărţim un spaţiu public care arată exact aşa cum îl facem şi cum îl administrăm, atât edilii, cât şi noi. Să crezi că e de ajuns să desemnezi prin vot o persoană care să te reprezinte în acel spaţiu public, iar tu să nu mai faci absolut nimic, nici măcar să o tragi de mânecă atunci când vezi că, de fapt, acel spaţiu public nu arată aşa cum ţi s-a promis, e dovadă de comoditate şi de indiferenţă.

Şi ajung, în sfârşit, la candidatura lui Nicuşor Dan pentru poziţia de primar general al Bucureştiului. În clipa asta este candidatul care cunoaşte cel mai bine multe dintre problemele oraşului, pentru că de câţiva ani buni se luptă pentru rezolvarea unora dintre ele, de pe poziţia unui om simplu, căruia îi pasă de spaţiul public pe care e nevoit să îl împartă cu ceilalţi. Este un om care a luat atitudine cu adevărat, oricât de pompos ar suna (şi sună pompos tocmai pentru că, prin indiferenţa generală, s-a dat expresiei un sens peiorativ, a devenit doar un ceva demn de glumiţele de la bere). Este un om care nu vine dintr-un turn de fildeş, chiar vede oraşul (şi asta nu o dată la patru ani) şi are o viziune de perspectivă pentru el. Îmi pare un om care iubeşte oraşul ăsta. Iar pentru mine asta e o componentă foarte importantă. Nu cred că poţi să faci realmente ceva dacă nu îţi place ceea ce vrei să faci şi locul pentru care vrei să faci. Şi nu e o chestiune sentimentală, e una cât se poate de practică. Sintetizând, oraşul nu e decât o casă mai mare, în care stăm cu toţii şi ţine de noi să o facem plăcută pentru locuit. Vorba aia: cum îţi aşterni, aşa dormi.

În concluzie, (inclusiv) de asta o să-l votez pe Nicuşor Dan. Şi sper să o facă foarte mulţi, să renunţăm în cele din urmă la ideea că noi nu putem schimba nimic şi că răul cel mai mic e singura soluţie. Despre alte aspecte o să încerc să vorbesc în altă zi.

Generaţia supravieţuirii

Când am propus ca săptămâna asta să vorbim despre specificul generaţiilor, am fost foarte entuziasmată şi credeam că va fi foarte simplu. Dar m-am înşelat. Pentru că acel ceva care poate defini o generaţie vine din vremurile în care ea se formează şi pe care le trăieşte, iar generaţia mea a prins două perioade oarecum extreme. Şi a crescut undeva între ele. 

 

Mă aşez în faţa paginii albe şi încerc să identific acel ceva care ne caracterizează pe noi. Şi, chiar dacă se zice că paginile albe suportă orice, e greu... Când spui anii '20, gândul îţi fuge la jazz şi glamour, dar şi la apariţia unor mişcări politice radicale, anii '30 aduc marea criză şi al Treilea Reich, odată cu anii '60 apare contracultura, anii '70 amintesc de diverse proteste pentru la fel de diverse drepturi civile şi aşa mai departe, probabil că enumerarea pe decade ar putea continua, fiecare cu specificul ei. Atât la nivel de societate, cât şi la nivel de individ... Generaţia mea s-a format în anii '80, ani care la noi nu prea s-au mai identificat cu restul lumii civilizate. Singurul lucru comun care îmi vine în minte e muzica disco, de care, în mod paradoxal – zic paradoxal pentru că am crescut cu ea -, niciodată nu m-am simţit atrasă. În rest, au fost anii magazinelor goale, ai cozilor, ai pâinii pe cartelă, ai dulciurilor cumpărate de la unguri, ai temelor făcute la lumânare, ai cărţilor bune luate „pe sub mână”, ai programului de câteva ore pe seară la televizor, ai unor muzici care nici măcar nu ştiam că există, ai unei lipse de informare cruntă... Ani gri, cred că asta e culoarea cea mai potrivită pentru a descrie perioada aceea, un gri plumburiu, deprimant. Pe care nu îl realizam atunci pe deplin, dar care s-a impregnat în noi. 

 

Ce anume îi poate caracteriza pe oamenii crescuţi şi formaţi în asemenea vremuri? Îmi pun întrebarea asta acum, la atâţia ani distanţă, şi mi-e greu să găsesc un răspuns. Privesc în urmă şi încerc să identific ce anume a animat generaţia mea, ce ne-a ţinut în picioare. Pentru că, totuşi, îmi amintesc o perioadă în care am reuşit să fim veseli, entuziaşti... trăiam. Probabil că speranţa. Nu neapărat conştientă, dar speranţă. Şi dorinţa de evadare, care mai apoi s-a şi concretizat, îndată ce a devenit posibilă. Mă gândeam mai devreme la colegii mei din şcoala generală, de exemplu, şi nu ştiu dacă mai sunt cinci dintre ei în ţară. Au plecat... Nici cei din liceu nu prea mai sunt pe aici. Italia, Spania, Portugalia, Canada, Germania. Locuri spre care s-au îndreptat în mare grabă, imediat ce au scăpat din cuşca acelor ani în care s-ar zice că ne-am format. 

 

De fapt, dacă mă gândesc bine, generaţia mea e una care a învăţat doar să supravieţuiască. Şi cred că asta ne caracterizează, ăsta e specifiul nostru. Probabil că de aici şi fuga, plecarea prin alte părţi. Instinctul de supravieţuire, care îţi spune să pui distanţă între tine şi agresor. În cazul de faţă, agresorul fiind chiar ţara în care am crescut. Noi n-am fost învăţaţi să construim, ştiam doar că trebuia să ne ferim. Şi se vede. Generaţia mea nu se revoltă, nu face politică, nu ia atitudine, nu face pasul în faţă, nu pune la cale idei, nu are idealuri. Pentru că nu mai e aici. S-a salvat pe unde a putut. Iar cei care au rămas fac exact ce au fost învăţaţi: supravieţuiesc. Într-un fel sau altul. Pitiţi în vreun colţ de Românie, la adăpost de cinismul vremurilor. 

 

E o concluzie tristă, recunosc. Pentru că, peste alţi cine ştie câţi ani, o să privim în urmă şi o să ne întrebăm: ce vom fi făcut în tot acest timp? Şi va fi greu de răspuns. Sau prea uşor. Stupid de uşor. Un răspuns de care, probabil, ne va fi prea ruşine, aşa că îl vom închide în noi şi, din nou, vom încerca să ne salvăm care cum poate... 

 

(vdb, 19.01.2011)

Semnaţi pentru candidatura lui Nicuşor Dan

Aţi auzit de Nicuşor Dan? Dacă nu, încă nu e târziu: el este. Mai are nevoie de câteva mii se semnături, pentru a putea candida la alegerile locale de anul acesta. Este primul om care, după mulţi ani, mă covinge şi mă face să cred că, în sfârşit, lucrurile se pot schimba. Măcar un pic. Evident, nu se ştie dacă ar câştiga sau nu alegerile, dar îmi doresc foarte mult să i se dea o şansă. De asta scriu rândurile astea aici, deşi, în general, am ferit blogul de politică şi de tot ce e legat de ea. 

Pe site-ul lui găsiţi tot ce e nevoie să se ştie despre el. În clipa asta, important este să se strângă cele 36.000 de semnături necesare depunerii candidaturii. Aici este inclusiv o listă cu zonele din Bucureşti unde pot fi întâlniţi voluntarii care adună semnături pentru el.

Nu o să scriu nimic pompos despre el, spun doar că, după multă vreme, am văzut în ultimele săptămâni oameni care altfel se ţin deoparte de politică, dar care acum s-au adunat în jurul lui şi încearcă să îl ajute, să îl susţină. E un fenomen care pe mine m-a impresionat, pentru că de multă vreme am aşteptat aşa ceva şi nu mai credeam că e posibil. Aşadar... mai e o săptămână în care se poate semna pentru Nicuşor Dan, pentru şansa de a avea la alegerile locale şi altceva în afară de tradiţionalul circ. 

Andrei Pleşu despre Nicuşor Dan

Neculai Constantin Munteanu despre Nicuşor Dan

... mai sunt multe voci şi multe articole despre el. Nu le aduc aici pe toate, mai spun doar încă o dată: merită să i se dea o şansă.

p.s. Sunt rânduri scrise în grabă, de aceea se prea poate să sune un pic sec şi hei-rupist.

Specii pe cale de dispariţie

Ziceam acum un an şi un pic, iar lucrurile nu par să se fi schimbat:

 

Răsfoiam zilele trecute internetul, mai mult sau mai puţin cu un scop bine definit, şi am observat că virtualul e plin de monologuri de toate felurile. Unele sunt dramatice, altele aduc a discurs politic, unele sunt originale, altele doar imitaţii jalnice, unele în şoaptă, altele pe un ton proletar ş.a.m.d. Foarte rar mai găseşti dialoguri, conversaţii, discuţii argumentate, dezbateri adevărate. Monologul a coborât de pe scenă şi s-a mutat online. Cu o escală prin bucătărie, sufragerie, dormitor, tren, cafenea sau de pe unde şi-o scrie fiecare amintitele monologuri. Şi am încercat să privesc un pic peste umăr, să văd cam pe unde ne-au căzut din buzunar dialogurile.

Prima dată au început să decadă forumurile, în momentul în care au devenit la modă blogurile. Pe un forum trebuia, totuşi, să argumentezi, să discuţi mai mult sau mai puţin organizat, lucrurile aduceau cu o conversaţie faţă în faţă. Pe când pe blog devii tu stăpân, nu mai e nevoie să respecţi regulile nimănui. Îţi dai cu părerea despre orice (După cum spunea nu-ştiu-care-personaj în nu-ştiu-care-film şi mare dreptate avea: "Opinions are like assholes. Everybody has one."), indiferent că te pricepi sau nu, te dai spiritual şi te laşi aplaudat de alţi spirituali ca tine, ce contează că sunt nişte glumiţe previzibile şi repetitive, aplauze să fie, dacă îţi convine un comentariu îi dai drumul, dacă nu, îl cenzurezi, dacă ai chef să răspunzi unui interlocutor, îi răspunzi, dacă nu, îl ignori, ce atâta politeţe, la urma urmei.

Au venit apoi comentariile la articolele din ziare, unde, la fel, nu eşti obligat să argumentezi o părere, trânteşti şi tu ce crezi şi pleci, eventual te întorci dacă te înjură careva, să nu te laşi mai prejos. Iar autorii articolelor fac şi ei cam la fel. Cei mai mulţi nu se sinchisesc să răspundă celor care comentează, poate doar dacă e vreo replică mai acidă, care are potenţial să strice imaginea respectivului ziarist. Oarecum, e de înţeles, în fond, cât timp să ai să răspunzi tuturor supăraţilor din ţara asta?! Că unii par să trăiască doar pentru a comenta pe internet. Ideea e că, încă o dată, discuţiile adevărate, dezbaterile de idei cu argumente s-au dus naibii.

La un moment dat, nu cu foarte mult timp în urmă, am început să observ că, totuşi, lumea scrie ceva mai puţin pe bloguri. Că lucrurile evoluează repede online, ştiam. Dar chiar să se rărească monologurile de pe bloguri brusc, fără motiv? Evident că nu... Şi am aflat care e acel motiv. Toată planeta pare să se fi mutat pe Facebook. Cu căţel, cu purcel, cu ziare, cu bloguri, cu muzici, cu poze studiate, cu rude, cu raportări de la party-uri, cu unele dintre glumiţele de pe bloguri, cu tot cu greşeli de ortografie, cu bună dimineaţa, noapte bună, poftă bună, cu te-miri-ce. Chiar şi editurile sau revistele mai scorţoase par să fi intrat în acest joc al comunicării mai mult sau mai puţin articulate şi încearcă să te distreze cu muzică sau să te facă să te simţi de-al lor când îţi urează, la fel, noapte bună, weekend plăcut şi ce s-o mai putea ura între aşa-zişii prieteni. Până şi NATO e pe Facebook! Alte instituţii n-am căutat, că mi-era teamă de ce aş putea găsi.

În clipa asta, dacă nu eşti pe FB, nu exişti. Îmi amintesc cum, în urmă cu nişte ani, circula pe internet o glumiţă - „uite, bă, ninge”, „dă şi mie link”. În curând, probabil că o să intrăm în panică dacă pe ecranul televizorului sau al cinema-ului, sau pe colţul unei cărţi, sau pe uşa unei cafenele, sau mai ştiu eu pe unde nu o să vedem butonul „like”. Sunt şi eu pe acolo, e drept, dar îmi place să cred că m-am înrolat justificat. Oricum, de câte ori intru pe FB, am senzaţia că sunt într-o vitrină la care se holbează unii.

Şi revin la „problema” mea cu discuţiile de altădată, care, trebuie să recunosc, îmi lipsesc. FB nu a făcut decât să mai ciuntească şi el un pic din interacţiunea adevărată, zic eu, clasică şi demodată, ar zice alţii. În ciuda impresiei că eşti legat de multă lume, că eşti interconectat, tot ce faci în raport cu ceilalţi e fie să te întorci la un fel de film mut, în care imaginile, videoclipurile şi linkurile vorbesc pentru tine, fie te rezumi la nişte schimburi de replici uneori uşor cretine, care mie îmi amintesc de chat-urile de cândva.

Uite aşa, nu e de mirare că lumea citeşte tot mai puţin (şi mă refer la cărţi, nu la bloguri şi ziare, deşi unii trăiesc cu impresia că asta e mai mult decât suficient), că vocabularul nostru tinde să se comprime şi că, atunci când catadicsim să coborâm din online şi ne trezim faţă în faţă, nu mai ştim să comunicăm. Nu ne mai spunem mare lucru, pentru că ar trebui să argumentăm, iar asta cere exerciţiu. Pe care nu îl mai avem. Fără butonul „like” şi fără steluţele de rating, suntem pierduţi.

(12.02.2011)

Eh...

(din nou) situaţiunea

Spre un alt final de an, cel din 2010, spuneam:

De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.

Recentele discuţii cu FMI şi situaţia generală proastă din zona euro par să fi declanşat un adevărat val de isterie şi la noi. Isterie care se traduce mai ales în declaraţii panicarde şi contradictorii venite tocmai din partea celor care ar trebui să ofere soluţii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, spune că nu mai avem nevoie de un nou acord de finanţare cu FMI, în timp ce preşedintele Băsescu e de părere că, pentru 2011, e necesar să mai împrumutăm nişte miliarde de euro. Acelaşi guvernator afirmă hotărât că România nu se află în pericolul de a intra în incapacitate de plată, pe când un director din Banca Naţională spune contrariul, cu menţiunea că riscul acesta nu ar fi chiar iminent, ci va apărea peste un an şi jumătate.

Acelaşi guvernator al Băncii Naţionale încerca zilele trecute să găsească un ţap ispăşitor pentru datoria externă mare a României şi, mai mult sau mai puţin diplomat (a se citit iritat), în cele din urmă, l-a găsit: românii, care s-au înghesuit la credite. Da, băncile i-au ademenit, recunoaşte el, dar şi ei s-au lăsat uşor. Ca urmare, nu băncile au făcut datoria externă, printr-o politică lacomă şi fără acoperire, ci populaţia, care ar fi trebuit să refuze ofertele de creditare, care, trebuie spus, deja deveniseră de-a dreptul agresive. Îmi amintesc cum în anii trecuţi mai aveam un pic şi ni se oferea pe credit până şi ceapa din piaţă. Unde te întorceai, cum te suceai, dădeai de un pliant, de o reclamă video sau de vreun agent dispus chiar să îţi aducă banii acasă, să îţi vândă orice în rate, doar să faci credit. Sigur că o parte din vină o are şi inconştienţa oamenilor, dar nu ştiu să fi văzut vreodată cal care să refuze ovăz... Unde era atunci nenea Isărescu, să ne tragă de mânecă şi să ne îndemne la prudenţă? Sau să domolească elanul băncilor?

Ieri, preşedintele Băsescu insinua, printr-un discurs răsuflat, că românii nu muncesc destul, ca atare, aceasta ar fi o cauză a faptului că suntem pe marginea unei prăpastii. Cu alte cuvinte, aceeaşi manevră a ţapului ispăşitor. Iar pentru a disimula un pic, s-a legat şi de clasa politică, deşi uită că el face parte din aceeaşi clasă politică, ba chiar e no. 1 în clipa asta. Desigur că asemenea ieşiri nu mă mai miră venind din partea lui Băsescu, el şi-a câştigat poziţia prin demagogie şi, cel puţin în privinţa asta, pare să fie consecvent şi merge tot pe cartea demagogiei. Să vedem cât mai ţine...

Când soluţiile nu mai vin din politic, iar economicul pare depăşit de situaţie, oarecum instinctiv, încerci să-ţi găseşti alte repere şi te întorci spre aşa-zisele elite. Intelectualii. Oamenii de cultură. Formatorii de opinie. Sursa unui echilibru necesar. Numai că şi ei sunt crescuţi din acelaşi aluat al dezbinării şi al lipsei de coeziune. Unii dintre ei s-au reunit ieri, să discute situaţiunea. Momentul a fost foarte bine ales, dar nu şi locul. Marriott, simbol al luxului, al separării de lumea rămasă fără repere... Totuşi, ochii s-au îndreptat spre ei, cu oarece speranţe. Degeaba. Liiceanu s-a înţepat cu Pleşu, Bogdan Baltazar s-a ciocnit cu Theodor Paleologu, iar Patapievici s-a mirat că electoratul român o ia mai mult spre stânga, fără să se întrebe dacă cineva i-a arătat vreodată cu adevărat unde e dreapta.

Între timp, ne mândrim că avem cea mai mare instalaţie cu becuri din lume, Boagiu visează să facă din Constanţa al doilea port din Europa, iar Adevărul încearcă să ne facă să ascultăm operă şi vinde Lohengrin cu 19,99 lei unei populaţii care nici să emigreze nu mai are unde.

(26 noiembrie 2010)

**

Uneori, compar lucrurile aflate la un an, doi, trei distanţă. De data asta, constat că situaţiunea diferă un pic de cea de anul trecut. În sensul că nu mai e aceeaşi isterie, discursurile sunt mai calme, tot oarecum bombastice, dar nu iritate, iar lumea şi-a recăpătat cunoscuta indiferenţă. Europa se dă de ceasul morţii, iar noi ne uităm la ea ca la televizor. Mă întreb dacă, într-adevăr, ne permitem asta sau e doar vântul premergător campaniei electorale ce va să vină. 

Până una-alta, încă discutăm otevistic despre Revoluţie şi ne întrebăm de ce noi nu am avut un Havel (de fapt, nici nu sunt sigură că ne întrebăm asta), mai luăm nişte bani de la FMI şi exersăm mişcarea occupy în supermarketuri.   

Unele lucruri doar par să se schimbe

Următoarele rânduri le scriam spre final de 2007 şi încă nu s-a schimbat mare lucru. Constat asta când citesc unele bloguri, când îi văd pe unii că se entuziasmează nejustificat pentru vreo mişcare ce se stinge, inevitabil, după câteva săptămâni, când înregistrez aceeaşi lipsă a dialogului, în favoarea monologurilor de toate felurile.

Răsfoiam mai devreme câteva bloguri ale unora care scriu despre politica de la noi, în speţă despre scrutinul de duminică. Doar ăsta e cel mai tare subiect actual. După Elodia, desigur, care a devenit un soi de sport naţional. Ziceam de bloguri… toţi au un limbaj elevat, scorţos, povestesc despre valorile europene (sic!), despre cât e de important sau de enervant (chestie de perspectivă) uninominalul, dau sondaje, interpretează sondaje…. După lectura câtorva aşa-zise analize din astea preţioase, mă întreb pentru cine naiba scriu oamenii ăştia. Oare ei şi-au stabilit, vorba românului, un target, sau scriu doar aşa, de dragul de a-şi admira discursul?
De fiecare dată când citesc genul ăsta de… nu ştiu cum să le zic… nu, chiar nu ştiu cum să le zic, am impresia că trăim în Românii paralele. Nu două, mai multe. Există România politicienilor de la vârf, care fac legile, împart banii (inclusiv între ei, că doar cine-mparte parte-şi face), vorbesc pompos de la tribune şi înjură printre dinţi imediat ce întorc spatele auditoriului. Vine apoi o pătură ceva mai discretă şi mai subţire, cea a aşa-zişilor tehnocraţi, care sunt şi adevăraţii profesionişti. Urmează România politicienilor locali, pentru care snobismul şi aroganţa e deja o a doua natură. Ăştia îşi închipuie că rostul lor pe lumea asta e să taie panglici, să li se ia interviuri în care să vorbească despre orice altceva decât ar trebui, să aibă un şofer care să le care servieta, să se lăfăie în birouri decorate într-un veritabil stil grandoman şi să aibă pe cât mai mulţi care fac sluj în faţa lor. Printre toţi ăştia există o Românie a trepăduşilor, a celor care se chinuie să îşi facă un loc între cei amintiţi, care culeg resturile de la mesele lor. Vine apoi România oamenilor care îşi văd de treabă, care se ţin deoparte de toţi cei de până acum, o lume care nu neapărat mai speră la o schimbare, dar care merge înainte din inerţie. Iar ultima şi cea mai numeroasă e România rurală (şi spun rurală nu neapărat prin localizare, ci prin mentalitate). Aici sunt cei care ţin în viaţă OTV-ul şi pe Elodia, cei care îl admiră pe Becali şi îl aplaudă frenetic pe Vadim, lumea care îşi face târguielile în hipermarket, cu bonuri de masă, cumpărând cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, cei care urcă în autobus prin faţă şi scutură firimiturile de pe faţa de masă pe geam, aceiaşi care te tratează cu un neaoş ba p’a mă-tii atunci când le atragi atenţia că nu fac bine.
Distanţa dintre România asta majoritară şi Europa de care vorbesc cu emfază bloggerii de care spuneam e foarte mare. Dacă nemţii, de exemplu, nu înţeleg cum e posibil să nu le funcţioneze automatul de bilete din gară, ai noştri încă se întreabă de ce nu e bine că mulgem vaca cu mâna. Cam asta e distanţa, metaforic vorbind. Aşadar, mă întreb pentru cine scriu cei de care ziceam la început. Pentru că nimeni nu vrea să joace rolul de liant între toate Româniile alea pe care le-am pomenit şi care continuă să alunece paralel.

(24 noiembrie 2007)

...

Tocmai am aflat că a murit o tipă care lucra în TVR, reporter pe social, pe care am cunoscut-o un pic. Carmen Vasile. 35 de ani... Nu a fost un nume cu sclipici, a fost o profesionistă.
Asta face parte dintre întâmplările care îţi fură zâmbetul, pentru că nu le înţelegi...

Cu bastonul prin Bucureşti

Despre dictaturi

Despre schimbări. De atitudine

Nici că se putea un context mai bun pentru ultima parte din seria asta, despre maturizarea politicienilor, decât imaginile ultimelor zile, cu Vanghelie, Năstase, Ponta şi alţi actuali şi viitori inculpaţi şi (Doamne ajută!) puşcăriaşi strigând: "Libertate!". Se pare că limita cea mai de sus (sau poate de jos) a tupeului nu e nesimţirea, ci ridicolul.
Într-o ţară normală, nişte politicieni ieşiţi în stradă pentru a striga împotriva justiţiei şi pentru a apăra un individ acuzat de infracţiuni de drept comun şi-ar pune capăt carierei politice. Ba nu, într-o ţară normală, nimeni nu ar avea nesăbuinţa să facă asta. La fel, dacă România ar fi o ţară normală şi mâine s-ar efectua un sondaj de opinie, în dreptul PSD-ului ar trebui să stea un procent care să îl ţină departe de parlament.
Şi totuşi, au ieşit în stradă! De ce? Pentru că îşi permit! Şi îşi permit pentru că le permitem.

Votul este cea mai lipsită de forţă formă de sancţiune la adresa unui politician. El este piatra unghiulară a democraţiei dar, în anumite contexte, este total insuficient. Contexte cum este cel românesc, unde eşti nevoit să alegi mereu între tuse şi junghi. Ameninţarea cu votul funcţionează doar acolo unde există opţiuni veritabile pentru alegător, adică în sisteme aşezate unde, de fapt, cel care se pune pe sine într-o situaţie compromiţătoare nici nu mai ajunge să se confrunte cu electoratul, întrucât partidul din care face parte nu va accepta să piardă voturi pe mâna lui. După cum se poate observa, însă, ultima frază nu are nimic a face cu ţara în care Tălmăcean e membru al parlamentului.

Şi atunci, ce e de făcut?

Continurea.

Un secol cu Neagu Djuvara

Sîmbătă, 18 decembrie, de la ora 12.00, istoricul Neagu Djuvara şi publicistul George Rădulescu vă aşteaptă la sediul librăriei „Adevărul” din zona Piaţa Universităţii (str. Doamnei nr. 27 - 29, cu intrare şi dinspre Bulevardul I.C.Brătianu). Continuarea.

Pribegia în deşert şi cele 10 porunci *

* Acesta e un manifest! Dacă nu sunteţi creştini sau dacă sunteţi, nu interpretaţi greşit nici titlul, nici textul şi nici intenţia autorului. Nu suntem un forum creştin, dar avem creştini printre noi. Nu facem propagandă niciunei religii, dar nici nu condamnăm vreuna. Am folosit toate trimiterile acestea pentru că, deloc întâmplător, indiferent că a fost scrisă din inspiraţie Divină sau omenească, eu unul cred că Biblia e o carte deşteaptă.

Cum se ştie, după ieşirea din Egipt, israeliţii au pribegit timp de 40 de ani prin deşert. Motivul pribegiei pare însă un pic neclar. Răutacioşi fiind, am putea da vina pe un neobişnuit de prost simţ al orientării pe care l-ar fi posedat Moise. Nu e chiar aşa. Cei 40 de ani au fost exact timpul necesar pentru ca sclavii Faraonului să devină poporul lui Israel. În 40 de ani, toţi cei care apucaseră să trăiască în sclavie s-au stins şi alte generaţii le-au luat locul.

Pribegia prin deşert trebuia să ucidă amintirea sclaviei. Nu ruşinea de a fi fost sclav, ci purtările de sclav, căci un popor nu se naşte din aşa ceva. De fapt, Moise poseda spirit de orientare, teribil de subtil, ştiind că sclavii Faraonului nu vor găsi niciodată Pământul făgăduinţei. În ţinuturile cucerite, ei vor fi dând doar noi forme sclaviei lor.

S-ar zice că avem ceva în comun cu evreii lui Moise: de 20 de ani ne plimbăm prin deşert. Din păcate, însă, deşertul nostru e mai pustiu decât Sinaiul, noi suntem mai pierduţi decât evreii aceia, iar la capătul călătoriei nu ne aşteaptă Pământul făgăduinţei. Asta pentru că, în cei 20 de ani care au curs, n-am reuşit să scapăm de mentalitatea robiei noastre egiptene. Nici nu aveam cum. Ne lipseşte ceva. Nu Moise, ci altceva. Ne lipsesc cele 10 porunci!

Continuarea aici.

Situaţiunea

De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.

Recentele discuţii cu FMI şi situaţia generală proastă din zona euro par să fi declanşat un adevărat val de isterie şi la noi. Isterie care se traduce mai ales în declaraţii panicarde şi contradictorii venite tocmai din partea celor care ar trebui să ofere soluţii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, spune că nu mai avem nevoie de un nou acord de finanţare cu FMI, în timp ce preşedintele Băsescu e de părere că, pentru 2011, e necesar să mai împrumutăm nişte miliarde de euro. Acelaşi guvernator afirmă hotărât că România nu se află în pericolul de a intra în incapacitate de plată, pe când un director din Banca Naţională spune contrariul, cu menţiunea că riscul acesta nu ar fi chiar iminent, ci va apărea peste un an şi jumătate.

Acelaşi guvernator al Băncii Naţionale încerca zilele trecute să găsească un ţap ispăşitor pentru datoria externă mare a României şi, mai mult sau mai puţin diplomat (a se citit iritat), în cele din urmă, l-a găsit: românii, care s-au înghesuit la credite. Da, băncile i-au ademenit, recunoaşte el, dar şi ei s-au lăsat uşor. Ca urmare, nu băncile au făcut datoria externă, printr-o politică lacomă şi fără acoperire, ci populaţia, care ar fi trebuit să refuze ofertele de creditare, care, trebuie spus, deja deveniseră de-a dreptul agresive. Îmi amintesc cum în anii trecuţi mai aveam un pic şi ni se oferea pe credit până şi ceapa din piaţă. Unde te întorceai, cum te suceai, dădeai de un pliant, de o reclamă video sau de vreun agent dispus chiar să îţi aducă banii acasă, să îţi vândă orice în rate, doar să faci credit. Sigur că o parte din vină o are şi inconştienţa oamenilor, dar nu ştiu să fi văzut vreodată cal care să refuze ovăz... Unde era atunci nenea Isărescu, să ne tragă de mânecă şi să ne îndemne la prudenţă? Sau să domolească elanul băncilor?

Ieri, preşedintele Băsescu insinua, printr-un discurs răsuflat, că românii nu muncesc destul, ca atare, aceasta ar fi o cauză a faptului că suntem pe marginea unei prăpastii. Cu alte cuvinte, aceeaşi manevră a ţapului ispăşitor. Iar pentru a disimula un pic, s-a legat şi de clasa politică, deşi uită că el face parte din aceeaşi clasă politică, ba chiar e no. 1 în clipa asta. Desigur că asemenea ieşiri nu mă mai miră venind din partea lui Băsescu, el şi-a câştigat poziţia prin demagogie şi, cel puţin în privinţa asta, pare să fie consecvent şi merge tot pe cartea demagogiei. Să vedem cât mai ţine...

Când soluţiile nu mai vin din politic, iar economicul pare depăşit de situaţie, oarecum instinctiv, încerci să-ţi găseşti alte repere şi te întorci spre aşa-zisele elite. Intelectualii. Oamenii de cultură. Formatorii de opinie. Sursa unui echilibru necesar. Numai că şi ei sunt crescuţi din acelaşi aluat al dezbinării şi al lipsei de coeziune. Unii dintre ei s-au reunit ieri, să discute situaţiunea. Momentul a fost foarte bine ales, dar nu şi locul. Marriott, simbol al luxului, al separării de lumea rămasă fără repere... Totuşi, ochii s-au îndreptat spre ei, cu oarece speranţe. Degeaba. Liiceanu s-a înţepat cu Pleşu, Bogdan Baltazar s-a ciocnit cu Theodor Paleologu, iar Patapievici s-a mirat că electoratul român o ia mai mult spre stânga, fără să se întrebe dacă cineva i-a arătat vreodată cu adevărat unde e dreapta.

Între timp, ne mândrim că avem cea mai mare instalaţie cu becuri din lume, Boagiu visează să facă din Constanţa al doilea port din Europa, iar Adevărul încearcă să ne facă să ascultăm operă şi vinde Lohengrin cu 19,99 lei unei populaţii care nici să emigreze nu mai are unde.

Tango emoción

Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess” (SEOB) din cadrul Operei Naţionale Bucureşti (ONB) vă invită la o nouă reprezentaţie a spectacolului de succes „TANGO EMOCIÓN”, prin care mezzo-soprana Oana Andra, baritonul Andras Chiriliuc şi de această dată pianistul Alexandru Petrovici ne propun o incursiune pasională în lumea tango-ului. Evenimentul va avea loc miercuri, 20 octombrie a.c., ora 18:30, în spaţiul Foyerului galben. Regia şi coregrafia sunt semnate de Valentin Roşca. Consultant lingvistic: Hector Lopez.
Înainte de începerea spectacolului, în Foyerul ONB vă va întâmpina maestrul cafelei, Gheorghe Florescu, care va oferi fiecărui spectator o ceaşcă din „sublima cafea Avedis“, al cărei secret de selectare şi prăjire îl deţine de la unul dintre ultimii cafegii armeni din România, Avedis Carabelaian.

În sfârşit

... Llosa a luat Nobelul.

Tango