De ce o să votez cu Nicuşor Dan (I)

O să dezvolt ideea pe ocolite, chiar foarte pe ocolite şi o să spun că, la un moment dat, observasem, pe internet mai ales, o nouă tentativă de revoltă. O revoltă generală faţă de tot ce nu funcţionează la noi. Şi sunt multe cele care nu funcţionează. Cel puţin aşa credeam: că, în sfârşit, se va întâmpla ceva. Dar bucuria mi-a fost scurtă. A fost vorba doar despre deja tradiţionala noastră revoltă verbală, teoretică. Adică: se constituie grupuri, grupuleţe, petiţii, pagini de facebook, se aderă la cauze (sună pompos şi atât), se dă like la indignări... dar totul se opreşte aici. Nimic cu un scop clar definit, nimic cu finalitate. Dar e bine că cel puţin conştientizăm problemele, se va grăbi cineva să spună. Sigur că da, numai că noi tot conştientizăm problemele astea din '90 încoace şi suntem într-un etern stadiu de contemplare a lor. Singurele noastre revolte palpabile sunt alegerile, când ne ducem şi, inavariabil deja, punem ştampila după principiul răul cel mai mic. În rest, ne complacem într-un fel de aroganţă colectivă, o aroganţă a vorbelor aruncate pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, pe facebook, la o şuetă, la coadă la impozite sau în faţa televizorului. O aroganţă nejustificată de nimic şi care nu e urmată de nimic. Ne plângem, ne lamentăm, facem liste cu neajunsuri, le înrămăm şi atât. Facem din asta o artă. Şi aşteptăm ca soluţiile la aceleaşi neajunsuri să le găsească alţii.

Foarte multă vreme, nici eu nu m-am mai revoltat în vreun fel. Nici măcar verbal nu m-am mai aventurat în luări de poziţii decât foarte rar, pentru că erau prea previzibile reacţiile celor cu care ar fi trebuit să interacţionez şi pentru că, nu-i aşa, when in Rome, do as the Romans do. Nu ader foarte des la genul acesta de aliniere, dar vine o vreme când obosesc să tot merg contra curentului. Iar când ajung în punctul ăsta mă aşez pe margine, în poziţia de spectator, şi fac exact ce fac şi ceilalţi români: nimic. Pentru că până şi discuţiile despre anumite lucruri au ajuns să fie privite cu dispreţ şi cu aroganţă. Şi nu o să mă refer la ceva anume acum, ci la ideea generală de a vrea să faci ceva, la faimoasa schimbare pe marginea căreia ne place atât de mult să teoretizăm. În clipa în care încerci să duci discuţia dincolo de ce ai mai citit, ce ai mai văzut, ce ai mai făcut pe facebook, ce magazin ai mai descoperit, ce credit ai mai luat, ce concediu mai plănuieşti, ce job ai mai schimbat şamd, şamd... în clipa în care vrei să-i faci pe oameni să privească un pic şi dincolo de ei, dincolo de persoana fiecăruia, cu alte cuvinte, să se uite în jur, sfârşeşti cu senzaţia că te dai cu capul de un zid. Nu pentru că problemele ar fi greu de sesizat, ci pentru că cei mai mulţi refuză să le vadă, s-au obişnuit să facă un fel de slalom printre ele, l-au luat pe noi nu putem face nimic în braţe şi se izolează fiecare într-o oarecare lume a lui. Din când în când, se fac auzite ici-colo aceleaşi idei paralele, aceleaşi voci paralele, aceeaşi lipsă de concluzie, pentru că toţi se retrag din discuţie în momentul în care intervine necesitatea argumentării şi a găsirii de soluţii. Să filosofezi şi să emiţi judecăţi de valoare sterile e uşor. Când, însă, trebuie să trecem graniţa în partea concretă a lucrurilor, ne blocăm. Încet-încet, entuziasmul discuţiilor încetineşte, cuvintele se răresc, ideile se împotmolesc, reacţiile seamănă tot mai mult cu drumurile alea care toate duc la Roma, în sensul că la noi respectivele reacţii duc toate la indiferenţă. La urma urmei, subiectele incomode, problemele adevărate, care necesită găsirea de soluţii sunt obositoare. O fi şi ăsta un soi de instinct de conservare... În cel mai fericit caz, se ajunge la glume, glumiţe, miştocăreli şi alte alea, pentru că, nu-i aşa, viaţa şi-aşa e grea, de ce să nu...

Vara trecută, sătulă de nopţi nedormite din cauza câinilor şi de furişări afară din bloc în funcţie de orele când ei îşi făceau siesta sau erau cine ştie pe unde, m-am înscris în audienţă la primăria de sector, ca orice muritor de rând, să vedem cum se poate rezolva problema asta. Aş fi putut da câteva telefoane şi să ajung să vorbesc direct cu primarul, dar am refuzat şi m-am încăpăţânat să văd cum e din poziţia contribuabilului deranjat de ceva ce se petrece pe spaţiul public. Zis şi făcut. Că discuţia mea cu cei de la primărie nu a avut niciun efect cred că nu surprinde pe nimeni. Nici măcar pe mine nu m-a surprins, nu-mi făcusem cine ştie ce speranţe. Dar altceva mi-a atras atenţia. În timp ce aşteptam pe hol, am intrat în vorbă cu cei care erau la rând şi am aflat că unul venise pentru o problemă legată de un teren, altul pentru o revendicare, o tipă avea nu-ştiu-ce proces cu primăria şi aşa mai departe, toţi erau acolo pentru diverse chestiuni personale. O tanti m-a întrebat ce problemă am eu, iar când i-am spus... m-a privit ciudat şi a schimbat repede subiectul, pentru că, la urma urmei, aia nu era o problemă adevărată. Dacă nu aveam nimic de revendicat, nu voiam casă de la stat, nu voiam bani, nu voiam proces, cui îi pasă de spaţiul public şi, serios vorbind, ce naiba e ăla spaţiu public?! Aşadar, din cele câteva zeci de persoane de acolo, eram singura care nu venise pentru o problemă personală, ci pentru una de comunitate (altă noţiune care ne e la fel de cunoscută ca marţienii; în sensul că am auzit de ea, unii spun chiar că ar exista, dar probabil că-s doar poveşti).

Şi am ţinut să sublinez aspectul acesta pentru că la noi se manifestă o idee complet greşită şi anume că, dacă te duci la vot şi pui ştampila pe cineva, e cât se poate de suficient pentru a spune că ţi-ai făcut datoria civică şi pentru a te culca satisfăcut pe o ureche. Cei mai mulţi uită că trăim într-o comunitate şi împărţim un spaţiu public care arată exact aşa cum îl facem şi cum îl administrăm, atât edilii, cât şi noi. Să crezi că e de ajuns să desemnezi prin vot o persoană care să te reprezinte în acel spaţiu public, iar tu să nu mai faci absolut nimic, nici măcar să o tragi de mânecă atunci când vezi că, de fapt, acel spaţiu public nu arată aşa cum ţi s-a promis, e dovadă de comoditate şi de indiferenţă.

Şi ajung, în sfârşit, la candidatura lui Nicuşor Dan pentru poziţia de primar general al Bucureştiului. În clipa asta este candidatul care cunoaşte cel mai bine multe dintre problemele oraşului, pentru că de câţiva ani buni se luptă pentru rezolvarea unora dintre ele, de pe poziţia unui om simplu, căruia îi pasă de spaţiul public pe care e nevoit să îl împartă cu ceilalţi. Este un om care a luat atitudine cu adevărat, oricât de pompos ar suna (şi sună pompos tocmai pentru că, prin indiferenţa generală, s-a dat expresiei un sens peiorativ, a devenit doar un ceva demn de glumiţele de la bere). Este un om care nu vine dintr-un turn de fildeş, chiar vede oraşul (şi asta nu o dată la patru ani) şi are o viziune de perspectivă pentru el. Îmi pare un om care iubeşte oraşul ăsta. Iar pentru mine asta e o componentă foarte importantă. Nu cred că poţi să faci realmente ceva dacă nu îţi place ceea ce vrei să faci şi locul pentru care vrei să faci. Şi nu e o chestiune sentimentală, e una cât se poate de practică. Sintetizând, oraşul nu e decât o casă mai mare, în care stăm cu toţii şi ţine de noi să o facem plăcută pentru locuit. Vorba aia: cum îţi aşterni, aşa dormi.

În concluzie, (inclusiv) de asta o să-l votez pe Nicuşor Dan. Şi sper să o facă foarte mulţi, să renunţăm în cele din urmă la ideea că noi nu putem schimba nimic şi că răul cel mai mic e singura soluţie. Despre alte aspecte o să încerc să vorbesc în altă zi.