Normalitate

- Şi, dacă tot ai adus vorba de “carte bolnavă”, mi-am adus aminte că în ultima vreme e plin de cărţi cu personaje bolnave. Bolnave psihic! Zău, nu mai găseşti o carte cu şi despre oameni normali. Nu mai scrie nimeni despre normalitate, ci doar despre nebuni de toate felurile!
- Pai… cele cu oameni normali se cheamă documentare.
- Cele cu oameni normali sunt expirate.
- Ei, cum adică expirate??? Da' mai vrea omul să citească o carte relaxantă, nu? Altfel am impresia că citesc doar fişele medicale ale unora de la Bălăceanca. Da, exagerez, dar...
- Acum, dacă mă gândesc bine, şi în cărţile poliţiste, cărţile de spionaj, cărţile cu avocaţi, cărţile cu politicieni, cărţile... mă rog, în TOATE, oamenii sunt nebuni.
- Eu cred că toţi oamenii sunt nebuni. Asta e cea mai plauzibilă explicaţie.
- Oamenii "normali" sunt plictisitori. Ce să scrii despre ei?

(18 octombrie 2006)

Dialog... în trei

- Să mai beau o cafea sau nu? Vrea cineva ziua de azi?

- Io.

- Uh, ce bine! M-ai scăpat de o povară!

- Dacă tu dai ziua de azi, cum o să umpli golul din amintire? Dacă o iau eu, o să vii să-mi baţi în suflet să ţi-o dau înapoi cu dobîndă?

- A luat-o H deja, sper să se descurce cu ea... Golul? Nu rămîne gol.

- Bre, te sinucizi?

- Îmi venea să îţi spun chestia aia stupidă: Crede şi nu cerceta, dar cum eu nu mă supun niciodată la asta... nu o cer nici altcuiva. H, eu? Să mă sinucid?

- Nu sînt ce par a fi, nimic din tot ce-aş fi putut să fiu... asta mi-a venit în minte.

- Da. Nu. După ce mănînc de "prînz" o să pot suporta orice. Varsă la mine tot.

- Nu, bre, nu mă sinucid! Nici nu m-a bîntuit gîndul ăsta vreodată. Ba, mint, de cîteva ori m-am întrebat, aşa, artistic, ce aş face dacă aş afla că am nu ştiu ce boală - cancer sau mai ştiu eu ce, care să mă transforme într-o legumă şi să mă ţină prin spitale. Şi, sincer, nu cred că aş suporta să duc o viaţă din asta, aşa că aş putea să-mi reconsider poziţia faţă de sinucidere, ca să zic aşa. Revenind... mi-e răăăăău, asta e tot! Mă doare spatele şi am luat nişte medicamente care îmi dau o stare naşpa. Şi nici nu se leagă nimic din ce fac azi. De asta ziceam că dau ziua de azi cui o poate folosi. Dar cred că mai forţez o cafea. Poftă bună, H, sper că nu papi tot chestii din alea de care ziceai.

- Piept de pui cu smîntînă (cu mămăligă... mămăligă, abia acum "aud" cuvîntul ăsta: mămăligă. fleoşc.)

- Bun aşa.

- Unde te doare, cu exactitate?

- Nu contează, poveste veche. Da' ştii cum se zice, nu moare dracu' aşa uşor.

- Să te faci bine repede! E un magazin în Buşteni, pe sigla căruia scrie: Sicrie. Non Stop

- O să las scris cui o fi să se ocupe.

- Te pot incinera eu. Nu am făcut asta niciodată şi îmi plac lucrurile noi.

- Giiizăs! Da, să ştii că ideea aia cu băgatul în pămînt nu m-a încîntat niciodată.

(16 nov. 2006)

Web designer

- Explicaţa e simplă: web designer poate fi oricine.
- EU NU POT fi web designer! Şi atunci?!
- Ba poţi, trust me. Dacă observi că butonul Edit e mai mic decât Quote şi dacă se naşte în tine o dorinţă cruntă de a le face egale, atunci eşti un web designer apreciat. Stai calmă, nu le schimbi tu. Îi ceri web developerului, programatorului adică. Sunt webdesigneri care nu ştiu o boabă de Photoshop.... Am cunoscut unul exact ca cel descris mai sus.
- Aaa, stai-stai-stai-staaai, am impresia că eu am o altă idee despre ce înseamnă web designer! Deci, eu mă gândeam că web designer e ăla care face tot, inclusiv ce zici tu că ar face web developerul.
- Nu bre, nu neaparat. Webdesignerul concepe... designul. Sunt trei feluri. Din-ala care zice: "Hmmm. Ar merge cu verde. Ah. Aici ar merge o linie". Ştie ce se poate face într-o pagină web (aproape orice) dar nu ştie să facă nimic. Din-ăla care zice: "Hmmm. Ar merge cu roşu. Ah. Aici ar merge o linie". Şi face o machetă. Photoshop, flash etc. Şi din-ăla care zice şi face, dar ăsta deja face şi munca de "programator web" (adică nenea care pune mecanismele să se mişte în spatele clickurilor).
- Aha. M-ai pierdut.

- Mă duc să fumez şi eu o cafea, că tare poftă îmi mai e de când m-am trezit! Că azi am făcut duş şi-am venit "într-un gât" (ah, nu, asta e "încăpăţânarea"), am venit... "dintr-o suflare" (ah, nu, asta e "rapid"), am venit... "într-un suflet" aici. Mda. Deci bag o cafea.

Matinale

- Mă încearcă o migrenă, ufff!
- Ce e aia migrenă?
- O durere de cap cu pretenţii. Şi trebuie să fac cumpărături azi şi urăsc asta.
- Ţi-am spus ce am văzut pe stradă? Erau doi măturători care trăgeau măturile după ei şi scuipau coji de seminţe pe jos. Mda... Ştii ce fac eu? În zilele în care sunt în focuri, ca să mă relaxez, mă duc să fac nişte cumpărături. Orice. Am aşa... un sentiment de mare împlinire după (bine, dacă nu-s banii mei).
- Eu am uitat să precizez: cumpărături, adică de-ale gurii, chestii de gătit etc. Mă relaxează şi pe mine dacă mă duc să cumpăr cărţi, de exemplu. Pot să stau într-o librărie şi două ore.
- Păi eu de mâncare vorbeam...
- Aşaaaa? Atunci mă duc şi cumpăr îngheţată. Şi nişte gin.

Întâmplări

- Ciudat... you remind me of somebody. Zic ciudat pentru că e un he, iar tu eşti o she. Poate că, totuşi, uneori pierdem bucăţi de suflet şi apoi rătăcim să le căutăm. Şi le găsim o parte aici, alta acolo...
- Da. Şi încercăm să ne refacem sufletul din bucăţi. Problema e că ele nu mai stau lipite ca înainte, există mult mai des riscul să se desprindă vreuna. Şi asa vine teama, aşa devenim noi fragili din cei odată puternici. Dar acum e iar soare şi dimineaţă!!
Ştiu, tu probabil ţi-ai băut deja cafeaua. Sunt curioasă ce visam eu la ora aia.
- Da, dimineaţă a fost, soare nu prea. Cafea a fost, desigur. Şi a venit un telefon cu o veste bună!
- Trebuie să fi fost o bunătate de veste. Nu ştiu cât am lipsit, dar cred că suficient. Ştii.. am terminat Ruşinea lui Rushdie de câteva zile şi acum sunt la pagina 100! Iarăşi!! E atât de subtil domnul acesta... Lord! Ei, despre ce veste e vorba? E reducere la role? Că vreau şi eu, mult de tot.
- Daaa, poţi să spui că e vorba de role, oarecum. Ştii cum e cu vestea asta? Ţi s-a întâmplat să îţi doreşti mult ceva, să plănuieşti să faci ceva în direcţia aia, apoi, brusc, să te trezeşti că se întâmplă? Just like that! Fără să mai apuci tu să te mişti?! Un soi de telepatie a... întâmplărilor? Nu. Întâmplarea presupune ceva ce s-a petrecut, un fel de participiu, nu? În fine, e prea dimineaţă ca să explic logic şi sunt abia la jumătate din prima cafea. Altfel spus: bună dimineaţaaaaaa! Apropo de Rushdie, ai citit Pământul de sub tălpile ei? Aici se anunţă căldură mare azi, iar eu o să am de bântuit mai încolo. Cred.

Aaaall you have to do is touch my hand
To show me that you understand
And something happens to me
That's some kind of wonderful
Anytime my little world turns blue
I just have to look at you
Everything seems to be sooome kind of wonderfuuuul...

...Peter Cincotti, I love this man! Să nu uit, azi tre' să iau alte căşti, astea s-au dus, gata!
- Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat chiar asta... să înceapă să se întâmple lucrurile pe care mi le plănuiesc, fără ca eu să le dau startul. De obicei, încep să se întâmple lucruri pe care nu le gândesc. Nebănuite. De asta-mi plac mie ''lucrurile'' în general. Pentru că se întâmplă. Gândurile… îmi plac şi ele. Numai că ele rareori ajung să se ''întâmple'', de aceea nu le admir atât de mult. Doar Ruşinea am citit. Dar vreau să văd şi alte cărţi. O să caut. Ah, eu îmi beau cafeaua acum, apropo. Ai putea să spui că sunt matinală.
- Mmmdaaa, adevăru-i că, dintre noi două, tu eşti matinala! Pentru că îţi bei cafeaua la cele mai mici ore.

Falsa durere

- De fapt, de ce ne întristăm când anumite persoane se îndepărtează de noi?
- Eu am altă problemă: în situaţiile când e nevoie nu am suficientă răbdare. Mă arunc. Sar. Plonjez. Ştii visele alea în care cazi de la înălţime? Tu cum visezi căzătura? Eu nu am mai visat asta de mult timp, dar era un sentiment... Lord, îmi era frică. Pe de altă parte, mă vedeam căzând şi ştiam că nu pot face nimic în sensul ăsta. Aşa că încercam să mă relaxez. Când ajungeam jos, simţeam că sunt o foaie de hârtie (era singurul mod în care creierul îmi atenua căzătura) şi, totuşi, apărea un fel de ''durere'' la contactul cu solul. Şi nu, nu cădeam din pat. Stând întinsă, Dl Creier mi-a spus că mă doare o parte a corpului care nu are niciun motiv real să doară. Aşa e şi atunci când o persoană se îndepartează de tine. Doare ceva ce fizic nu are cum să doară. La urma urmei, suntem oameni. Ne place să fim aleşi. Dacă nu suntem aleşi, nu ne place. Poate sună ciudat, dar noi suntem programaţi să fim cei mai puternici dintre toţi şi lucrul ăsta nu se vede numai în raport cu alte specii, ci şi la nivelul propriei specii, în raportul dintre indivizi. Vrem atât de mult să fim noi cei aleşi şi nu ceilalţi pentru că simţim riscul de a fi eliminaţi, fie şi dacă am pierdut o singură bătălie. Stai liniştită. Uite, eu te-am ales. Acum să nu-mi ceri să mă şi mărit cu tine. Nu ne cunoaştem suficient, asta e tot.