Vara, Bucureştiul...

În serile de vară, Bucureştiul miroase a vinete coapte, ardei copţi, ardei umpluţi, tarte cu vişine. Uneori, se simt şi petuniile. Şi imediat ce se întunecă începe să se audă lătratul. Ai putea fi oriunde. La ţară. Dar eşti în Bucureşti. Care e diferenţa? Probabil, metroul... În metrou, lumea citeşte. Şi butonează telefoanele mobile. Şi stă încruntată. În drum spre cartierele cu miros de ardei copt şi de vinete coapte. Şi cu multe pariuri, cu multe farmacii, cu multe bănci, cu multe buticuri.
Cartierele cu băncuţe de 'jdemii de euro bucata, pe care se adună bărbaţii seara la o bere, în şlapi şi bermude, poate şi în maieu. La o bere şi la un pariu. Şi la un pic de politică, dacă e campanie electorală. Dacă nu, doar la ultimele noutăţi de la OTV. 
- Băăăă, aruncă şi mie telefonul! 
- Mariane, trimite-l pe ăla micu' în casă!
În zilele de vară, Bucureştiul se încinge. Pe dinafară. În asfaltul moale apar carii mai mici sau mai mari. Maşinile sunt nervoase, te urmăresc inclusiv pe trotuar. Oriunde te întorci, maşini peste maşini peste maşini peste maşini.
- Uită-te pe unde mergi, proasto!
- Nu vezi, bă, 'tu-ţi morţii mă-tii!
Pe trotuare, tot pe lângă maşini te furişezi. Lume grăbită, lume agitată, lume disperată, mai rar, lume la pas. Cuvintele se suprapun, se intersectează, se şterg unele de altele.
- Dă şi mie pentru o pâine, frumoaso, să-ţ' trăiască familia.
- Da, dar campaniile astea de comunicare...
- Băi, ai văzut-o aseară pe blonda aia? Aia ţâţoasă. Aia, mă, care...
- Hai la metrou, că în autobuz ne coacem dracului.
- Domnule, lucrurile nu stau chiar atât de prost.
Terasele sunt pline încă de dimineaţă. Or fi turişti. Hm?
Şi câinii.
Şi patiseriile.
Şi covrigăriile. Pentru cozile câinilor de mai devreme.


(poate că) va urma

Instantanee

(...) Rămânem în centrul vechi, în atmosfera lui de bazar care se vrea altceva. Lâncezim aproape două ore pe terasa Les Bourgeois. Nu ştiu de unde numele ăsta, poate că e vreo imitaţie a vreunui local parizian. Un wanna be. Cum e şi Bucureştiul în raport cu Parisul. Vizavi e o cafenea minusculă, am uitat cum îi zice. Chiar e minusculă, parcă ar fi un local pentru pitici. De când cu renovarea zonei, fiecare colţişor de aici e exploatat la maximum, pui două mese, un bar şi... gata, ai o afacere.

Încet-încet, reuşesc să mă destind, să mă simt bine, vorbim de toate, de la activism civic la candidaţii la primărie, de la industria de carte de la noi la monogamie, de la Llosa la Cărtărescu, pe care eu tot nu l-am citit. E plăcut... Centrul vechi nu e atât de aglomerat cum mă aşteptam, se vede că a venit vara şi e weekend, iar lumea s-a furişat afară din Bucureşti, pe la mare sau pe la munte. Îmi place senzaţia de detaşare, de departe pe care o poţi avea (uneori) aici. Toţi cei de la mesele din jur sunt preocupaţi de propriile discuţii, poţi fi oricine, poţi face orice. În pauzele de vorbit privim trecătorii. Din când în când, apare câte un grup mai elegant. În apropiere e o biserică şi un teatru, nu-mi dau seama la care dintre ele se duc.

După aproape două ore, ne mai dezmorţim la o plimbare scurtă pe străduţele din zonă. Dacă nu eşti familiarizat cu locul, ai impresia că ai nimerit într-un labirint în care se amestecă mai multe epoci. Vitrine moderne lângă unele împietrite în urmă cu zeci de ani, nici măcar recondiţionate, ci lăsate exact cum erau atunci. Clădiri renovate lângă altele care stau să cadă şi din ale căror subsoluri te izbeşte un miros greu de igrasie, mucegai şi canal. Geamuri mari, din sticlă de sus până jos, lângă uşi mici acoperite cu gratii. O vitrină cu rochii moderne, colorate, o alta cu pălării de acum cine ştie câţi ani, inclusiv cu aerul prăfuit de rigoare. O cafenea nouă lângă o clădire scorojită, care abia se mai ţine pe verticală, cu o perdea în loc de uşă, de după care apare un puradel în puţa goală, urmat de mamă-sa. Nou şi vechi, îngrijit şi părăginit, modern şi stătut, civilizat şi primitiv. Un amalgam unic. Ai impresia că treci dintr-o epocă în alta, de la un pas la altul. De fapt, aşa e Bucureştiul în ansamblu. Trecut şi prezent. Atât. Două axe temporale care se suprapun şi coexistă într-un mod oarecum nefiresc. Viitorul nu ne interesează, noi nu am învăţat încă să gândim în perspectivă. 

Pe trotuarul dintr-o parte a clădirii Băncii Naţionale, un bărbat aşezat în faţa unei măsuţe pe care are vreo douăzeci de pahare goale cântă la ele. Dacă nu eşti atent şi treci învăluit în zumzetul din jur, nici nu îl observi, nu îl auzi, muzica paharelor lui se diluează în muzica străzii. Cântă frumos, adică nu falsează. O muzică fragilă, totuşi. De undeva de mai în faţă, unde se intersectează două dintre străduţele care compun acest labirint al timpurilor, se aude mult mai zgomotos şi mai abrupt o flaşnetă. Un tip costumat în Chaplin iese din când în când din spatele ei şi încearcă să-i convingă pe trecători să ia bilete de papagal. Cei mai mulţi nu se opresc, dar îl privesc şi zâmbesc, îi fac poze. Nu cred că asta vrea el. Chiar are o figură de Chaplin.

Tot mai ades, îţi răsare în faţă câte un copil de ţigan care cere bani, cere mâncare, cere atenţie. Cere. „M-am săturat să fiu agresată în felul ăsta, să-mi tot ceară cineva ceva, să vrea ceva de la mine”, îmi zice I. Dar cei mai mulţi nici nu-i mai văd pe cerşetori. Privesc parcă prin ei sau îi ocolesc, îi dau la o parte fără să facă vreun gest vizibil. Ca şi cum ai evita o groapă sau o baltă. Instinctiv. Îi priveşti, dar nu-i vezi. E un exerciţiu care ţi-a intrat în reflex.

Ieşim în Piaţa Universităţii, în faţă la Şuţu. Aici, mereu e cineva care aşteaptă pe altcineva. E un punct de întâlnire devenit clasic. De peste drum se aud intermitent, duse de vânt şi de zgomotul traficului, nişte acorduri de muzică clasică. Şi aplauze. Pe partea cealaltă, în faţa Teatrului Naţional, la distanţă de câţiva metri, vreo douăzeci de oameni scandează nişte lozinci anti-ceva. Sunt cei care au mai rămas după protestele din ianuarie. Continuă să vină aici de parcă ar ieşi la o bere. Pe statuile lui Caragiale stă cocoţat un tip cu barbă, îmbrăcat în costum popular, şi flutură plictisit un steag uriaş. (...)