Imagini de la mare

Întreba Lola de poze, aşa că mai aduc unele aici, deşi nu sunt cine ştie ce. Nu m-am repezit să pozez aspectele urâte, cum fac mulţi, ci mi-am bucurat ochii.

Aici e terasa camerei, unde se poate bea prima cafea în linişte, dacă alegi să nu mergi la plajă cu noaptea în cap.



Plaja şi marea din Vama Veche. O parte din ea...



Cerul senin din Vamă, avantajul fotografului care stă la orizontală. :))



Culori zburătoare.



La taclale cu marea (nu reuşesc să o pun invers...).



Negocieri cu primul venit la masă.

La Canapele, în Vamă.

Tot plaja din Vamă.

Marea în Vamă. :)

Dimineaţă în 2 Mai...

Micul golf din 2 Mai şi o parte din plaja nudiştilor.

În curtea pensiunii, partea dinspre bucătărie.

Tot pensiunea; insist pentru că mi-a plăcut cu adevărat acolo. Linişte, curat şi curte cu verdeaţă şi flori.

Marea, pur şi simplu. În 2 Mai.

Bărcile pescarilor de la cherhanaua din 2 Mai.

Un pic din micul golf văzut de la terasa cu acelaşi nume.

Vacanţă la 2 Mai

După cinci ani de pauză, în care am rătăcit pe alte meleaguri, am fost din nou la noi la mare. Am încercat să las impresiile să se decanteze un pic, să separ lucrurile bune (există) de cele rele şi să trag o concluzie. Sigur, dacă mă las purtată de sentiment şi de senzaţii, încă îmi doresc să fiu acolo, m-aş întoarce în orice clipă pe malul mării, fie el şi malul românesc al mării... Dacă vorbesc, însă, prin prisma raţionalului, a turistului, mi-e greu să găsesc un singur cuvânt care să definească litoralul nostru. Cea mai apropiată descriere ar fi aceea a unui loc prăfuit, neglijat, neîngrijit. Delăsare, ăsta cred că ar fi cuvântul, dacă e să rezum.

Nu o să îngroş rândurile celor care împuşcă cu tot felul de invective litoralul românesc, pentru că, la fel ca în alte cazuri, lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Există pe undeva o cale de mijloc, trebuie doar să vrei să o vezi. Aşadar, depinde foarte mult cu ce aşteptări mergi la mare. Dacă porneşti sperând să găseşti vegetaţia şi peisajele de pe malul Mediteranei sau al vreunui ocean, pe care le-ai văzut în alt concediu, deja e un pas greşit. Mulţi fac asta: se duc la greci, la spanioli, la turci sau cine ştie pe unde, iar când revin la marea de acasă se aşteaptă să găsească aceleaşi lucruri ca şi acolo. Uită că e un alt loc, o altă zonă, o altă aşezare geografică, un alt climat. Asta, până să ajungem la aspectele care ţin de faimosul "omul sfinţeşte locul”. Comparaţiile sunt bune, desigur, dar în alt sens.

Din diverse motive, de data asta n-am reuşit să evadăm decât o săptămână. Şi am vrut linişte. După câteva zile de oscilări, am decis: 2 Mai. Şi recunosc că nu mi-a părut rău. 2 Mai cred că e ultimul bastion de linişte de pe litoralul românesc. Atâta câtă e. Primul contact a fost o bilă albă – Vila Ştefania, locul nostru de cazare, căruia nu am să îi reproşez nimic, ba chiar l-am reţinut pentru alte dăţi. Nerăbdătoare să simt nisipul sub tălpi, am plecat repede spre plajă, care e la câteva minute distanţă, deşi era întuneric deja. Aici am avut primul moment în care mi-am amintit că suntem în România. Pe strada care merge spre plajă nu e niciun bec, pe aşa-zisa faleză la fel, iar scările care coboară pe plajă sunt doar nişte resturi de scări ale celor făcute acum cine ştie câte zeci de ani. În plus, bolta de vegetaţie care mai-mai că le acoperă nu are nimic luxuriant în ea, aveam să văd pe ziuă, sunt nişte banale bălării lăsate să crească în voie. Acelaşi gen de bălării acoperă toată faleza şi, cu toate că poate părea de bon ton pentru cei care îşi doresc un pic de sălbăticie, le recomand un exerciţiu de imaginaţie, în care să vizualizeze locul fără ele. Nu şi-ar pierde din farmec. Dimpotrivă. La fel cum n-ar fi lipsit de farmec să existe lumină seara, să golească cineva din când în când tomberonul de gunoi de pe plajă, să cureţe plaja la final de zi, să organizeze cineva campanii ecologice pe acolo, să se mai amenajeze o toaletă, să vopsească panoul ruginit care vorbeşte despre rezervaţia din golf şi să toarne nişte scări noi. Toate astea nici măcar nu necesită cine ştie ce bani, eterna scuză de la noi. Doar bune intenţii...

În afară de asta, 2 Mai chiar e o oază de linişte. Nu e un loc pustiu, cum îşi doresc unii care mai au nostalgia perioadei hippie. Ba chiar e aglomerat pe plajă în unele momente. Dar e o plajă îngustă, cu faleză înaltă, unde nu este loc de terase, baruri şi alte surse de gălăgie, nu răsună muzică de nicăieri, se aud doar valurile... N-am văzut nici vestiţii cocalari, manelişti sau alte specii detestate de "lumea bună". La urma urmei, e un sat. Şi, din fericire, încă nu au pătruns aici prea multe aspecte orăşeneşti.
Mâncarea pe la terase e bună, e curat, nu e bucătărie franţuzească, dar raportul preţ-calitate e echitabil. La câte o terasă trebuie să negociezi locul pe scaun cu vreo pisică tolănită la umbră, care apoi se alintă în poala ta, dar asta face parte din farmecul rustic al locului. Doar în golf am avut un moment de iritare, când am văzut nişte maidanezi care, instant, mi-au adus aminte de Bucureşti. Muzica de la terase nu urlă să nu te poţi înţelege şi nici nu am auzit vreo manea.
În rest... linişte pe străzi (deşi sunt tot mai multe maşini, prea multe pentru gustul meu), după-amieze leneşe, umbra din curţi, cocoşul care te trezeşte dimineaţa înainte de şase, somnul de peste zi, mirosul de ardei copt, de porumb fiert, de peşte pe jar, de petunii şi de regina nopţii, plaja lovită ritmic de valuri, briza...

Fiind la doi paşi, am dat o fugă şi în Vamă. O zi şi jumătate. Acolo îmi place plaja, pentru că e mai mare. Şi muzica ce se aude de la Stuf. E plăcut să zaci la soare, să auzi marea şi pe Norah Jones, de exemplu. E liniştitor... Iar pentru că am evitat weekendul, plaja nu era plină şi am scăpat de senzaţia unei apropieri prea mari de alţii. Am cules scoici, m-am tolănit pe malul apei şi am evadat un pic printre cărţi. Ideea unei librării acolo îmi pare genială. Să poţi uita de tine între cărţi fără să fii într-un oraş... De fapt, şi în 2 Mai găseşti cărţi, are Nemira un stand.

Ştiu că sunt mulţi care plâng după Vama de cândva. E drept, au apărut tot felul de construcţii mai mult sau mai puţin hidoase, tarabe cu te-miri-ce, terase peste terase şi alte aglomerări nefericite. Totuşi, pe plajă e o atmosferă plăcută, cel puţin atâta timp cât nu se aglomerează. Sigur, eu nu tânjesc după atmosfera hippie, pe care chiar o detest, probabil că de aceea sunt mai indulgentă cu Vama de acum. Şi marea e frumoasă acolo. E altfel decât în 2 Mai. N-aş putea spune în ce fel, dar am văzut-o şi am simţit-o altfel. De fapt, cred că marea nu e la fel în două locuri...

Dar rămân la părerea că, dacă vrei cu adevărat linişte, e bine să mergi în 2 Mai. Acolo plaja nu are umbreluţe, nici măcar din stuf, nu are terase în apropiere, nu are muzică (nici măcar muzică bună), cu alte cuvinte e mai apropiată de starea ei naturală. Campingul mi-a părut ok, plaja nudiştilor nu era deloc aglomerată, iar corturile din golf chiar erau ferite de orice sursă de gălăgie.

Ar mai fi de spus diverse despre trenul care face o veşnicie până la mare, despre gările care arată ca vai de ele, despre haita de maidanezi din gara lui Mazăre, despre toaleta infectă din gara din Mangalia, despre bălăriile de pe drum, despre spaţiile de cazare care se văd din tren şi care te duc cu gândul la nişte improvizaţii din zone calamitate, atât sunt de înghesuite şi de urâte...
Cum spuneam, per ansamblu, litoralul românesc e prăfuit. Delăsarea se vede de la o poştă. Faţă de acum cinci ani, nu s-a schimbat nimic. Doar bălăriile sunt mai multe şi mai mari. Şi, în afară de 2 Mai şi Vama Veche, nu cred să calc repede prin alte părţi din zonă. Desigur, aş putea arunca nişte cuvinte acuzatoare la adresa lui Udrea, dar ar fi inutil: ea nu face decât să continue indiferenţa şi indolenţa deja tradiţionale la acel nivel.

Pe drumul de întoarcere, am preferat să mă gândesc cât mai puţin la aspectele neplăcute şi să fac planuri de revenire cât mai curând în 2 Mai. Până când, prin Constanţa, cred, a urcat în tren un nene care vindea ziare şi care m-a readus la realitate prin reclama la deja celebra sfântă treime: Click, Cancan, Libertatea!
Iar ieri, stând la o cafea pe o terasă din Bucureşti şi rememorând cele câteva zile de linişte de acolo, tot am simţit gustul amar, regretul că nu ştim să profităm de ce avem.

O zi la Sighişoara

Ziceam că am ajuns la ultima zi a Festivalului de artă medievală de la Sighişoara. A fost lume multă, atmosferă plăcută şi o zi cu soare, aşa că am bântuit în voie. N-am prins cine ştie ce manifestări culturale, fie se consumaseră în primele zile, fie au fost mai pe seară şi nu le-am prins. Doar vreo doi inşi îmbrăcaţi în haine de epocă se prosteau prin mulţime şi nişte copii strigau ceva pe o scenă.

Sighişoara merită văzută, pare unul dintre locurile în care istoria a fost bine conservată şi ar trebui mediatizat cât de mult. Serviciile nu sunt, însă, fără cusur nici aici, că doar tot în România suntem şi ai noştri nu au învăţat încă faptul că nu poţi face turism adevărat angajând studenţi. Per ansamblu, totuşi, a fost o zi petrecută foarte reconfortant. Am revăzut şi locuri de pe Valea Prahovei pe care nu le văzusem de ceva vreme vara şi de care mi-era dor. Dacă ar avea drumuri cum trebuie, ţărişoara asta ar fi străbătută de mult mai mulţi turişti, că locuri frumoase are destule.

Am făcut poze, dar multe din mers (din maşină), aşa că sunt unele care arată ciudat. Mai multe aici.

Final de iarnă la Predeal

Cel mai bun lucru legat de Predeal e că acolo nu există McDonald's. Nu prea mi-a venit să cred, dar e adevărat şi mă bucură. Cel mai rău: autorităţile publice fac tot ce pot să fim conştienţi că ne aflăm tot în România.

Să detaliez. Obosiţi şi sătui de calculator, internet, Bucureşti şi tot ce implică el, vineri dimineaţă am pornit către Predeal. Am refuzat să merg cu maşina, pentru că nu mă atrage ideea de a sta o grămadă de ore în trafic doar de dragul de a merge pe patru roţi şi pentru că mie chiar îmi place cu trenul. Mă rog, nu musai cu trenurile de la noi, dar să trecem peste asta. Pe bilete scrie elegant că faci două ore şi jumătate. În realitate, faci cu vreo 20-30 de minute mai mult. Am constatat asta atât la dus, cât şi la întors, ceea ce mă face să cred că n-a fost o excepţie, ci e regulă. De vină e, desigur, starea proastă a liniilor, acele linii pe care nu-ştiu-ce-ministru de la noi visează TGV-uri. Da' poţi să-l condamni pentru fantezie? Nu poţi.

Am mai fost pe Valea Prahovei, dar nu în Predeal. Aşa că, înainte de a pleca am căutat pe net nişte detalii sau impresii. Ca de obicei, mai nimic. Că e staţiune de schi, că e peisaj mirific şi cam atât. Aaa, plus o scurtă istorie a gării din Predeal. Care gară, cu tot cu istoria ei, arată la fel ca multe altele din România, adică e loc de mai bine la capitolul curăţenie.

Era frig şi, după cum propovăduiseră cei de la meteo, ne aşteptam la nişte lapoviţă. Nu era prea multă zăpadă decât sus, spre pârtii, în timp ce pe străzi era cunoscutul amestec de zăpadă topită şi noroi. Insist pe asta pentru că, oricât de lady aş fi, am fost nevoită să trimit nişte gânduri nu tocmai ortodoxe primăriei din Predeal. Nu pentru că era mizerie pe jos, ci pentru că sunt nişte porţiuni bune unde nu există trotuar. Spaţiu pentru el este, numai că neasfaltat, pământ-de-pământ. Aşa că ai două opţiuni: fie îţi încerci norocul pe DN, fie te nămoleşti. Aşa o fi modelul sau e doar românism, nu ştiu, dar mă gândesc că le intră destui bani din turism, aşa că ar putea încropi un trotuar.

Dacă nu eşti amator de schi, sanie sau trasee montane, prea multe de văzut sau de făcut nu ai. Dar e aer curat şi nu e praf, cu toate că maşinile nervoase din Bucureşti te urmăresc până spre pârtie. Cazare găseşti, chiar dacă nu faci rezervare, pentru că te întâmpină localnicii cu oferte la gară. Având în vedere că vorbim de România, mie îmi par cam mari preţurile: în medie, 150 lei camera dublă pe noapte. Dacă ai noroc, în banii ăia e inclus şi micul dejun, dar de cele mai multe ori nu e. Găseşti unde să mănânci, desigur (chiar şi fără McD, sîc, sîc!), numai că plăteşti preţ de restaurant. La fel cum observam şi pe litoral, nu am avut de ce să ne plângem în privinţa asta: preţurile sunt acceptabile şi mâncarea bună. Sunt şi localuri scumpe, dar media e suportabilă. Iar servirea e şi ea aşa cum trebuie, cel puţin în privinţa asta părem să fim pe drumul cel bun. Am văzut şi două restaurante "cu personalitate". Unul (Fulg de nea, parcă) avea pereţii ticsiţi cu tot felul de obiecte vechi, de la furcă, greblă, tulnic, samovar, pene de indian, la un portret al lui Gorki, trompetă, saxofon, acordeon şi altele la fel de pitoreşti. Un pic haotic, după părerea mea, dar original. Un altul avea pe pereţi tablouri mari cu domnitorii români. Simpatic şi ăsta. Pe mese aveau şi vaze cu flori naturale... drăguţ. În privinţa muzicii ar mai putea lucra un pic, dar cel puţin nu am auzit manele şi nici nu urla, să nu te poţi înţelege.

Una peste alta, a fost relaxant, ne-am odihnit, am luat o gură de aer tare, iar vremea a ţinut cu noi. Cei de la meteo n-au nimerit-o; nu numai că n-a fost lapoviţă, ci a nins ca-n poveşti. Aşa că ne-am luat şi porţia de iarnă adevărată, că în Bucureşti n-am prea avut parte de ea. Ce-i drept, eu nu mă prea supăr din cauza asta. Pe de altă parte, fiind final de sezon, nu a fost foarte aglomerat, lucru care mie mi-a convenit de minune. Presupun că în toiul iernii şi vara e mult mai multă lume şi atmosfera nu mai e la fel de liniştită.

Cu un uşor regret, duminică după-amiază am îngroşat rândurile celor care s-au întors în Bucureşti, unde primăvara părea aproape. Am făcut şi poze, se pot vedea cu click pe titlul postării. Şi iarăşi spun că nu sunt grozave calitativ, pentru că aparatul e cum e... Iar câteva sunt făcute prin geamul trenului, la întoarcere.

Portugalia (V)

Am rămas datoare cu o ultimă parte a poveştii despre Portugalia... Printre altele, am vrut să vorbesc despre preţuri, parcă, dar nu o să intru foarte mult în detalii. O să închei azi pentru că e una dintre zilele în care mi-e un dor teribil de locul ăla, un dor pe care mi-e greu să îl pun în cuvinte, deşi, paradoxal, simt nevoia să îl spun, pentru că efectiv doare. Iar azi nu sunt suficient de optimistă să cred că anul ăsta o să reuşesc să ajung iar acolo.

Am pus mai devreme şi două video de pe YouTube, cu acea caravelă despre care am pomenit cu altă ocazie.

Aşadar, nu e o destinaţie ieftină. Dacă mergi prin vreo agenţie, nu găseşti un sejur de o săptămână mai ieftin de 700 de euro/persoană. Asta include (vorbesc din experienţa mea) zbor, transport până în uşa hotelului, cazare la trei stele, mic dejun şi cină. Pe cont propriu e posibil să ieşi mai ieftin (Dinu ne poate spune) şi asta ar fi viitoarea varianta pe care aş încerca-o. Iar o săptămână nu e deloc suficient. Preţurile la restaurante şi cafenele sunt şi ele influenţate de prezenţa nemţilor şi a englezilor acolo. Prin comparaţie, le-aş situa la nivel de Frankfurt, de exemplu. Desigur, dacă mergi pe cont propriu şi te cazezi într-un loc unde ai bucătărie şi poţi să îţi găteşti măcar unele mese, e mai convenabil. Spun asta pentru că am văzut supermarketuri foarte scumpe, cu preţuri pentru turişti (am nimerit în unul din ăsta şi cred că pe o sticlă de apă minerală am dat vreo 2 euro), dar în zonele unde stau localnicii există şi magazine cu preţuri normale, care aduc cu alea de la noi.

Nici în localuri nu toate lucrurile de pe meniu erau scumpe. De exemplu, găseai espresso cu 60 de cenţi sau un cappuccino vienez cu 1,50 euro. Şi nu la "botul calului", ci la o cafenea foarte drăguţă. Tot acolo, îngheţata, de toate felurile şi în cantităţi care pe mine mă depăşeau, era 4-5-6 euro. Pe stradă, îngheţata era 1,50 euro cupa, dar nu ce ştim noi că e cupă, ci mult mai mare, şi nici nu avea gust de apă colorată pusă la rece, ci de îngheţată adevărată. Dacă mă gândesc la preţurile din Bucureşti sau Timişora, alea erau chiar mici. Ceva mai scump era peştele, pe care îl găseai pe toate meniurile, gătit în diverse feluri. La peşte preţurile începeau de la 7,50 euro şi mergeau chiar şi până la 24 euro. Era şi în funcţie de local, desigur, cele mai scumpe fiind alea de lângă plajă.

Cum spuneam, costurile depind de cum te organizezi... Cu asta cred că am încheiat impresiile din Portugalia, cel puţin pentru o vreme. Şi, pentru că toată ziua de ieri am avut impresia că e vineri, iar azi m-am trezit convinsă că e sâmbătă, mă duc să mă comport ca atare şi să arunc peste umăr dorul de Portugalia. (Pe cuvânt că aud oceanul, simt briza şi căldura, mirosul de pe plajă...)

The Caves

Saudade

Portugalia (IV)

Cum spuneam, am luat biletele printr-o agenţie, aşa că a doua zi a apărut la hotel o tipă care trebuia să facă pe ghidul pentru noi. O nemţoaică tipică, numai zâmbet şi cu un discurs însoţit de o grămadă de exclamaţii, care ne-a spus una-alta despre loc, despre hotel, despre ce excursii se organizau, adică tot ce ştiam deja, pentru că la recepţia hotelului era plin de pliante de genul ăsta. La fel şi în unele cafenele, în care găseai for free broşuri cu astfel de informaţii, inclusiv o revistă lunară a zonei. Am ascultat-o pe tanti cu răbdare vreo jumătate de oră, după care am decis că e păcat să irosim frumuseţe de vreme ascultând-o pe ea în holul hotelui, aşa că duşi am fost. Aş fi vrut să văd cât mai multe locuri şi, în acelaşi timp, simţeam o mare nevoie să zac la soare, pur şi simplu, şi să mă plimb alene, pentru că a fost primul concediu adevărat după câţiva ani grei şi eram foarte obosită. Iar o săptămână înseamnă extraordinar de puţin, ca să le împaci pe toate. Ăsta e motivul pentru care n-am ajuns să colind prin Faro şi Lisabona, deşi am plecat de acasă cu acest gând. Totuşi, din cele câteva pliante cu excursii prin împrejurimi, îmi stăruia în minte unul: un soi de croazieră (nu cred că e cuvântul cel mai potrivit, dar mi-e lene să caut altul) de o zi la bordul unei caravele.

Şi aici o să fac o mică paranteză să spun că nu ştiu să înot şi că mi-e o teamă teribilă de apă. Cu toate astea, paradoxal, mă atrage oceanul şi îmi plac foarte mult vasele cu pânze, mai ales cele vechi, nu iahturile de azi. Am citit câte ceva despre ele şi de dragul lor m-am apucat chiar de modelism acum 2-3 ani când am început să fac o machetă din lemn a bărcii cu care au plecat cei de pe Bounty (pentru cine a văzut filmul Mutiny on the Bounty). E vorba despre asta:

http://www.qualitymodelships.com/files/1743973/uploaded/HMS%20Bounty%20Jolly%20Boat.jpg

N-am terminat încă nici partea de jos, dar asta e altă poveste.

Revenind, îmi rămăsese gândul la caravela aia din pliant, aşa că într-una din zile am decis să încercăm (eu şi jumătatea mea de atunci, care, deşi e neamţ, a fost plăcut impresionat de Portugalia, oricât de pretenţioşi ar fi nemţii). Plecarea era din Portimao, un orăşel din apropiere, unde am ajuns cu un autobus care, spre surprinderea unora, a fost foarte punctual. Iată şi site-ul celor care organizau croazierele:

http://www.santa-bernarda.com/home_uk.html

Văd că s-a deschis şi un bar al piraţilor, în care musai trebuie să ajung! :)) Dom, dacă ajungi înaintea mea, vreau şi eu poze. :)
Portimao s-a dovedit a fi un orăşel-port foarte curat, cel puţin partea prin care am umblat noi. Printre pozele mele sunt unele de acolo, se recunoaşte portul, n-am avut timp să le dau nume după locul în care sunt făcute. O veni şi ziua aia. În port tocmai se făceau pregătiri pentru festivalul sardelelor, care avea să se ţină peste câteva zile, afară era deja foarte cald, deşi eram lângă apă şi adia un vânt plăcut, iar undeva pe faleză un nene cânta la nai inclusiv cântece de-ale lui Zamfir. Şi nu era român. Tot pe faleză erau înşirate un fel de tarabe-corturi de la care aflai detalii despre croaziere, puteai face rezervări dacă nu aveai şi erai îndrumat spre locul de îmbarcare. Până să apară caravela mea (recunosc că abia aşteptam să o văd) ne-am oprit să mâncăm la unul dintre restaurantele de pe faleză şi ţin minte asta pentru că era genul de local la care însuşi patronul a venit să ne pună în faţă o tavă maaaare cu peşti încă vii, ca să îl alegem pe care îl vrem. Îmi pare rău că am uitat cum se chema, pentru că mi-a plăcut foarte mult.

Pe când a venit vasul eram deja toropită de căldură şi spun asta deoarece îmi aduc aminte că ajunşi în larg (cam la un kilometru de mal) nu doar că nu se mai simţea foarte tare căldura, ba chiar îmi era răcoare bine când pânzele făceau umbră. Ei, cu ocazia asta am aflat şi că am rău de mare. Primele două-trei ore pe apă au fost fără probleme şi chiar eram foarte bucuroasă că nu am nimic, pentru că unul dintre tipi a stat mai tot timpul cu capul peste bord sau culcat, de rău ce îi era. Însă, după ce am ajuns la grote (unde s-a coborât cu bărcile), cum vasul stătea pe loc, avea tangaj mai mare şi am început să simt şi eu că nu mi-e chiar bine. Iniţial am crezut ba că e de la soare, ba că trebuie să mănânc ceva, dar după ce am ronţăit nişte chipsuri am renunţat să mai pun ceva în gură, pentru că mi-era din ce în ce mai rău. Aşa că la întoarcere am stat mai mult culcată şi am reuşit să nu dau afară nimic, dar senzaţia e al naibii de neplăcută. După ce am pus piciorul pe uscat n-am mai avut nimic.

Oricum, plimbarea mi-a plăcut mult, mai ales că a fost o zi senină şi apele liniştite, iar albastrul ăla întins e foarte relaxant. Am încercat şi să stau pe puntea de sus, dar am revenit jos repede, pentru că mă lua ameţeala. :)) Aşa că m-am mulţumit să studiez îndeaproape părţile vasului, am văzut cum se înalţă pânzele şi am ascultat poveştile căpitanului şi ale "piratului", care chiar are faţă de pirat, se vede şi în poze. Aveau şi un bar dotat cu de toate, inclusiv cu tricouri inscripţionate cu vasul, desigur. Toată distracţia costa 60 de euro de personă, dar eu zic că a meritat şi, în ciuda răului, aş mai merge o dată. Despre preţurile de acolo, în general, în episodul următor.

Portugalia (III)

Ziceam de influenţa englezilor şi a nemţilor şi aş accentua mai ales pe a primilor. Pe englezi îi recunoşteai pe stradă, la plajă sau la vreo terasă, fără să ştii asta dinainte. O dată din cauza figurilor tipice şi apoi după aerul ceva mai sobru şi ţinuta la fel. Chiar şi când mergea la plajă, englezul avea şosete şi un adidas sau un tenis, mai rar celebrii şlapi. Eu mai luam papucii în mână şi lipăiam desculţă pe asfalt, dar mă simţeam ca un intrus când făceam asta. Ca să nu mai spun că nu ştiu să fi văzut vreun englez umblând la bustul gol pe stradă. În schimb, asta făceau spaniolii. Da, pe lângă nemţi şi englezi, am văzut destui spanioli. N-am prea înţeles de ce, pentru că şi ei au zone asemănătoare... În fine, or fi vrut oamenii să schimbe peisajul. Revenind la englezi, chiar şi atunci când eram la piscina hotelului, dacă vroiam să urc până în cameră sau până la barul din hol, luam ceva pe mine peste costumul de baie, pentru că nimeni nu se fâţâia în afara piscinei în costum de baie sau slip. Nu îţi impunea nimeni asta, dar faptul că ei făceau la fel te obliga să te „simţi”. Să nu vă închipuiţi că asta era ceva foarte evident, că era o atmosferă foarte rigidă acolo, nu, dar la o privire mai atentă observai faimoasa răceală victoriană a englezilor.

Pe de altă parte, poate trebuie spus că nu e genul de loc care seamănă cu Mamaia, de exemplu. Cine caută foarte multă gălăgie, agitaţie, muzică la maximum şi altele de felul ăsta nu va fi mulţumit în sudul Portugaliei. Cel puţin nu pe unde am fost eu. De la nicio terasă nu urla muzica, deşi toate aveau, nici de pe plajă, la fel cum nu trăgea nimeni de tine să cumperi cine ştie ce nimicuri. Altfel spus, Balcanii sunt suficient de departe de locul ăla. Ce-i drept, nici plajele nu sunt foarte mari şi poate că amatorii de senzaţii tari nu aveau suficient loc să se desfăşoare şi s-au dus spre alte tărâmuri. Sunt multe plaje micuţe risipite prin golfuleţele adăpostite de stânci. Toată lumea părea să se simtă bine, dar nu era o veselie excesiv de gălăgioasă, ci una oarecum discretă, nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun... Iar ce m-a frapat a fost faptul că nu am văzut picior de cerşetor. Nici măcar unul. Nu ştiu cum au reuşit. Nu spun că în oraşe nu or fi, dar acolo nu mi-a fost dat să zăresc nici urmă de ei.

În plus, pentru mine a fost foarte relaxant ca timp de o săptămână să nu fiu agresată vizual de lume obsedată de computere şi telefoane. Singurul laptop l-am văzut în holul hotelului într-o după-amiază, la un puşti care se juca ceva pe el. Internet-cafe-urile erau foarte puţine, iar hotelul avea doar un calculator în hol, pe care îl puteai închiria câte 10-20-30-etc. de minute. Telefoanele nu aveau sonerii cu manele şi nici nu le auzeai sunând de la o poştă. Asta a fost extraordinar de reconfortant. Repet, sunt convinsă că la toată atmosfera asta atât de diferită de cea de la noi au contribuit alea două naţii de care am pomenit.

Sigur, mie mi-ar fi plăcut să aud ceva mai multă portugheză, pentru că îmi place şi chiar mă bate gândul să caut un curs. Dar farmecul locului e dat în primul rând de climă (pentru mine e ideală), de apropierea oceanului, de vegetaţie, de arhitectură, de culori. De combinaţia dintre ele, care e foarte greu de pus în cuvinte, e ceva ce simţi când eşti acolo... În plus, oceanul e cu totul altfel decât marea, îţi dă alte senzaţii. La fel şi lumina de acolo, cum spunea şi dom. Probabil şi situarea geografică e de vină. Dincolo de senzaţiile mai greu de exprimat, apa oceanului e mult mai rece, de exemplu. Tot rece e şi nisipul seara. Am mers câte puţin desculţă pe plajă după ce s-a întunecat, dar era foarte rece! Un alt aspect la care chiar nu îi cunosc explicaţia e faptul că ziua, când soarele dogora, asflatul şi trotuarul nu frigeau foarte foarte tare. Adică nu era o problemă să calci desculţ pe ele, deşi temperaturile erau mari. Nu înmagazinau căldura, asta vreau să spun. Iar seara se întuneca aproape brusc. Nu mai ştiu exact pe la ce oră, dar odată ce se lăsa înserarea, dura foarte puţin până când era întuneric de tot. Astea ţin de geografie, cum spuneam, dar fac şi ele parte din acel ceva care te trage înapoi acolo. (va urma)

Portugalia (II)

După aproape două ore de drum şerpuit de-a lungul coastei şi cu acea senzaţie de uşoară dezamăgire uitată undeva în urmă, am ajuns în Carvoeiro, în faţa hotelului la care aveam rezervare. E vorba despre Mirachoro Praia.

Trebuie să spun că nu ştiam mai nimic despre Carvoeiro. Eu aş fi vrut să stau în Faro, dar cum la nemţi n-am găsit nimic liber decât în Carvoeiro, am ajuns acolo. Şi nici nu am încercat să aflu foarte multe, adică nu m-am dus cu lecţiile făcute, tocmai ca să nu ştirbesc din plăcerea de a descoperi ce era de văzut la faţa locului. Am luat un fel de ghid turistic, dar despre toată Portugalia, aşa că nu cunoşteam detalii.
Aşadar, am ajuns la hotel, care e un amestec foarte relaxant de modern şi rustic. Printre pozele din link sunt imagini din el. Şi mai plăcută a fost senzaţia că, dacă plăteşti trei stele, chiar primeşti trei stele. O să revin la asta. După un duş şi o privire de pe balconul camerei, am ieşit la un prim tur. Evident, întâi am căutat un loc să mâncăm, deja oboseala îşi spunea cuvântul, iar efectul cafelei slabe din avion dispăruse de ceva vreme.

Mirachoro Praia e pe strada principală din Carvoeiro, pe care sunt şi o mulţime de restaurante şi cafenele. După 15-20 de minute de nehotărâre, am ales un local mai puţin pretenţios, de unde se simţea un miros irezistibil de peşte la grătar. Cu toate astea, eu am ales să fac cunoştinţă cu o mâncare locală, faimosul (acolo) Piri Piri Chicken. Care n-aş spune că are cine ştie ce gust specific, dar e foarte bun. Şi n-am aşteptat o jumătate de oră să ne ia cineva comanda, nici ca să ne-o aducă, până să vină mâncarea am primit nu-mai-ştiu-ce din partea casei, porţiile au fost prea mari pentru mine (aşa era peste tot, aveam să constat mai încolo), cafeaua bună, iar personalul amabil şi vorbitor de engleză şi germană – şi cu asta urma să mă obişnuiesc. Ăsta a fost primul contact cu serviciile din acea zonă a Portugaliei şi insist asupra lor pentru că mie mi-au lăsat o impresie foarte bună, mai ales că fără să vreau am făcut o comparaţie cu ce şi cum primeşti la noi pe litoral. Şi mai insist pentru că ăsta e un aspect care doare când vine vorba de România şi chiar nu mă aşteptam ca Portugalia să ne dea o lecţie în privinţa asta. Ce-i drept, la momentul respectiv nu ştiam încă de unde vine “priceperea” lor în ale turismului.

În săptămâna cât am stat acolo (da, doar atât, din păcate) am mâncat doar dimineaţa şi seara la hotel, astea fiind incluse în ce plătisem, iar la prânz pe unde aveam chef. Iar după o plimbare mai lungă şi după o primă privire în jur am început să înţeleg care era secretul locului: era înţesat de turişti englezi şi nemţi. N-aş putea spune cu exactitate care erau mai mulţi, dar înclin să cred că englezii. Şi asta nu de o zi-două, ci de o grămadă de ani. Aşa se explică de ce tot personalul din servicii vorbea bine cele două limbi, iar portugheza abia dacă o auzeam, doar câte un obrigado spus de turişti din respect pentru localnici.

Din acelaşi motiv toate localurile îşi adaptaseră meniurile şi ades vedeai pe tăbliţele de la intrare că listele începeau cu english breakfast, printre feluri era musai english steak şi altele asemenea. Programul muzical de seara era în multe locuri specific PUB-urilor, hotelurile şi vilele aveau terenuri de golf, pe undeva era chiar şi un hipodrom… Meniurile nu erau scrise în protugheză, ci în engleză şi germană, pe suveniruri erau şi inscripţii în portugheză, dar predominau cele în limbile amintite, la fel şi afişele din diverse locuri. Acum, n-aş vrea să se înţeleagă că locul şi-ar fi pierdut farmecul local. Nu, nici vorbă, nu uiţi nicio clipă că eşti pe malul portughez al Atlanticului, spun doar că englezii şi nemţii au influenţat foarte mult calitatea serviciilor. În bine, desigur. (va urma)

Portugalia (I)

Pe meleagurile portugheze am ajuns anul trecut, în a doua parte a lui august. Începutul a fost cu oarece emoţii. Trebuia să decolăm de pe faimosul aeroport din Frankfurt dimineaţa la şase, dar s-a întârziat cu mai bine de două ore. De ce? Pentru că am fost întorşi de două ori din drumul spre pistă: o dată pentru că s-au constatat probleme la un generator, iar a doua oară pentru că nu funcţionau bine frânele. După momente bune de vociferări din partea călătorilor şi de vorbe bune pe post de calmant din partea echipajului, lucrurile s-au rezolvat şi am decolat. Era un zbor turistic, al celor de la TUI, pentru că nu există curse regulate spre Faro, dar nu vreau să îmi închipui ce mi-ar fi auzit urechile dacă asta s-ar fi întâmplat pe aeroportul din Bucureşti. Însă, totul e bine când se termină cu bine. Iar în cazul nostru aşa a fost. Nu la fel se poate spune despre nefericiţii care se aflau în aceeaşi zi într-un avion care a luat foc la aterizarea în Madrid, după cum aveam să văd la televizor după-amiază, când eram deja la hotel.

Am ajuns în Faro înainte de prânz, puţin obosită, dar nerăbdătoare să văd îndeaproape peisajul pe care l-am întrezărit de sus, în timp ce aterizam. Venind din Frankfurt, aeroportul din Faro mi s-a părut un fel de miniatură. Dar curat, destul de bine organizat, iar atmosfera mai puţin rigidă decât cea nemţească. Cu alte cuvinte, era exact ce îmi doream. În scurt timp am găsit şi ghidul agenţiei de turism nemţeşti (da, am luat bilet din Germania, nu de la noi), apoi autocarul care ne-a luat şi ne-a presărat pe rând prin micuţele orăşele de pe coasta de sud a Portugaliei. Era cald, dar nu sufocant, adia o briză uşoară, iar eu mă uitam cu sete în jur şi încercam să prind cu privirea tot ce era nou pentru mine. N-am putut căsca ochii prea mult, pentru că autocarul a luat-o din loc. Şi am ciulit urechile, în căutarea dulcelui grai românesc, dar n-am reuşit să prind decât engleză şi germană. Eu credeam că toată lumea din acel autocar merge până în Carvoeiro, dar pe drum aveam să constat că doar vreo 5-6 am coborât acolo. Ceilalţi au rămas în Albufeira, Ferragudo, Lagoa sau alte localităţi aflate de-a lungul coastei.

Trebuie să recunosc că la început am simţit o mică dezamăgire. Mă uitam pe geamul autocarului şi vedeam o vegetaţie săracă, arsă de căldură, un pământ roşu în care nu creştea nimic, doar palmierii dădeau senzaţia de viu. Ici-colo câte o casă, câte o vilă sau câte un local, multe construcţii începute, drumuri care semănau oarecum cu alea de la noi... Venind de la nemţi, unde totul era disciplinat, unde verdele chiar era verde şi unde marcajele de pe drumuri se vedeau din avion, aveam senzaţia că am ajuns într-un fel de zonă părăsită. Iar gândindu-mă la ce distanţă de casă mă aflam, nu m-am putut abţine să mă întreb: Pentru asta am străbătut jumătate de lume?

Numai că, în curând, ne-am apropiat de ocean. Pe măsură ce înaintam, coborau din pasageri, iar locurile unde rămâneau erau tot mai spre ocean, hotelurile erau foarte cochete, vilele turistice foarte atrăgătore, într-un soi de sate de vacanţă foarte plăcut organizate. Toate clădirile erau de un alb imaculat, combinat pe alocuri cu alte culori care luate în parte ar fi părut ţipătoare, dar care acolo păreau foarte potrivite şi deloc stridente. Se mai schimbase şi vegetaţia, în sensul că erau tot mai mulţi palmieri şi foarte multe flori. Îndeosebi flori de leandru, multe multe flori de leandru, dar şi altele, specifice zonei. Când am văzut leandrii ăia mari de acolo, mi-am amintit cât m-am chinuit eu să cresc unul în apartament şi cum aşteptam să facă măcar câteva flori. Iar acolo era plin de ei... Un alt aspect tipic al clădirilor constă în acele turnuleţe care aduc cu minaretele. Peste tot le-am văzut, inclusiv în Carvoeiro e plin de ele, se văd şi în unele poze pe care le-am făcut (titlul e link spre poze; din păcate, aparatul meu nu e grozav, dar data viitoare - pentru că va exista o dată viitoare - voi fi mai dotată). Deh, influenţa maură n-a dispărut din sudul Portugaliei şi nici nu cred să dispară vreodată. La urma urmei, face parte din istoria locului. (va urma)