Vacanţă la 2 Mai

După cinci ani de pauză, în care am rătăcit pe alte meleaguri, am fost din nou la noi la mare. Am încercat să las impresiile să se decanteze un pic, să separ lucrurile bune (există) de cele rele şi să trag o concluzie. Sigur, dacă mă las purtată de sentiment şi de senzaţii, încă îmi doresc să fiu acolo, m-aş întoarce în orice clipă pe malul mării, fie el şi malul românesc al mării... Dacă vorbesc, însă, prin prisma raţionalului, a turistului, mi-e greu să găsesc un singur cuvânt care să definească litoralul nostru. Cea mai apropiată descriere ar fi aceea a unui loc prăfuit, neglijat, neîngrijit. Delăsare, ăsta cred că ar fi cuvântul, dacă e să rezum.

Nu o să îngroş rândurile celor care împuşcă cu tot felul de invective litoralul românesc, pentru că, la fel ca în alte cazuri, lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Există pe undeva o cale de mijloc, trebuie doar să vrei să o vezi. Aşadar, depinde foarte mult cu ce aşteptări mergi la mare. Dacă porneşti sperând să găseşti vegetaţia şi peisajele de pe malul Mediteranei sau al vreunui ocean, pe care le-ai văzut în alt concediu, deja e un pas greşit. Mulţi fac asta: se duc la greci, la spanioli, la turci sau cine ştie pe unde, iar când revin la marea de acasă se aşteaptă să găsească aceleaşi lucruri ca şi acolo. Uită că e un alt loc, o altă zonă, o altă aşezare geografică, un alt climat. Asta, până să ajungem la aspectele care ţin de faimosul "omul sfinţeşte locul”. Comparaţiile sunt bune, desigur, dar în alt sens.

Din diverse motive, de data asta n-am reuşit să evadăm decât o săptămână. Şi am vrut linişte. După câteva zile de oscilări, am decis: 2 Mai. Şi recunosc că nu mi-a părut rău. 2 Mai cred că e ultimul bastion de linişte de pe litoralul românesc. Atâta câtă e. Primul contact a fost o bilă albă – Vila Ştefania, locul nostru de cazare, căruia nu am să îi reproşez nimic, ba chiar l-am reţinut pentru alte dăţi. Nerăbdătoare să simt nisipul sub tălpi, am plecat repede spre plajă, care e la câteva minute distanţă, deşi era întuneric deja. Aici am avut primul moment în care mi-am amintit că suntem în România. Pe strada care merge spre plajă nu e niciun bec, pe aşa-zisa faleză la fel, iar scările care coboară pe plajă sunt doar nişte resturi de scări ale celor făcute acum cine ştie câte zeci de ani. În plus, bolta de vegetaţie care mai-mai că le acoperă nu are nimic luxuriant în ea, aveam să văd pe ziuă, sunt nişte banale bălării lăsate să crească în voie. Acelaşi gen de bălării acoperă toată faleza şi, cu toate că poate părea de bon ton pentru cei care îşi doresc un pic de sălbăticie, le recomand un exerciţiu de imaginaţie, în care să vizualizeze locul fără ele. Nu şi-ar pierde din farmec. Dimpotrivă. La fel cum n-ar fi lipsit de farmec să existe lumină seara, să golească cineva din când în când tomberonul de gunoi de pe plajă, să cureţe plaja la final de zi, să organizeze cineva campanii ecologice pe acolo, să se mai amenajeze o toaletă, să vopsească panoul ruginit care vorbeşte despre rezervaţia din golf şi să toarne nişte scări noi. Toate astea nici măcar nu necesită cine ştie ce bani, eterna scuză de la noi. Doar bune intenţii...

În afară de asta, 2 Mai chiar e o oază de linişte. Nu e un loc pustiu, cum îşi doresc unii care mai au nostalgia perioadei hippie. Ba chiar e aglomerat pe plajă în unele momente. Dar e o plajă îngustă, cu faleză înaltă, unde nu este loc de terase, baruri şi alte surse de gălăgie, nu răsună muzică de nicăieri, se aud doar valurile... N-am văzut nici vestiţii cocalari, manelişti sau alte specii detestate de "lumea bună". La urma urmei, e un sat. Şi, din fericire, încă nu au pătruns aici prea multe aspecte orăşeneşti.
Mâncarea pe la terase e bună, e curat, nu e bucătărie franţuzească, dar raportul preţ-calitate e echitabil. La câte o terasă trebuie să negociezi locul pe scaun cu vreo pisică tolănită la umbră, care apoi se alintă în poala ta, dar asta face parte din farmecul rustic al locului. Doar în golf am avut un moment de iritare, când am văzut nişte maidanezi care, instant, mi-au adus aminte de Bucureşti. Muzica de la terase nu urlă să nu te poţi înţelege şi nici nu am auzit vreo manea.
În rest... linişte pe străzi (deşi sunt tot mai multe maşini, prea multe pentru gustul meu), după-amieze leneşe, umbra din curţi, cocoşul care te trezeşte dimineaţa înainte de şase, somnul de peste zi, mirosul de ardei copt, de porumb fiert, de peşte pe jar, de petunii şi de regina nopţii, plaja lovită ritmic de valuri, briza...

Fiind la doi paşi, am dat o fugă şi în Vamă. O zi şi jumătate. Acolo îmi place plaja, pentru că e mai mare. Şi muzica ce se aude de la Stuf. E plăcut să zaci la soare, să auzi marea şi pe Norah Jones, de exemplu. E liniştitor... Iar pentru că am evitat weekendul, plaja nu era plină şi am scăpat de senzaţia unei apropieri prea mari de alţii. Am cules scoici, m-am tolănit pe malul apei şi am evadat un pic printre cărţi. Ideea unei librării acolo îmi pare genială. Să poţi uita de tine între cărţi fără să fii într-un oraş... De fapt, şi în 2 Mai găseşti cărţi, are Nemira un stand.

Ştiu că sunt mulţi care plâng după Vama de cândva. E drept, au apărut tot felul de construcţii mai mult sau mai puţin hidoase, tarabe cu te-miri-ce, terase peste terase şi alte aglomerări nefericite. Totuşi, pe plajă e o atmosferă plăcută, cel puţin atâta timp cât nu se aglomerează. Sigur, eu nu tânjesc după atmosfera hippie, pe care chiar o detest, probabil că de aceea sunt mai indulgentă cu Vama de acum. Şi marea e frumoasă acolo. E altfel decât în 2 Mai. N-aş putea spune în ce fel, dar am văzut-o şi am simţit-o altfel. De fapt, cred că marea nu e la fel în două locuri...

Dar rămân la părerea că, dacă vrei cu adevărat linişte, e bine să mergi în 2 Mai. Acolo plaja nu are umbreluţe, nici măcar din stuf, nu are terase în apropiere, nu are muzică (nici măcar muzică bună), cu alte cuvinte e mai apropiată de starea ei naturală. Campingul mi-a părut ok, plaja nudiştilor nu era deloc aglomerată, iar corturile din golf chiar erau ferite de orice sursă de gălăgie.

Ar mai fi de spus diverse despre trenul care face o veşnicie până la mare, despre gările care arată ca vai de ele, despre haita de maidanezi din gara lui Mazăre, despre toaleta infectă din gara din Mangalia, despre bălăriile de pe drum, despre spaţiile de cazare care se văd din tren şi care te duc cu gândul la nişte improvizaţii din zone calamitate, atât sunt de înghesuite şi de urâte...
Cum spuneam, per ansamblu, litoralul românesc e prăfuit. Delăsarea se vede de la o poştă. Faţă de acum cinci ani, nu s-a schimbat nimic. Doar bălăriile sunt mai multe şi mai mari. Şi, în afară de 2 Mai şi Vama Veche, nu cred să calc repede prin alte părţi din zonă. Desigur, aş putea arunca nişte cuvinte acuzatoare la adresa lui Udrea, dar ar fi inutil: ea nu face decât să continue indiferenţa şi indolenţa deja tradiţionale la acel nivel.

Pe drumul de întoarcere, am preferat să mă gândesc cât mai puţin la aspectele neplăcute şi să fac planuri de revenire cât mai curând în 2 Mai. Până când, prin Constanţa, cred, a urcat în tren un nene care vindea ziare şi care m-a readus la realitate prin reclama la deja celebra sfântă treime: Click, Cancan, Libertatea!
Iar ieri, stând la o cafea pe o terasă din Bucureşti şi rememorând cele câteva zile de linişte de acolo, tot am simţit gustul amar, regretul că nu ştim să profităm de ce avem.