(Carmen)

Carmen nu era o frumuseţe răpitoare, adică nu genul care să te farmece cu un chip drăgălaş şi cu cine ştie ce vino-ncoa’. Dar ştia să îşi pună în valoare picioarele lungi, tenul alb şi sânii nu tocmai generoşi, dar suficient de proeminenţi cu ajutorul unui sutien modern. Avea ceea ce unii numeau o senzualitate discretă. Ei bine, nu tocmai discretă când Carmen îşi punea în cap să atragă atenţia cuiva, ci, aşa, în general vorbind. În plus, nu se ştia de unde sau de la cine, învăţase să vorbească şoptit şi să rotunjească vorbele într-un fel care fie te scotea din sărite, pentru că nu auzeai ce spunea, fie te făcea să o priveşti mai atent şi să îţi apropii urechea de buzele ei, dacă erai bărbat şi te atrăgea genul. Cu alte cuvinte, poza în femeia misterioasă. Şi, de cele mai multe ori, obţinea ce dorea.
Veioza cu o lumină greţos de roşie care zăcea cu un braţ prea înclinat, aproape să cadă, pe noptiera de lângă patul lui Carmen, făcea ca ochii ei, excesiv conturaţi cu negru, să pară şi mai furioşi decât erau. Mai aruncă o privire cercetătoare în oglinda mică scoasă din poşeta elegantă pe care şi-o pregătise pentru ieşirea cu Sorin, îşi trecu uşor un deget peste cearcănele acoperite cu fard şi oftă. Ah, îşi zise, ce bine era dacă aveam calculator, nu-mi mai iroseam nervii pe dobitocul ăsta! Trebuia să facă rost de bani. Neapărat... Luă telefonul în mână, se uită la el câteva clipe, nu, nu avea rost să îl sune, ştia că Sorin era un aiurit şi, de multe ori, nici măcar nu lua cu el telefonul. Sau îl uita cine ştie pe unde. Ce să facă? Ce să facă? Se mai şi îmbrăcase...

Ar fi putut încerca să dea de Marina, colegă cu ea şi un fel de şefă de departament, mai bine zis tipa care era mereu acolo când George nu avea chef de secretara lui şi care îl ajuta să-şi pună în aplicare diversele lucrături. Dar parcă n-avea starea necesară pentru ea, pentru vorbăria ei obositoare despre politică, despre nu-ştiu-care parlamentar de la care încerca să obţină nu-ştiu-ce-acte, despre plimbările la Bucureşti pe care i le plătea George... Nu, mai bine nu, îşi zise, măcar sâmbăta să scape de toate alea. În plus, Marina n-avea deloc simţul umorului, nu ştia să se distreze, nu-i plăcea muzica, nu-i plăcea să citească, nu-i plăcea nimic. Cea mai mare pasiune a ei era să se dea bine pe lângă George şi să găsească vreo şmecherie din care să-i iasă şi ei nişte bani în plus. N-am de gând să mor săracă, îi zicea ea lui Carmen, în momentele de sinceritate, când mai ieşeau împreună în oraş, şi chicotea dezgustător, în timp ce sorbea bărbăteşte din vreo bere. Nici eu, se gândea Carmen, dar eu o să fiu un pic mai deşteaptă ca tine, nu o să mă înjosesc aici, în faţa tuturor, pot să o fac în altă parte, unde nu o să mă cunoască nimeni.

Carmen era o fire solară, cum îi plăcea să se descrie, adora să danseze, să cocheteze, să stea la aceeaşi masă cu oameni inteligenţi şi spirituali, nu neapărat să participe la discuţii sau să spună ceva amuzant, uneori era şi ea depăşită de situaţii, dar, cel puţin, le înţelegea glumele, pe când Marina nu sesiza o ironie nici dacă i-o explicai cu un desen. Şi singurele glume la care râdea mânzeşte erau alea deocheate şi alea despre politicieni, poliţişti sau fotbalişti. Carmen nu suporta fotbalul, îl considera la fel de stupid ca mersul la biserică sau ca un sex oral într-o toaletă publică. Prefera să încerce să îl citească pe Marquez, deşi încă nu reuşise, de două ori începuse o carte a lui, dar abandonase după câteva zeci de pagini, spre amuzamentul lui Sorin, care o şi provocase să pună mâna pe cartea aia. Dar avea să reuşească, în cele din urmă. Avea să reuşească. Nu ambiţia îi lipsea.

Totuşi, uneori, mai ieşea şi cu Marina, alte prietene nu prea mai avea şi erau zile când nu mai suporta vulgarităţile lui Nicu, beţiile lui Sorin şi nici eternele discuţii despre ziar. Simţea nevoia de o prezenţă feminină, de puţină detaşare, de frumuseţe, de altceva. Marina nu era tocmai ce avea nevoie, dar Carmen încerca. Spera să o prindă în vreo zi mai bună, în care să bârfească măcar, aşa cum fac femeile, nu să alunece spre aceleaşi peroraţii despre politică, ziare, afaceri şi... se întâmpla rar, e drept. Tocmai de aceea, în seara asta nu avea chef de Marina. O trecuse un gând mai devreme, da, dar era prea dezamăgită ca să îşi consume cu ea puţina energie rămasă.
Întinse o mână în faţă şi se uită atentă unghiile date cu un roşu viu, singura culoare pe care o folosea, de parcă nimic nu era mai important decât ele, se lăsă pe spate pe patul plin cu haine aruncate de-a valma, tot cu mâna în faţa ochilor, cu privirea pe unghii. Brusc, se ridică sprijinită în coate, se uită în jur, aruncă cât colo pantofii negri cu toc înalt, unul câte unul, se duse la debaraua de pe hol, luă o pereche de tenişi, şi-i trase grăbită pe picioare, înhăţă de pe cuier o poşetă jerpelită şi ieşi val-vârtej, parcă mânată de o mare descoperire.