Cum spuneam, am luat biletele printr-o agenţie, aşa că a doua zi a apărut la hotel o tipă care trebuia să facă pe ghidul pentru noi. O nemţoaică tipică, numai zâmbet şi cu un discurs însoţit de o grămadă de exclamaţii, care ne-a spus una-alta despre loc, despre hotel, despre ce excursii se organizau, adică tot ce ştiam deja, pentru că la recepţia hotelului era plin de pliante de genul ăsta. La fel şi în unele cafenele, în care găseai for free broşuri cu astfel de informaţii, inclusiv o revistă lunară a zonei. Am ascultat-o pe tanti cu răbdare vreo jumătate de oră, după care am decis că e păcat să irosim frumuseţe de vreme ascultând-o pe ea în holul hotelui, aşa că duşi am fost. Aş fi vrut să văd cât mai multe locuri şi, în acelaşi timp, simţeam o mare nevoie să zac la soare, pur şi simplu, şi să mă plimb alene, pentru că a fost primul concediu adevărat după câţiva ani grei şi eram foarte obosită. Iar o săptămână înseamnă extraordinar de puţin, ca să le împaci pe toate. Ăsta e motivul pentru care n-am ajuns să colind prin Faro şi Lisabona, deşi am plecat de acasă cu acest gând. Totuşi, din cele câteva pliante cu excursii prin împrejurimi, îmi stăruia în minte unul: un soi de croazieră (nu cred că e cuvântul cel mai potrivit, dar mi-e lene să caut altul) de o zi la bordul unei caravele.
Şi aici o să fac o mică paranteză să spun că nu ştiu să înot şi că mi-e o teamă teribilă de apă. Cu toate astea, paradoxal, mă atrage oceanul şi îmi plac foarte mult vasele cu pânze, mai ales cele vechi, nu iahturile de azi. Am citit câte ceva despre ele şi de dragul lor m-am apucat chiar de modelism acum 2-3 ani când am început să fac o machetă din lemn a bărcii cu care au plecat cei de pe Bounty (pentru cine a văzut filmul Mutiny on the Bounty). E vorba despre asta:
http://www.qualitymodelships.com/files/1743973/uploaded/HMS%20Bounty%20Jolly%20Boat.jpg
N-am terminat încă nici partea de jos, dar asta e altă poveste.
Revenind, îmi rămăsese gândul la caravela aia din pliant, aşa că într-una din zile am decis să încercăm (eu şi jumătatea mea de atunci, care, deşi e neamţ, a fost plăcut impresionat de Portugalia, oricât de pretenţioşi ar fi nemţii). Plecarea era din Portimao, un orăşel din apropiere, unde am ajuns cu un autobus care, spre surprinderea unora, a fost foarte punctual. Iată şi site-ul celor care organizau croazierele:
http://www.santa-bernarda.com/home_uk.html
Văd că s-a deschis şi un bar al piraţilor, în care musai trebuie să ajung! :)) Dom, dacă ajungi înaintea mea, vreau şi eu poze. :)
Portimao s-a dovedit a fi un orăşel-port foarte curat, cel puţin partea prin care am umblat noi. Printre pozele mele sunt unele de acolo, se recunoaşte portul, n-am avut timp să le dau nume după locul în care sunt făcute. O veni şi ziua aia. În port tocmai se făceau pregătiri pentru festivalul sardelelor, care avea să se ţină peste câteva zile, afară era deja foarte cald, deşi eram lângă apă şi adia un vânt plăcut, iar undeva pe faleză un nene cânta la nai inclusiv cântece de-ale lui Zamfir. Şi nu era român. Tot pe faleză erau înşirate un fel de tarabe-corturi de la care aflai detalii despre croaziere, puteai face rezervări dacă nu aveai şi erai îndrumat spre locul de îmbarcare. Până să apară caravela mea (recunosc că abia aşteptam să o văd) ne-am oprit să mâncăm la unul dintre restaurantele de pe faleză şi ţin minte asta pentru că era genul de local la care însuşi patronul a venit să ne pună în faţă o tavă maaaare cu peşti încă vii, ca să îl alegem pe care îl vrem. Îmi pare rău că am uitat cum se chema, pentru că mi-a plăcut foarte mult.
Pe când a venit vasul eram deja toropită de căldură şi spun asta deoarece îmi aduc aminte că ajunşi în larg (cam la un kilometru de mal) nu doar că nu se mai simţea foarte tare căldura, ba chiar îmi era răcoare bine când pânzele făceau umbră. Ei, cu ocazia asta am aflat şi că am rău de mare. Primele două-trei ore pe apă au fost fără probleme şi chiar eram foarte bucuroasă că nu am nimic, pentru că unul dintre tipi a stat mai tot timpul cu capul peste bord sau culcat, de rău ce îi era. Însă, după ce am ajuns la grote (unde s-a coborât cu bărcile), cum vasul stătea pe loc, avea tangaj mai mare şi am început să simt şi eu că nu mi-e chiar bine. Iniţial am crezut ba că e de la soare, ba că trebuie să mănânc ceva, dar după ce am ronţăit nişte chipsuri am renunţat să mai pun ceva în gură, pentru că mi-era din ce în ce mai rău. Aşa că la întoarcere am stat mai mult culcată şi am reuşit să nu dau afară nimic, dar senzaţia e al naibii de neplăcută. După ce am pus piciorul pe uscat n-am mai avut nimic.
Oricum, plimbarea mi-a plăcut mult, mai ales că a fost o zi senină şi apele liniştite, iar albastrul ăla întins e foarte relaxant. Am încercat şi să stau pe puntea de sus, dar am revenit jos repede, pentru că mă lua ameţeala. :)) Aşa că m-am mulţumit să studiez îndeaproape părţile vasului, am văzut cum se înalţă pânzele şi am ascultat poveştile căpitanului şi ale "piratului", care chiar are faţă de pirat, se vede şi în poze. Aveau şi un bar dotat cu de toate, inclusiv cu tricouri inscripţionate cu vasul, desigur. Toată distracţia costa 60 de euro de personă, dar eu zic că a meritat şi, în ciuda răului, aş mai merge o dată. Despre preţurile de acolo, în general, în episodul următor.
Şi aici o să fac o mică paranteză să spun că nu ştiu să înot şi că mi-e o teamă teribilă de apă. Cu toate astea, paradoxal, mă atrage oceanul şi îmi plac foarte mult vasele cu pânze, mai ales cele vechi, nu iahturile de azi. Am citit câte ceva despre ele şi de dragul lor m-am apucat chiar de modelism acum 2-3 ani când am început să fac o machetă din lemn a bărcii cu care au plecat cei de pe Bounty (pentru cine a văzut filmul Mutiny on the Bounty). E vorba despre asta:
http://www.qualitymodelships.com/files/1743973/uploaded/HMS%20Bounty%20Jolly%20Boat.jpg
N-am terminat încă nici partea de jos, dar asta e altă poveste.
Revenind, îmi rămăsese gândul la caravela aia din pliant, aşa că într-una din zile am decis să încercăm (eu şi jumătatea mea de atunci, care, deşi e neamţ, a fost plăcut impresionat de Portugalia, oricât de pretenţioşi ar fi nemţii). Plecarea era din Portimao, un orăşel din apropiere, unde am ajuns cu un autobus care, spre surprinderea unora, a fost foarte punctual. Iată şi site-ul celor care organizau croazierele:
http://www.santa-bernarda.com/home_uk.html
Văd că s-a deschis şi un bar al piraţilor, în care musai trebuie să ajung! :)) Dom, dacă ajungi înaintea mea, vreau şi eu poze. :)
Portimao s-a dovedit a fi un orăşel-port foarte curat, cel puţin partea prin care am umblat noi. Printre pozele mele sunt unele de acolo, se recunoaşte portul, n-am avut timp să le dau nume după locul în care sunt făcute. O veni şi ziua aia. În port tocmai se făceau pregătiri pentru festivalul sardelelor, care avea să se ţină peste câteva zile, afară era deja foarte cald, deşi eram lângă apă şi adia un vânt plăcut, iar undeva pe faleză un nene cânta la nai inclusiv cântece de-ale lui Zamfir. Şi nu era român. Tot pe faleză erau înşirate un fel de tarabe-corturi de la care aflai detalii despre croaziere, puteai face rezervări dacă nu aveai şi erai îndrumat spre locul de îmbarcare. Până să apară caravela mea (recunosc că abia aşteptam să o văd) ne-am oprit să mâncăm la unul dintre restaurantele de pe faleză şi ţin minte asta pentru că era genul de local la care însuşi patronul a venit să ne pună în faţă o tavă maaaare cu peşti încă vii, ca să îl alegem pe care îl vrem. Îmi pare rău că am uitat cum se chema, pentru că mi-a plăcut foarte mult.
Pe când a venit vasul eram deja toropită de căldură şi spun asta deoarece îmi aduc aminte că ajunşi în larg (cam la un kilometru de mal) nu doar că nu se mai simţea foarte tare căldura, ba chiar îmi era răcoare bine când pânzele făceau umbră. Ei, cu ocazia asta am aflat şi că am rău de mare. Primele două-trei ore pe apă au fost fără probleme şi chiar eram foarte bucuroasă că nu am nimic, pentru că unul dintre tipi a stat mai tot timpul cu capul peste bord sau culcat, de rău ce îi era. Însă, după ce am ajuns la grote (unde s-a coborât cu bărcile), cum vasul stătea pe loc, avea tangaj mai mare şi am început să simt şi eu că nu mi-e chiar bine. Iniţial am crezut ba că e de la soare, ba că trebuie să mănânc ceva, dar după ce am ronţăit nişte chipsuri am renunţat să mai pun ceva în gură, pentru că mi-era din ce în ce mai rău. Aşa că la întoarcere am stat mai mult culcată şi am reuşit să nu dau afară nimic, dar senzaţia e al naibii de neplăcută. După ce am pus piciorul pe uscat n-am mai avut nimic.
Oricum, plimbarea mi-a plăcut mult, mai ales că a fost o zi senină şi apele liniştite, iar albastrul ăla întins e foarte relaxant. Am încercat şi să stau pe puntea de sus, dar am revenit jos repede, pentru că mă lua ameţeala. :)) Aşa că m-am mulţumit să studiez îndeaproape părţile vasului, am văzut cum se înalţă pânzele şi am ascultat poveştile căpitanului şi ale "piratului", care chiar are faţă de pirat, se vede şi în poze. Aveau şi un bar dotat cu de toate, inclusiv cu tricouri inscripţionate cu vasul, desigur. Toată distracţia costa 60 de euro de personă, dar eu zic că a meritat şi, în ciuda răului, aş mai merge o dată. Despre preţurile de acolo, în general, în episodul următor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu