Mai e mult până se termină luna februarie? E nesuferită...

Cafea, muzică în surdină, gânduri deşirate aici. E plăcut să baţi câmpii la adăpost de vremea mizerabilă cu care am fost blagosloviţi azi, după un tur nu chiar eficient prin vântul de afară. Nu ştiu de ce, mi-am amintit mai devreme că acum două zile eram la metrou şi, brusc, am realizat că mă grăbesc, deşi nu aveam niciun motiv să fac asta. Da, m-am lăsat dusă de mulţimea din jur, mulţime al cărei ritm l-am preluat fără să îmi dau seama. Până când mi s-a aprins acel beculeţ care mi-a atras atenţia că mă mişc mecanic şi că nu e bine. De ce te zoreşti? Ei bine... nu ştiu. M-am uitat în jur: feţe grave, feţe concentrate, priviri fixe, frunţi încruntate şi mişcări oarecum impersonale şi grăbite. Fiecare o fi avut un motiv să facă asta, o ţintă spre care să se grăbească - în afară de a fi primul la scările rulante. Dar eu de ce făceam la fel? Pentru că în acea zi nu aveam absolut niciun motiv să mă grăbesc. Spirit de turmă?

Ştiu, există nişte explicaţii psihologice, sociologice samd, dar nu o să intru în detalii de genul ăsta. Mai degrabă vreau să revin la o întrebare mai veche: unde alergaţi, oameni? Toţi se lasă mânaţi de o grabă disperată. Nu doar la metrou, ci şi pe stradă, în trafic, prin magazine. Cred că de asta îmi plac librăriile. Acolo lumea e calmă, se mişcă natural, parcă alunecă printre rafturi, privirea e cea care o ghidează, atrasă de vreo copertă, de vreun nume... Acolo muzica nu e o sursă de gălăgie, ci se insinuează de undeva, abia perceptibil.

Mda, e un exerciţiu bun ca, din când în când, să încetineşti cu bună ştiinţă, să te uiţi în jur, să vezi detalii, să priveşti oamenii în ochi. Să redescoperi că nu eşti o maşinărie.

Şi am descoperit nişte muzici live în weekendul ăsta, dar nu mă pot hotărî.