The Legend of 1900

Filmul se mai numeşte La Leggenda del pianista sull'oceano şi mi-a fost recomandat de B, care mă tot bătea la cap că e un film foarte mişto, că i-a plăcut foarte mult, că e bine realizat... La început nu m-am înghesuit să îl văd, mă gândeam că o fi vreo poveste detaliată a vreunui puşti pasionat de pian sau ceva de genul ăsta. Asta cu toate că mie îmi place pianul, chiar foarte mult. Să îl ascult, că talente artistice nu ştiu să am. În cele din urmă, l-am văzut... Şi, cu toate că în general mi-e greu să stabilesc un top al preferinţelor în materie de cărţi, filme sau muzică, în prezent aş spune că e filmul care mi-a plăcut cel mai mult.

Ca de obicei, am căutat impresii despre el pe net. La noi. Şi tot ca de obicei constat că foarte puţină lume face efortul să lege două vorbe care să îi exprime părerea personală. Toţi se limitează la copy/paste.

Foarte pe scurt, pentru că nu îmi place să povestesc filme, The Legend of 1900 redă istoria unui om care s-a născut pe un vas, a fost abandonat acolo, a crescut şi a trăit toată viaţa pe acelaşi vas şi avea un neobişnuit talent pentru a cânta la pian. Sună foarte banal spus aşa, dar povestea nu este nici pe departe atât de simplă, Tim Roth joacă extraordinar, iar Giuseppe Tornatore reuşeşte să redea foarte bine atmosfera acelor ani - 1900, '30, '40. În plus, eu l-am descoperit cu ocazia asta pe Jelly Roll Morton - http://www.youtube.com/watch?v=s5XOjIhTMK4&feature=related :).

Poate că eu sunt subiectivă, pentru că îmi plac mult filmele a căror acţiune e plasată înainte de anii '70, dar insist să recomand acest film, pentru că, într-adevăr, e bine făcut şi e o poveste impresionantă. Iar pentru cei care îşi închipuie că i-ar plictisi pentru că ar fi prea mult pian sau prea mult jazz în el, o să spun că nu e deloc aşa.