Pe meleagurile portugheze am ajuns anul trecut, în a doua parte a lui august. Începutul a fost cu oarece emoţii. Trebuia să decolăm de pe faimosul aeroport din Frankfurt dimineaţa la şase, dar s-a întârziat cu mai bine de două ore. De ce? Pentru că am fost întorşi de două ori din drumul spre pistă: o dată pentru că s-au constatat probleme la un generator, iar a doua oară pentru că nu funcţionau bine frânele. După momente bune de vociferări din partea călătorilor şi de vorbe bune pe post de calmant din partea echipajului, lucrurile s-au rezolvat şi am decolat. Era un zbor turistic, al celor de la TUI, pentru că nu există curse regulate spre Faro, dar nu vreau să îmi închipui ce mi-ar fi auzit urechile dacă asta s-ar fi întâmplat pe aeroportul din Bucureşti. Însă, totul e bine când se termină cu bine. Iar în cazul nostru aşa a fost. Nu la fel se poate spune despre nefericiţii care se aflau în aceeaşi zi într-un avion care a luat foc la aterizarea în Madrid, după cum aveam să văd la televizor după-amiază, când eram deja la hotel.
Am ajuns în Faro înainte de prânz, puţin obosită, dar nerăbdătoare să văd îndeaproape peisajul pe care l-am întrezărit de sus, în timp ce aterizam. Venind din Frankfurt, aeroportul din Faro mi s-a părut un fel de miniatură. Dar curat, destul de bine organizat, iar atmosfera mai puţin rigidă decât cea nemţească. Cu alte cuvinte, era exact ce îmi doream. În scurt timp am găsit şi ghidul agenţiei de turism nemţeşti (da, am luat bilet din Germania, nu de la noi), apoi autocarul care ne-a luat şi ne-a presărat pe rând prin micuţele orăşele de pe coasta de sud a Portugaliei. Era cald, dar nu sufocant, adia o briză uşoară, iar eu mă uitam cu sete în jur şi încercam să prind cu privirea tot ce era nou pentru mine. N-am putut căsca ochii prea mult, pentru că autocarul a luat-o din loc. Şi am ciulit urechile, în căutarea dulcelui grai românesc, dar n-am reuşit să prind decât engleză şi germană. Eu credeam că toată lumea din acel autocar merge până în Carvoeiro, dar pe drum aveam să constat că doar vreo 5-6 am coborât acolo. Ceilalţi au rămas în Albufeira, Ferragudo, Lagoa sau alte localităţi aflate de-a lungul coastei.
Trebuie să recunosc că la început am simţit o mică dezamăgire. Mă uitam pe geamul autocarului şi vedeam o vegetaţie săracă, arsă de căldură, un pământ roşu în care nu creştea nimic, doar palmierii dădeau senzaţia de viu. Ici-colo câte o casă, câte o vilă sau câte un local, multe construcţii începute, drumuri care semănau oarecum cu alea de la noi... Venind de la nemţi, unde totul era disciplinat, unde verdele chiar era verde şi unde marcajele de pe drumuri se vedeau din avion, aveam senzaţia că am ajuns într-un fel de zonă părăsită. Iar gândindu-mă la ce distanţă de casă mă aflam, nu m-am putut abţine să mă întreb: Pentru asta am străbătut jumătate de lume?
Numai că, în curând, ne-am apropiat de ocean. Pe măsură ce înaintam, coborau din pasageri, iar locurile unde rămâneau erau tot mai spre ocean, hotelurile erau foarte cochete, vilele turistice foarte atrăgătore, într-un soi de sate de vacanţă foarte plăcut organizate. Toate clădirile erau de un alb imaculat, combinat pe alocuri cu alte culori care luate în parte ar fi părut ţipătoare, dar care acolo păreau foarte potrivite şi deloc stridente. Se mai schimbase şi vegetaţia, în sensul că erau tot mai mulţi palmieri şi foarte multe flori. Îndeosebi flori de leandru, multe multe flori de leandru, dar şi altele, specifice zonei. Când am văzut leandrii ăia mari de acolo, mi-am amintit cât m-am chinuit eu să cresc unul în apartament şi cum aşteptam să facă măcar câteva flori. Iar acolo era plin de ei... Un alt aspect tipic al clădirilor constă în acele turnuleţe care aduc cu minaretele. Peste tot le-am văzut, inclusiv în Carvoeiro e plin de ele, se văd şi în unele poze pe care le-am făcut (titlul e link spre poze; din păcate, aparatul meu nu e grozav, dar data viitoare - pentru că va exista o dată viitoare - voi fi mai dotată). Deh, influenţa maură n-a dispărut din sudul Portugaliei şi nici nu cred să dispară vreodată. La urma urmei, face parte din istoria locului. (va urma)
Am ajuns în Faro înainte de prânz, puţin obosită, dar nerăbdătoare să văd îndeaproape peisajul pe care l-am întrezărit de sus, în timp ce aterizam. Venind din Frankfurt, aeroportul din Faro mi s-a părut un fel de miniatură. Dar curat, destul de bine organizat, iar atmosfera mai puţin rigidă decât cea nemţească. Cu alte cuvinte, era exact ce îmi doream. În scurt timp am găsit şi ghidul agenţiei de turism nemţeşti (da, am luat bilet din Germania, nu de la noi), apoi autocarul care ne-a luat şi ne-a presărat pe rând prin micuţele orăşele de pe coasta de sud a Portugaliei. Era cald, dar nu sufocant, adia o briză uşoară, iar eu mă uitam cu sete în jur şi încercam să prind cu privirea tot ce era nou pentru mine. N-am putut căsca ochii prea mult, pentru că autocarul a luat-o din loc. Şi am ciulit urechile, în căutarea dulcelui grai românesc, dar n-am reuşit să prind decât engleză şi germană. Eu credeam că toată lumea din acel autocar merge până în Carvoeiro, dar pe drum aveam să constat că doar vreo 5-6 am coborât acolo. Ceilalţi au rămas în Albufeira, Ferragudo, Lagoa sau alte localităţi aflate de-a lungul coastei.
Trebuie să recunosc că la început am simţit o mică dezamăgire. Mă uitam pe geamul autocarului şi vedeam o vegetaţie săracă, arsă de căldură, un pământ roşu în care nu creştea nimic, doar palmierii dădeau senzaţia de viu. Ici-colo câte o casă, câte o vilă sau câte un local, multe construcţii începute, drumuri care semănau oarecum cu alea de la noi... Venind de la nemţi, unde totul era disciplinat, unde verdele chiar era verde şi unde marcajele de pe drumuri se vedeau din avion, aveam senzaţia că am ajuns într-un fel de zonă părăsită. Iar gândindu-mă la ce distanţă de casă mă aflam, nu m-am putut abţine să mă întreb: Pentru asta am străbătut jumătate de lume?
Numai că, în curând, ne-am apropiat de ocean. Pe măsură ce înaintam, coborau din pasageri, iar locurile unde rămâneau erau tot mai spre ocean, hotelurile erau foarte cochete, vilele turistice foarte atrăgătore, într-un soi de sate de vacanţă foarte plăcut organizate. Toate clădirile erau de un alb imaculat, combinat pe alocuri cu alte culori care luate în parte ar fi părut ţipătoare, dar care acolo păreau foarte potrivite şi deloc stridente. Se mai schimbase şi vegetaţia, în sensul că erau tot mai mulţi palmieri şi foarte multe flori. Îndeosebi flori de leandru, multe multe flori de leandru, dar şi altele, specifice zonei. Când am văzut leandrii ăia mari de acolo, mi-am amintit cât m-am chinuit eu să cresc unul în apartament şi cum aşteptam să facă măcar câteva flori. Iar acolo era plin de ei... Un alt aspect tipic al clădirilor constă în acele turnuleţe care aduc cu minaretele. Peste tot le-am văzut, inclusiv în Carvoeiro e plin de ele, se văd şi în unele poze pe care le-am făcut (titlul e link spre poze; din păcate, aparatul meu nu e grozav, dar data viitoare - pentru că va exista o dată viitoare - voi fi mai dotată). Deh, influenţa maură n-a dispărut din sudul Portugaliei şi nici nu cred să dispară vreodată. La urma urmei, face parte din istoria locului. (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu