Vânătorii de zmeie

La vârsta de 12 ani, într-o zi întunecată şi rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi. Ţin minte momentul exact, cum stăteam ghemuit după un perete dărâmat, de chirpici, şi fixam cu privirea aleea din apropierea golfuleţului îngheţat. Se întâmpla cu mult timp în urmă, dar, aşa cum am aflat din proprie experienţă, e greşit ce se spune despre trecut, că poţi să îl îngropi. Pentru că trecutul îşi face drum spre lumină cu ghearele. Privind în urmă, îmi dau seama că de douăzeci şi şase de ani încoace scrutez aleea aceea pustie.

Aşa începe Vânătorii de zmeie, a lui Khaled Hosseini. Nu mai ţin minte exact ce anume m-a făcut să o cumpăr. Nu cred că a fost fragmentul de pe ultima copertă, mai degrabă am răsfoit-o şi am dat peste vreun pasaj care m-a convins. Şi pot spune că e o carte care mi-a plăcut. Unii pretind că ar fi uşoară şi comercială. Eu n-aş zice asta. E drept că poate fi văzută aşa, dacă simplifici totul la aşa-zisa intrigă. Dar e mai mult de atât. E o altă lume, cu o altă mentalitate, greu de înţeles, dar foarte bine redată. Hosseini chiar are talent...
Pentru cine n-a citit cartea, întâmplările sunt localizate mare parte în Afghanistan şi merită lecturată chiar şi doar pentru a afla despre lumea de acolo mai multe decât se pot vedea la ştiri sau în vreun documentar impersonal.

Am văzut că a apărut o ecranizare a cărţii, pe care încă nu am văzut-o. Şi mărturisesc că nu sunt convinsă că vreau să o văd, cu toate că, până la urmă, probabil că o să o fac. Mă tem că filmul o să îmi strice imaginile pe care le-am conturat eu citind cartea. În plus, foarte puţine filme făcute după cărţi mi-au plăcut. Cred că le pot număra pe degete. Rămâne de văzut...

O să mai aduc aici un fragment pe care l-am găsit acum, răsfoind cartea, nu l-am ales special:

Am văzut un cadavru chiar lângă restaurant. Avusese loc o spânzurare. Un tânăr atârna la capătul unei frânghii legate de o grindă. Avea faţa buhăită şi vânătă, hainele pe care le purtase în ultima zi a vieţii lui erau zdrenţuite şi pline de sânge. Totuşi, aproape nimeni nu părea să bage de seamă că atârnă acolo.

Am trecut cu maşina prin piaţă, în tăcere, şi ne-am îndreptat spre cartierul Wazir Akbar Khan. Cât vedeai cu ochii, o perdea de praf acoperea oraşul, cu clădirile lui de cărămidă uscată la soare. Câteva străzi mai la nord de Piaţa Paştunistan, Farid a arătat spre doi oameni care vorbeau cu însufleţire, la un colţ de stradă. Unul şchiopăta de un picior, celălalt fiindu-i amputat de la genunchi. Legăna o proteză în braţe:

- Ştii ce fac? Se tocmesc pe picior.

- Îşi vinde piciorul?

Farid încuviinţă, dând din cap.

- Poţi să iei bani buni pe el pe piaţa neagră. Cu ei îţi hrăneşti copiii vreo două săptămâni.