Generaţia supravieţuirii

Când am propus ca săptămâna asta să vorbim despre specificul generaţiilor, am fost foarte entuziasmată şi credeam că va fi foarte simplu. Dar m-am înşelat. Pentru că acel ceva care poate defini o generaţie vine din vremurile în care ea se formează şi pe care le trăieşte, iar generaţia mea a prins două perioade oarecum extreme. Şi a crescut undeva între ele. 

 

Mă aşez în faţa paginii albe şi încerc să identific acel ceva care ne caracterizează pe noi. Şi, chiar dacă se zice că paginile albe suportă orice, e greu... Când spui anii '20, gândul îţi fuge la jazz şi glamour, dar şi la apariţia unor mişcări politice radicale, anii '30 aduc marea criză şi al Treilea Reich, odată cu anii '60 apare contracultura, anii '70 amintesc de diverse proteste pentru la fel de diverse drepturi civile şi aşa mai departe, probabil că enumerarea pe decade ar putea continua, fiecare cu specificul ei. Atât la nivel de societate, cât şi la nivel de individ... Generaţia mea s-a format în anii '80, ani care la noi nu prea s-au mai identificat cu restul lumii civilizate. Singurul lucru comun care îmi vine în minte e muzica disco, de care, în mod paradoxal – zic paradoxal pentru că am crescut cu ea -, niciodată nu m-am simţit atrasă. În rest, au fost anii magazinelor goale, ai cozilor, ai pâinii pe cartelă, ai dulciurilor cumpărate de la unguri, ai temelor făcute la lumânare, ai cărţilor bune luate „pe sub mână”, ai programului de câteva ore pe seară la televizor, ai unor muzici care nici măcar nu ştiam că există, ai unei lipse de informare cruntă... Ani gri, cred că asta e culoarea cea mai potrivită pentru a descrie perioada aceea, un gri plumburiu, deprimant. Pe care nu îl realizam atunci pe deplin, dar care s-a impregnat în noi. 

 

Ce anume îi poate caracteriza pe oamenii crescuţi şi formaţi în asemenea vremuri? Îmi pun întrebarea asta acum, la atâţia ani distanţă, şi mi-e greu să găsesc un răspuns. Privesc în urmă şi încerc să identific ce anume a animat generaţia mea, ce ne-a ţinut în picioare. Pentru că, totuşi, îmi amintesc o perioadă în care am reuşit să fim veseli, entuziaşti... trăiam. Probabil că speranţa. Nu neapărat conştientă, dar speranţă. Şi dorinţa de evadare, care mai apoi s-a şi concretizat, îndată ce a devenit posibilă. Mă gândeam mai devreme la colegii mei din şcoala generală, de exemplu, şi nu ştiu dacă mai sunt cinci dintre ei în ţară. Au plecat... Nici cei din liceu nu prea mai sunt pe aici. Italia, Spania, Portugalia, Canada, Germania. Locuri spre care s-au îndreptat în mare grabă, imediat ce au scăpat din cuşca acelor ani în care s-ar zice că ne-am format. 

 

De fapt, dacă mă gândesc bine, generaţia mea e una care a învăţat doar să supravieţuiască. Şi cred că asta ne caracterizează, ăsta e specifiul nostru. Probabil că de aici şi fuga, plecarea prin alte părţi. Instinctul de supravieţuire, care îţi spune să pui distanţă între tine şi agresor. În cazul de faţă, agresorul fiind chiar ţara în care am crescut. Noi n-am fost învăţaţi să construim, ştiam doar că trebuia să ne ferim. Şi se vede. Generaţia mea nu se revoltă, nu face politică, nu ia atitudine, nu face pasul în faţă, nu pune la cale idei, nu are idealuri. Pentru că nu mai e aici. S-a salvat pe unde a putut. Iar cei care au rămas fac exact ce au fost învăţaţi: supravieţuiesc. Într-un fel sau altul. Pitiţi în vreun colţ de Românie, la adăpost de cinismul vremurilor. 

 

E o concluzie tristă, recunosc. Pentru că, peste alţi cine ştie câţi ani, o să privim în urmă şi o să ne întrebăm: ce vom fi făcut în tot acest timp? Şi va fi greu de răspuns. Sau prea uşor. Stupid de uşor. Un răspuns de care, probabil, ne va fi prea ruşine, aşa că îl vom închide în noi şi, din nou, vom încerca să ne salvăm care cum poate... 

 

(vdb, 19.01.2011)