Specii pe cale de dispariţie

Ziceam acum un an şi un pic, iar lucrurile nu par să se fi schimbat:

 

Răsfoiam zilele trecute internetul, mai mult sau mai puţin cu un scop bine definit, şi am observat că virtualul e plin de monologuri de toate felurile. Unele sunt dramatice, altele aduc a discurs politic, unele sunt originale, altele doar imitaţii jalnice, unele în şoaptă, altele pe un ton proletar ş.a.m.d. Foarte rar mai găseşti dialoguri, conversaţii, discuţii argumentate, dezbateri adevărate. Monologul a coborât de pe scenă şi s-a mutat online. Cu o escală prin bucătărie, sufragerie, dormitor, tren, cafenea sau de pe unde şi-o scrie fiecare amintitele monologuri. Şi am încercat să privesc un pic peste umăr, să văd cam pe unde ne-au căzut din buzunar dialogurile.

Prima dată au început să decadă forumurile, în momentul în care au devenit la modă blogurile. Pe un forum trebuia, totuşi, să argumentezi, să discuţi mai mult sau mai puţin organizat, lucrurile aduceau cu o conversaţie faţă în faţă. Pe când pe blog devii tu stăpân, nu mai e nevoie să respecţi regulile nimănui. Îţi dai cu părerea despre orice (După cum spunea nu-ştiu-care-personaj în nu-ştiu-care-film şi mare dreptate avea: "Opinions are like assholes. Everybody has one."), indiferent că te pricepi sau nu, te dai spiritual şi te laşi aplaudat de alţi spirituali ca tine, ce contează că sunt nişte glumiţe previzibile şi repetitive, aplauze să fie, dacă îţi convine un comentariu îi dai drumul, dacă nu, îl cenzurezi, dacă ai chef să răspunzi unui interlocutor, îi răspunzi, dacă nu, îl ignori, ce atâta politeţe, la urma urmei.

Au venit apoi comentariile la articolele din ziare, unde, la fel, nu eşti obligat să argumentezi o părere, trânteşti şi tu ce crezi şi pleci, eventual te întorci dacă te înjură careva, să nu te laşi mai prejos. Iar autorii articolelor fac şi ei cam la fel. Cei mai mulţi nu se sinchisesc să răspundă celor care comentează, poate doar dacă e vreo replică mai acidă, care are potenţial să strice imaginea respectivului ziarist. Oarecum, e de înţeles, în fond, cât timp să ai să răspunzi tuturor supăraţilor din ţara asta?! Că unii par să trăiască doar pentru a comenta pe internet. Ideea e că, încă o dată, discuţiile adevărate, dezbaterile de idei cu argumente s-au dus naibii.

La un moment dat, nu cu foarte mult timp în urmă, am început să observ că, totuşi, lumea scrie ceva mai puţin pe bloguri. Că lucrurile evoluează repede online, ştiam. Dar chiar să se rărească monologurile de pe bloguri brusc, fără motiv? Evident că nu... Şi am aflat care e acel motiv. Toată planeta pare să se fi mutat pe Facebook. Cu căţel, cu purcel, cu ziare, cu bloguri, cu muzici, cu poze studiate, cu rude, cu raportări de la party-uri, cu unele dintre glumiţele de pe bloguri, cu tot cu greşeli de ortografie, cu bună dimineaţa, noapte bună, poftă bună, cu te-miri-ce. Chiar şi editurile sau revistele mai scorţoase par să fi intrat în acest joc al comunicării mai mult sau mai puţin articulate şi încearcă să te distreze cu muzică sau să te facă să te simţi de-al lor când îţi urează, la fel, noapte bună, weekend plăcut şi ce s-o mai putea ura între aşa-zişii prieteni. Până şi NATO e pe Facebook! Alte instituţii n-am căutat, că mi-era teamă de ce aş putea găsi.

În clipa asta, dacă nu eşti pe FB, nu exişti. Îmi amintesc cum, în urmă cu nişte ani, circula pe internet o glumiţă - „uite, bă, ninge”, „dă şi mie link”. În curând, probabil că o să intrăm în panică dacă pe ecranul televizorului sau al cinema-ului, sau pe colţul unei cărţi, sau pe uşa unei cafenele, sau mai ştiu eu pe unde nu o să vedem butonul „like”. Sunt şi eu pe acolo, e drept, dar îmi place să cred că m-am înrolat justificat. Oricum, de câte ori intru pe FB, am senzaţia că sunt într-o vitrină la care se holbează unii.

Şi revin la „problema” mea cu discuţiile de altădată, care, trebuie să recunosc, îmi lipsesc. FB nu a făcut decât să mai ciuntească şi el un pic din interacţiunea adevărată, zic eu, clasică şi demodată, ar zice alţii. În ciuda impresiei că eşti legat de multă lume, că eşti interconectat, tot ce faci în raport cu ceilalţi e fie să te întorci la un fel de film mut, în care imaginile, videoclipurile şi linkurile vorbesc pentru tine, fie te rezumi la nişte schimburi de replici uneori uşor cretine, care mie îmi amintesc de chat-urile de cândva.

Uite aşa, nu e de mirare că lumea citeşte tot mai puţin (şi mă refer la cărţi, nu la bloguri şi ziare, deşi unii trăiesc cu impresia că asta e mai mult decât suficient), că vocabularul nostru tinde să se comprime şi că, atunci când catadicsim să coborâm din online şi ne trezim faţă în faţă, nu mai ştim să comunicăm. Nu ne mai spunem mare lucru, pentru că ar trebui să argumentăm, iar asta cere exerciţiu. Pe care nu îl mai avem. Fără butonul „like” şi fără steluţele de rating, suntem pierduţi.

(12.02.2011)