Am aruncat nişte zaruri azi. Şi încerc să mă conving că am făcut bine.
Tot azi am ţinut cont de o limită. Nu ştiu dacă e impusă sau nu, nici măcar dacă e reală sau doar mi-o imaginez. Cert e că am ţinut cont de ea şi nu am făcut ce aş fi vrut.
Şi mi-e dor de acasă. Clasicul acasă. Încă nu reuşesc să mă simt acasă în Bucureşti de sărbători, oricare or fi ele. De fiecare dată mă sâcâie chestia asta.
Nu găsesc muzica pentru ACUM.
Nişte sentimente s-au făcut ghem şi poate că e mai bine să le las aşa.
Totuşi, am găsit o portiţă. Şi o gură de cafea.
Şi îmi place să cred că până la urmă o să reuşesc să mă mut lângă o mare. E şi asta o formă de optimism, nu?
5 comentarii:
Sigur ca este :) Dar dupa aia, in momente din astea, te-ai gandit la ce vei mai visa?
Mda, adica am vrut sa sune asa: te-ai gandit la ce vei mai visa in momente ca astea - azi sunt cu gandurile imprastiate :(
Aaaa, stai liniştită, că am înţeles. Nu m-am gândit încă la asta, toate la timpul lor. Dar să ştii că imaginaţia mea e destul de... şi găseşte ea la ce să viseze. :))
Păi, pentru că nu există sărbători (religioase) la oraș, de aia! Nu că la țară s-ar fi păstrat (așa cum visează unii, cu ochii deschiși). La oraș, mai putem sper la un chef, o chermeză, zilele urbei, concertul cutare, focul de artificii etc. Astea-s singuerele rămase.
Dacă ai dat cu zarul pentru un om, poate-ți și iese, dar gândește-te că totul ar putea să se desfășoare, prea bine, ca-ntr-o continuă loterie după aia. :)
Nu, nu e vorba doar despre religiozitatea unor sărbători, ci despre comunitate, familie, sentimentul că aparţii de ceva, de cineva. Asta, pe scurt. :)
Zarurile mele sunt pentru ceva, nu pentru cineva.
Dar, apropo de zaruri, ai citit cumva Omul Zar?
Trimiteți un comentariu