Nimfa nestatornică

Când am aflat că este în curs de apariţie la noi o a doua traducere din Guillermo Cabrera Infante, nu mi-am ascuns deloc entuziasmul, ba chiar aş zice că am trepidat până să se materializeze anunţatul eveniment. Citisem Trei tigri trişti şi îmi închipuiam că Nimfa nestatornică va fi la fel de... altfel. Numai că n-a fost să fie chiar aşa. Se pare că orice scriitor se cuminţeşte, până la urmă, se înscrie în diverse tipare.

Nu spun că Nimfa nestatornică e o carte proastă. Nici vorbă. Spun doar că e scrisă în alt stil decât Trei tigri trişti, care pe mine m-a cucerit definitiv. Un stil mai cuminte, mult mai cuminte... Asta, pe de o parte. Pe de alta, nu pot spune că mi-a plăcut subiectul: povestea de dragoste dintre un critic de film şi o adolescentă de nici şaisprezece ani. Aşa i se spune – poveste de dragoste. Mie mi-e greu să vorbesc despre dragoste în cazuri de felul acesta, chiar şi în literatură. Am întrezărit aici ceva din Nabokov şi Lolita lui, care nu îmi plac. Probabil că din cauza asta am început cu reţineri lectura acestui al doilea roman al lui Cabrera Infante. Şi am fost tentată să îl abandonez, după primele nu-mai-ştiu-câte-pagini. Am simţit o mare dezamăgire. Unde era spiritul ludic din Trei tigri trişti? Unde era cinicul?

Totuşi, n-am abandonat. Personajele sunt frumos construite, ironia e şi ea acolo, nu prea mai ajunge la cinism, dar ironie este. Şi, cumva, Cabrera Infante echilibrează lucrurile, până la urmă. Personajul lui nu alunecă suficient de mult să ajungă chiar un libidinos şi nici un adevărat obsedat. Mereu se opreşte undeva la o anumită limită. Iar sexul nu e un motiv principal, e mai degrabă un pretext, un simbol. Abia când am ajuns la final şi am avut o privire de ansamblu asupra cărţii mi-am dat seama că e o poveste bună, în ciuda reticenţelor mele de la început. E o carte foarte bine scrisă, Cabrera Infante are în pix o precizie extraordinară, o siguranţă a exprimării care a reuşit să învingă pornirea mea de a strâmba din nas vizavi de subiect. În plus, deşi nu se observă chiar la prima privire, e vorba despre cunoaşterea de sine, despre devenirea ca artist, iar dragostea e doar un instrument în slujba acestora.

În concluzie, recomand Nimfa nestatornică, în ciuda faptului că are mult mai puţine acrobaţii lingvistice decât Trei tigri trişti. Pentru că, dincolo de asta, e scrisul lui Cabrera Infante, o construcţie complexă, pasiunea lui pentru Havana, muzica din fundal şi o melancolie aparte...