prolog

Marea o poţi rezuma uneori la un foşnet simţit pe glezne. Sau la reflexele aruncate de luminile unei terase, dincolo de care doar o poţi ghici. Eşti înconjurat de oameni, încerci să participi la veselia lor gălăgioasă, dar privirea ta o caută pe ea, îi simte foşnetul calm, ritmul spart din când în când de pleoapele atinse cu buzele care se opresc aproape de tâmplă, necesară asigurare că eşti acolo. Toate femeile au nevoie de asigurări. Sub o formă sau alta. Ea se mulţumea să mă atingă. Ţin minte că în seara aceea mă simţeam foarte departe. Nu de ceva anume şi nici de cineva, doar departe. O senzaţie de mare detaşare faţă de orice. După un schimb de replici oarecum acide cu unul dintre tipii de la masă, pe care nici măcar nu îl cunoşteam şi nu prea înţelegeam ce voia să demonstreze, am mai aprins o ţigară, am întins mâna liberă peste masă şi am luat-o uşor pe a ei, fără să o privesc. Ochii mei căutau undeva în noapte. Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic, învăluiţi în tăcerile noastre şi în vorbăria celorlalţi. Îi simţeam doar pulsul rapid la încheietura mâinii. Şi briza care încerca să pătrundă pe sub haine. Tensiunea se risipise, era undeva în urmă. Asta trebuie să fie fericirea, mă gândeam. Să te simţi eliberat de toate, să simţi căldura celuilalt preţ de o palmă care se uneşte cu a ta şi să nu fie nevoie să te explici. Să te mulţumeşti să simţi.
A trecut mai bine de un an de atunci. A rămas doar amintirea, acest balast care ades nu te lasă să trăieşti în prezent. Şi căutarea. Eternele întrebări care îţi populează insomniile şi îţi umplu nopţile în care încerci să înţelegi. În unele dimineţi, privesc marea cu acea relaxare pe care doar o anume atingere ţi-o poate da şi simt cum chipul meu îşi recapătă calmul pierdut atunci când scuturi inutile s-au pus între noi. O absenţă delicată, privirea care caută să simtă zâmbetul aflat pe cealaltă margine a distanţei.
- Aveţi cumva o brichetă?
Doi ochi negri, uşor mijiţi, mă privesc cu stăruinţă, deşi mă aştept să văd mai degrabă nerăbdare. Când ceri o brichetă se cheamă că eşti nerăbdător să aprinzi ţigara aia, nu?
- Nu, îmi pare rău…
- Mulţumesc.
Ochii se retrag cu un zâmbet formal.
Sunt la aceeaşi masă de atunci, marea şi prezenţa ei discretă sunt tot acolo, dar eu nu mai am mâna pe care să o simt. Şi nici nu e noapte, e doar trecut de prânz, când lumea se retrage la un pui de somn şi la odihnă, înainte să revină pe plajă, la soare, la micile plăceri de vară pe care vrea să le comprime în doar câteva zile, să poată trăi tot ce de-a lungul anului îşi refuză. Concediul. Stranie invenţie, la urma urmei. În restul anului suporţi orice, te laşi târât într-o rutină scârboasă, într-o epuizare acceptată, cu gândul că va veni acel răgaz de o săptămână sau două în care o să poţi face tot ce ai amânat în zilele alea trăite pe fugă, după reguli, regulile altora, desigur, cu sufletul la gură şi cu ochii ancoraţi în imediat. Şi de fiecare dată constaţi că nu ai cum, două săptămâni sunt prea puţin, nu poţi să fii viu doar două săptămâni pe an. Ca şi cum ai fi un veşnic prizonier, care primeşte un singur bilet de voie pe an, dacă e suficient de docil. Dar există scăpare din asta? Poate că nu cu adevărat.