Pe unul dintre pereţi, pe cel din faţa biroului din lemn masiv, trona un tablou mare, din care nu se distingea nimic clar, doar nişte figuri geometrice inedit încălecate, în foarte multe culori. Artă modernă. Măcănescu dăduse pe el o grămadă de bani, deşi habar n-avea cine îl făcuse şi nici ce reprezenta.
Într-o dimineaţă, venise la sediul partidului un individ cu alură de boem, care se recomandase drept Julien, pronunţat pe nas, franţuzeşte, desigur, iubitor şi cunoscător de artă, care voia să îi arate nişte tablouri, capodopere, nu alta, foarte valoroase, nemaivăzute. Şi foarte scumpe, normal. De ce tocmai lui Măcănescu? după cum chiar el se minunase. Cineva i-l recomandase ca potenţial colecţionar de artă modernă, mare om, mare caracter... nu pot să vă spun cine, dar cineva care vă apreciază, vă daţi seama. Cum Măcănescu tocmai începuse să prindă gustul grandomaniei - recent căpătase un birou numai şi numai al lui la sediul partidului, se zvonea prin crâşmele cu ştaif că avea să fie ales preşedintele aceluiaşi partid şi, mai nou, se tutuia cu şeful SRI –, n-a mai stat să insiste să afle cine era misteriosul om care-l aprecia într-atât, l-a poftit pe Julien la el în birou, să-şi desfăşoare oferta de capodopere, precum o ţaţă ce întinde pe un batic din piaţă ceapa şi cartofii.
- Apoi, hai să văd ce ai, că io chiar iubesc arta, ţi-o zis bine cine ţi-o zis.
Şi, fără să stea prea mult pe gânduri, a cumpărat dintr-un foc trei tablouri dintre cele aproape o sută pe care le privise bovin într-un fel de catalog mare, frumos colorat şi lucios. N-a înţeles prea multe din ce îi înşira expertul Julien, care a avut grijă să-şi aleagă cuvintele în aşa fel încât interlocutorul lui să se plictisească repede şi să scoată banul, doar ştia el bine ce ştia de la cine ştia. Ameţit de vorbăria lui Julien, Măcănescu a arătat repede cu un deget gras şi butucănos spre cele mai mari şi mai ciudate tablouri, semnate indescifrabil, desigur, dar nu conta, important era să fie semnate, să ştie şi el cum să le atârne pe perete, care parte venea în jos, adică.
Cât se poate de îndatoritor, Julien s-a oferit să i le ducă acasă personal, în aceeaşi după-amiază. Acolo, Măcănescu a scos teancul cu bani dintr-un seif, nu prea se încurca el cu cecuri şi alte prostii din astea moderne, a pus bancnotele în braţele Julien-ului cu accent franţuzesc, i-a mulţumit şi, înainte să îl zorească spre alţi iubitori de artă, pentru că el avea de dat nişte telefoane, a mai apucat să-i spună că mai poate veni pe la el când are ceva ce merită.
Unul dintre tablouri era acum în biroul lui de la partid, iar celelalte două în casa de la ţară, cea cu patru etaje, curte pardosită cu marmură şi lift exterior, unul în sufrageria de la parter, să îl vadă repede oricine intra acolo, iar celălalt la etajul doi, unde îşi chema la discuţii partenerii de afaceri. Din niciunul nu înţelegeai nimic şi nu pentru că ar fi fost vorba despre vreo lucrare dintr-un curent modernist mai greu de descifrat, ci pentru că, pur şi simplu, cel care le pictase era un oarecare reparator de scannere, prieten bun cu expertul Julien, care-i era şi partener în bisnisul acela al tablourilor. Avea un pic de înclinaţie spre desenul tehnic, aşa că mâzgălea în general forme geometrice de-a valma, pe care apoi le colora cât mai haotic, să pară un stil foarte original. Iar unele erau atât de mânjite că nici nu mai distingeai formele iniţiale, dar asta nu făcea decât să le sporească valoarea, cel puţin în prezentările pline de cuvinte luate din manualele de pictură şi de rrrrr-urile lui Julien, care, evident, nu se ducea cu ele la vreun cunoscător adevărat. Iar Măcăneşti erau destui pe lume, slavă domnului.
Într-o dimineaţă, venise la sediul partidului un individ cu alură de boem, care se recomandase drept Julien, pronunţat pe nas, franţuzeşte, desigur, iubitor şi cunoscător de artă, care voia să îi arate nişte tablouri, capodopere, nu alta, foarte valoroase, nemaivăzute. Şi foarte scumpe, normal. De ce tocmai lui Măcănescu? după cum chiar el se minunase. Cineva i-l recomandase ca potenţial colecţionar de artă modernă, mare om, mare caracter... nu pot să vă spun cine, dar cineva care vă apreciază, vă daţi seama. Cum Măcănescu tocmai începuse să prindă gustul grandomaniei - recent căpătase un birou numai şi numai al lui la sediul partidului, se zvonea prin crâşmele cu ştaif că avea să fie ales preşedintele aceluiaşi partid şi, mai nou, se tutuia cu şeful SRI –, n-a mai stat să insiste să afle cine era misteriosul om care-l aprecia într-atât, l-a poftit pe Julien la el în birou, să-şi desfăşoare oferta de capodopere, precum o ţaţă ce întinde pe un batic din piaţă ceapa şi cartofii.
- Apoi, hai să văd ce ai, că io chiar iubesc arta, ţi-o zis bine cine ţi-o zis.
Şi, fără să stea prea mult pe gânduri, a cumpărat dintr-un foc trei tablouri dintre cele aproape o sută pe care le privise bovin într-un fel de catalog mare, frumos colorat şi lucios. N-a înţeles prea multe din ce îi înşira expertul Julien, care a avut grijă să-şi aleagă cuvintele în aşa fel încât interlocutorul lui să se plictisească repede şi să scoată banul, doar ştia el bine ce ştia de la cine ştia. Ameţit de vorbăria lui Julien, Măcănescu a arătat repede cu un deget gras şi butucănos spre cele mai mari şi mai ciudate tablouri, semnate indescifrabil, desigur, dar nu conta, important era să fie semnate, să ştie şi el cum să le atârne pe perete, care parte venea în jos, adică.
Cât se poate de îndatoritor, Julien s-a oferit să i le ducă acasă personal, în aceeaşi după-amiază. Acolo, Măcănescu a scos teancul cu bani dintr-un seif, nu prea se încurca el cu cecuri şi alte prostii din astea moderne, a pus bancnotele în braţele Julien-ului cu accent franţuzesc, i-a mulţumit şi, înainte să îl zorească spre alţi iubitori de artă, pentru că el avea de dat nişte telefoane, a mai apucat să-i spună că mai poate veni pe la el când are ceva ce merită.
Unul dintre tablouri era acum în biroul lui de la partid, iar celelalte două în casa de la ţară, cea cu patru etaje, curte pardosită cu marmură şi lift exterior, unul în sufrageria de la parter, să îl vadă repede oricine intra acolo, iar celălalt la etajul doi, unde îşi chema la discuţii partenerii de afaceri. Din niciunul nu înţelegeai nimic şi nu pentru că ar fi fost vorba despre vreo lucrare dintr-un curent modernist mai greu de descifrat, ci pentru că, pur şi simplu, cel care le pictase era un oarecare reparator de scannere, prieten bun cu expertul Julien, care-i era şi partener în bisnisul acela al tablourilor. Avea un pic de înclinaţie spre desenul tehnic, aşa că mâzgălea în general forme geometrice de-a valma, pe care apoi le colora cât mai haotic, să pară un stil foarte original. Iar unele erau atât de mânjite că nici nu mai distingeai formele iniţiale, dar asta nu făcea decât să le sporească valoarea, cel puţin în prezentările pline de cuvinte luate din manualele de pictură şi de rrrrr-urile lui Julien, care, evident, nu se ducea cu ele la vreun cunoscător adevărat. Iar Măcăneşti erau destui pe lume, slavă domnului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu