(fragment)

Privesc în jos, pe geamul avionului, un amestec ciudat de culori care se întrepătrund, un caleidoscop care devine tot mai clar pe măsură ce ne apropiem de pământ. În câteva minute aterizăm şi lumea aplaudă, fericită. Tipul din stânga mea dă ochii peste cap şi mârâie ceva în barbă, nu pare să-i placă povestea cu aplauzele. Ajunşi jos, suntem îndrumaţi spre un autocar aflat la câteva zeci de metri mai încolo. E abia ora nouă şi ceva, dar e cald. Un soare fierbinte străluceşte deasupra noastră, iar de undeva se simte o briză uşoară, tot caldă. Pământul e roşu, ars, nu am timp să văd prea multe, mă las purtată de grămadă spre autocarul care ne duce la aeroport. În jurul meu, vocile care vorbesc doar engleză sau germană zumzăie vesele, fără să fie gălăgioase. Cei mai mulţi sunt trecuţi de patruzeci de ani, singuri sau perechi. Uite şi un grup de tineri, şi un cuplu cam de vârsta mea...
Aeroportul din Faro nu e nici pe departe atât de mare şi de aglomerat precum cel din Frankfurt, de unde am plecat dimineaţă, cu noaptea-n cap, dar e curat şi pare destul de simplu să te orientezi prin el. Găsesc banda de la care trebuie să-mi recuperez bagajul, îl iau, apoi încerc să mă dumiresc cum plec mai departe. Trebuie să ajung în Carvoeiro, o localitate mică de pe coasta de sud a Portugaliei. Dar mai întâi o să îl sun pe Andrei, să ştie că am ajuns cu bine. Găsesc o cafenea mică, iau o cafea cu lapte, mă aşez la o masă şi îmi deschid telefonul. Nu răspunde. Ar trebui să fie la lucru. Privesc în jur, lume relaxată, îmbrăcată de vacanţă, tot germană şi engleză aud mai mult, nici n-aş zice că sunt în Portugalia. Parcă nu-mi vine să cred că sunt într-un alt colţ de lume, departe de casă, lângă ocean, în căutarea unei himere. Da, nici măcar nu ştiu exact de ce sunt aici. Dar îmi place sentimentul pe care îl am, mă simt ca un copil într-o vacanţă neaşteptată, într-un loc pe care îşi dorea mult să îl vadă, o dorinţă împlinită peste noapte. Zâmbesc imperceptibil, doar pentru mine, şi mă bucur că sunt un oarecare în mulţimea diversă care mişună pe lângă mine, departe de tot ce am cunoscut până acum, departe de rutină şi de previzibil. Totul e nou, necunoscut. Şi mi-e bine, al naibii de bine.
Sună telefonul, e Andrei. Îi raportez că am ajuns întreagă, cel puţin până în Faro, şi că sper să mă descurc mai departe. Nu vorbim prea multe, pentru că el e între două şedinţe, dar stabilim că ne detaliem seara, pe internet, am laptopul la mine. Ultima gură de cafea, mi-e cam foame, dar o să mă mulţumesc cu o ciocolată, până mă văd în camera de hotel.
În faţa aeroportului sunt câteva autocare, printre care găsesc şi unul care e al agenţiei prin care am venit. Şoferul o rupe destul de rău în engleză, dar reuşim să ne înţelegem. E un tip înalt şi slab, negricios, figură tipic portugheză, îmbrăcat într-o cămaşă albă şi pantalon negru. Pe căldura asta, mă gândesc că nu e tocmai o plăcere, dar aici turiştii par să aibă alte aşteptări decât la noi, unde merge şi cu bermude şi şlapi. Undeva în dreapta se văd nişte palmieri şi o apă, o fi oceanul? Abia aştept să văd mai îndeaproape colţul ăsta de lume.
Pe lângă geamul autocarului se perindă un peisaj destul de arid, cu un pământ ars de soare, în care nu pare să crească mai nimic, cu excepţia unor palmieri şi a unor tufişuri mici, fără prea mult verde nici ele. Clădiri puţine, cele mai multe de un alb ca laptele, aproape toate cu mici minarete pe acoperişuri. Drumul şerpuieşte prin acest început de deşert, iar pe alocuri asfaltul seamănă cu cel din România, doar că nu are atâtea gropi. După aproape o jumătate de oră de mers prin decorul arid, încep să simt o uşoară dezamăgire. Pentru asta am străbătut jumătate de lume? Entuziasmul de la aterizare s-a risipit încet, poate şi urmare a oboselii pe care o simt deja. E aproape de prânz, iar aerul condiţionat din autocar nu pare să facă faţă căldurii. Închid ochii şi încerc să mi-i odihnesc un pic, dar renunţ în scurt timp, pentru că peisajul pare să se schimbe încet-încet. Vegetaţia e la fel de săracă, dar ne apropiem tot mai mult de ocean, îl întrezăresc undeva în stânga, pe alocuri, când autocarul lasă câte un pasager la vreun hotel sau la vreo vilă. Sunt mai mulţi palmieri şi o grămadă de leandri. Leandri mari, plini de flori. Iar clădirile sunt mai multe şi mai cochete, tot albe. Orăşele curate şi atât de liniştite că par nelocuite. Casele albe, cu minaretele lor şi cu leandrii care le înconjoară îmi bucură ochii şi încep să-mi recapăt entuziasmul de la sosire. Până şi blocurile sunt albe-albe. Nu chiar toate, dar multe dintre ele.
Încerc să-mi dau seama unde am ajuns, pe un indicator rutier văd că scrie Lagoa. Înseamnă că nu mai am mult de mers, am convenit cu şoferul că mă anunţă el când ajung la hotelul meu, zicea că mă lasă chiar acolo, să nu îmi fac griji. Cei din autocar vorbesc tot nemţeşte şi englezeşte, iar un cuplu se chinuie să-şi ţină în frâu cei doi copii, care nu prea mai au răbdare, răstindu-se la ei într-o spaniolă gălăgioasă. Drumul e tot mai şerpuit, un fel se serpentine, doar că nu e vorba de munte, ci de coasta oceanului. Acum se vede tot mai clar, porţiuni tot mai mari de albastru, o întindere tăcută care te trage spre ea. Şi casele de vacanţă s-au înmulţit şi e impropriu spus case, sunt nişte vile elegante. O eleganţă discretă, nimic ţipător, nimic strident, doar acelaşi alb imaculat însoţit de palmieri şi flori de leandru. Şi minarete din alea micuţe mai sunt, dar parcă mai puţine. Influenţa maură... Şi peste tot e linişte. Ai senzaţia că ai nimerit într-o casă la ora când toată lumea îşi face siesta şi ai tendinţa să umbli în vârful picioarelor.