bucăţi

S-a uitat la mine o clipă, cu o privire care spunea nu e nevoie să fii atât de arogant, la urma urmei, tu te-ai aşezat la masa mea, apoi şi-a mutat privirea în jur. Ne trebuia un liant şi nu-l găseam. De fapt, nu încercam să-l găsim, poate doar eu, deşi nici eu nu eram foarte conştient că fac asta. Simţeam doar că suntem prea convenţionali, că undeva acolo sus sau jos sau în aer sau sub masă sau... undeva exista un motiv pentru care mă oprisem pe scaunul acela din faţa ei şi eram pe cale să îl ratez din cauză că ne purtam cum trebuie.
Fumam şi ne priveam din când în când, fără să spunem ce gândim, fără să ne punem întrebări. Poate că şi tăcerea e un liant, mi-am spus în gând, încercând să nu mă întreb cine era, de ce venea acolo, dacă iubise vreodată, cine şi când o sărutase ultima dată, dacă ar fi acceptat să rămână cu mine în noaptea aceea, da, chiar am gândit asta. Fără să ştiu sigur dacă o doream sau voiam doar să simt o prezenţă lângă mine, o respiraţie care să-mi ţină de urât până în zori, pentru că odată cu zorile, cu lumina, cu prima cafea băută la geam se risipeau şi gândurile sumbre, întrebările, îndoielile şi frica de singurătate. Unele nopţi se apropiau de mine ca o ameninţare pe care mai mult o intuieşti, o simţi undeva în umbră, în spatele tău, precum paşii înfundaţi pe care îi ghiceşti pe o alee întunecoasă, când te cuprinde panica şi, fără să-ţi dai seama, la un moment dat, începi să alergi, vrei cu disperare să pui distanţă între tine şi nevăzutul urmăritor. Aşa eram şi eu în unele seri, voiam cu disperare să mă îndepărtez de amintiri, de trecut, de Ea, de întunericul care aducea cu el orele de nesomn şi de căutări. De ce plecase, unde plecase, de ce nu mă avertizase? Încă îi simţeam mirosul, atingerea... De o jumătate de an încercam să renunţ la Ea. Îmi umpleam nopţile cu whisky, cu muzici, ocazional şi cu oameni, nu neapărat femei, oameni, pur şi simplu, ideea că nu eram singur.

**
Afară era cald, adia un vânt uşor, iar pe Regina Elisabeta era linişte. Câte o maşină tăia noaptea din când în când, în goană spre undeva. Clădirile vechi şi scorojite păreau nişte decoruri de film alb-negru, deasupra noastră un balcon stătea să cadă, îl ştiam, mă uitam la el de fiecare dată când treceam prin zonă, curios cât va dura până va veni ziua în care nu va mai fi acolo şi voi găsi în schimb oamenii adunaţi în jurul lui pe trotuar, vorbind agitaţi despre un el sau o ea peste care căzuse şi care... Foarte puţine ferestre luminate, deşi nu era nici miezul nopţii. Vitrinele luminoase şi elegante alternau cu cele întunecoase şi prăfuite ale unor magazine care, prin cine ştie ce miracol economic sau de alt fel, reuşiseră să supravieţuiască şi se încăpăţânau să rămână acolo, ciudate dovezi ale timpului care se scurge dar cumva rămâne cu noi, lângă noi, în noi, o istorie care nu se vrea uitată în vreun ghid superficial despre timpurile de glorie ale Bucureştilor. Vitrina bibliotecii de la parterul Cercului Militar Naţional părea la fel de uitată de vreme.

**
Stăteam faţă în faţă, la intersecţia cu Calea Victoriei. Două maşini aşteptau să se facă verde. De pe scările de la Cercul Militar Naţional se auzea mormăitul unui cerşetor ghemuit între boarfele care-i ţineau loc de casă. L-am privit câteva momente peste umărul ei, apoi m-am întors la ochii negri care mă fixau. Nu lăsase garda jos, era un fel de paravan între noi, nu cred că intenţionat, mai degrabă un reflex, o tristeţe pe care mai mult o ghiceam. Sau poate că doar aşa îmi plăcea să cred în clipa aceea, că nu eram singurul bântuit de trecut, că mai suferă şi alţii, ea, în cazul acela. De fapt, ne citeam unul pe altul, cântăream balastul pe care îl căram cu noi. Habar n-aveam dacă voiam să merg undeva anume, nici măcar nu reuşeam să înţeleg de ce mă agăţasem de ea. Deodată, simţeam nevoia să beau ceva. Whiskeyul meu rămăsese pe masa din barul lui Vanea.