fragment

Când venise Revoluţia, Oniga stătea pe un scaun din vechea lor bucătărie, trăgea dintr-o ţigară, cu uşa întredeschisă, şi o aştepta pe nevastă-sa, care era plecată în oraş, să-şi facă părul. Şi se uita la televizor, desigur, deja era tămbălău, prin Bucureşti se împuşcau, prin Timişoara erau mulţi morţi, cică venea o coloană de tancuri ruseşti şi spre ei, dictatorul fugise, ce mai, o întreagă nebunie. Acu' şi-a găsit să se ducă să-şi facă părul, parcă aia contează, nu e normală femeia asta, îşi zicea Oniga pufăind din ţigară şi neştiind încă ce să creadă sau ce să simtă despre ce vedea la televizor. De câteva zile îl ţinea confuzia, de când începuse totul. Pe de o parte, se bucura, că doar asculta şi el din când în când Europa Liberă şi ştia că dictatorul lor chiar era dictator, la fel cum ştia că oamenii stăteau la coadă inclusiv la pâine, familia lui nu, că nevastă-sa lucra la cooperativă, era gestionară acolo şi făcea rost de orice, dar alţii da, prin magazine nu găseai mai nimic, ţigările, cafeaua şi ciocolata le luau de la maşinile ungureşti care făceau micul trafic şi opreau în faţa casei lor o dată la două săptămâni, asta dacă aveai bani să le iei, că cei mai mulţi nu prea aveau, la televizor te puteai uita doar câteva ore pe zi, seara se lua curentul şi rămâneau în beznă, precum cârtiţele, bancurile nu îndrăzneau să le spună decât acasă şi atunci trebuia să aibă grijă în faţa cui, că niciodată nu puteai fi sigur cine ascultă şi unde se aude apoi. Şi câte şi mai câte. Pe de altă parte, se întreba ce va fi de atunci încolo cu ei, va mai exista cooperativa, unde va mai lucra nevastă-sa, dar dacă bucata lor de ţară va fi dată ungurilor, dar fabrica la care el era maistru, ce va fi cu ea, şi cine erau ăia care ocupaseră televizunea, bun, de Mircea Dinescu mai auzise el câte ceva, doar era om cult, ce naiba, clar că auzise de Dinescu, dar ceilalţi cine erau? Stai calm, Oniga, că nu se schimbă nimic, io cred că intră armata peste ei cât de curând şi-i învaţă minte, încercase nevastă-sa să-l liniştească, nevastă-sa, căreia îi cam ţâţâia curul şi care, de fapt, încerca să se liniştească pe sine, ea era mare activistă, credea în partid şi în dictatorul lor, deşi în ultimele zile, de când cu tot balamucul acela, nu mai avea curaj să o spună cu gură prea mare, doar lui Oniga îi tot şoptea când erau în faţa televizorului uită-te şi tu ce fac, cum distrug tot, nemernicii ăia, dar de ce dracului nu îi opresc mai repede, că se duce de râpă ţara asta. Ea nu se bucura deloc, nici măcar pe de o parte, ca Oniga, pentru că nu asculta aiurelile alea de la Europa Liberă, chiar dacă însuşi Oniga o făcea proastă din când în când, ei îi plăcea că lucra la cooperativă, făcea rost de orice şi o duceau bine, vecinii o priveau ca şi cum ar fi fost un soi de şefă pe acolo şi se rugau să le facă şi lor rost de una, de alta, doar toate treceau prin mâna ei, ba chiar şi cei mai înstăriţi apelau la ea şi apoi îi aduceau tot felul de atenţii, inclusiv bani, aşa că de ce să se plângă? Că n-aveau ziare şi cărţi nu ştiu de care sau că nu se puteau uita la televizor toată ziua, las' că aşa crescuse şi ea şi uite ce bine ajunsese, ce mare lucru, aveau ziarul Magazin, din ăla aflai tot felul de chestii, ce le trebuia mai mult, de la unguri luau ce nici nu visau să găsească la ei, nici măcar pe sub mână, dar era bine şi aşa, nu?, încerca ea să-l convingă pe Oniga, care nu spunea prea multe, doar pufăia din ţigară şi se uita când la ea, când la televizor. Când lucrurile începură să se cearnă şi deveni tot mai clar că timpul şi-o luase în cap şi nu avea de gând să revină la ce fusese mai-nainte, când însuşi dictatorul fu pus la zid şi împuşcat, lumea începu să se bucure, să iasă pe stradă, chiar şi la ei în sat, chit că nu îi era încă prea clar de ce se bucura. Chiar în faţa casei lor, câţiva adunară un morman de Omagii şi carnete de partid şi le dădură foc. Îşi aruncă şi Oniga carnetul roşu în pălălaia care ardea mai ceva ca atunci când tăiau porcii de Crăciun, dar nevastă-sa doar se prefăcu a-l arunca şi ea, de fapt, îl puse bine într-un şifonier, sub un maldăr de cearceafuri nou-nouţe, pe care le luase pur şi simplu din magazia de la cooperativă, că doar ea se ocupa de gestiunea lor şi se ştie că cine-mparte parte-şi face.