Mă gândesc tot mai des că, dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să fii în interior, pentru că din exterior nu ai cum. Multă vreme am susţinut că nu e musai. Mă refer la politic, da. Sau poate că există un fel de cale de mijloc? Mişcările civice? Dar la noi sunt prost înţelese sau nu sunt înţelese deloc...
N-am mers ieri la Bruckner. Cu câteva ore înainte am văzut un scurt interviu cu el pe una dintre Antene. Şi m-a dezamăgit. Rămâne faptul că e un scriitor foarte bun, o să îmi placă şi de acum înainte. Dar omul Bruckner... aici am întrezărit ceva ce nu mi-a plăcut încă de când am citit Hoţii de frumuseţe. Într-una dintre serile trecute, la o bere târzie, J îmi zicea că Bruckner are în spate un marketing foarte bun. Am contrazis-o atunci. Dar a avut dreptate, ieri am realizat asta. Nu anulează faptul că scrie bine. Doar că prefer să mă limitez la cărţile lui.
Există oameni pe care nu îi cunoşti, nu la modul clasic, convenţional, dar pe care îi simţi foarte aproape, în care te regăseşti într-o măsură foarte mare. O dată la câţiva ani găsesc câte unul. E o senzaţie specială...
Mi se întâmplă ades să reiau iar şi iar un song, pentru că am impresia că mi-a scăpat o bucată, nu am ascultat-o şi nu am simţit-o aşa cum trebuie.
În dimineaţa asta mă rezum la instrumente, vocile îmi par inutile.
Citeam mai devreme fragmente de pe un blog, trimise de Ciuleandra, şi... ştii cum e să-ţi fie atât de dor de un loc încât... Slăbiciuni pe care ţi le permiţi o clipă, după care încerci să revii aici, acum.
În ultima vreme mă identific tot mai mult cu ce spunea de Melo: Cel mai greu îmi e să accept convenienţa socială care îmi impune să fiu bine crescut cu proştii şi să manifest toleranţă faţă de fanatici.
Mă intersectez tot mai mult cu discuţii pe marginea credinţei. Şi observ că există un soi de corespondent între hai să-i spunem felul de a fi al fiecărei persoane (mă feresc de cuvinte formale) şi felul în care simte credinţa. E un fel de oglindă... E valabil şi pentru mine, desigur.
Când s-a dus şi iulie?
Verile de cândva aveau mirosuri. Mai ales cele de la ţară. Mi-e dor de ele. Apoi au început să se estompeze, odată cu viaţa în oraşele mici. Iar în Bucureşti au dispărut de tot. Marile oraşe diluează diverse, începând cu mirosurile şi terminând cu oamenii.
Îmi place să umblu desculţă.
Muzici.
Trebuie să aleg o carte.
N-am mers ieri la Bruckner. Cu câteva ore înainte am văzut un scurt interviu cu el pe una dintre Antene. Şi m-a dezamăgit. Rămâne faptul că e un scriitor foarte bun, o să îmi placă şi de acum înainte. Dar omul Bruckner... aici am întrezărit ceva ce nu mi-a plăcut încă de când am citit Hoţii de frumuseţe. Într-una dintre serile trecute, la o bere târzie, J îmi zicea că Bruckner are în spate un marketing foarte bun. Am contrazis-o atunci. Dar a avut dreptate, ieri am realizat asta. Nu anulează faptul că scrie bine. Doar că prefer să mă limitez la cărţile lui.
Există oameni pe care nu îi cunoşti, nu la modul clasic, convenţional, dar pe care îi simţi foarte aproape, în care te regăseşti într-o măsură foarte mare. O dată la câţiva ani găsesc câte unul. E o senzaţie specială...
Mi se întâmplă ades să reiau iar şi iar un song, pentru că am impresia că mi-a scăpat o bucată, nu am ascultat-o şi nu am simţit-o aşa cum trebuie.
În dimineaţa asta mă rezum la instrumente, vocile îmi par inutile.
Citeam mai devreme fragmente de pe un blog, trimise de Ciuleandra, şi... ştii cum e să-ţi fie atât de dor de un loc încât... Slăbiciuni pe care ţi le permiţi o clipă, după care încerci să revii aici, acum.
În ultima vreme mă identific tot mai mult cu ce spunea de Melo: Cel mai greu îmi e să accept convenienţa socială care îmi impune să fiu bine crescut cu proştii şi să manifest toleranţă faţă de fanatici.
Mă intersectez tot mai mult cu discuţii pe marginea credinţei. Şi observ că există un soi de corespondent între hai să-i spunem felul de a fi al fiecărei persoane (mă feresc de cuvinte formale) şi felul în care simte credinţa. E un fel de oglindă... E valabil şi pentru mine, desigur.
Când s-a dus şi iulie?
Verile de cândva aveau mirosuri. Mai ales cele de la ţară. Mi-e dor de ele. Apoi au început să se estompeze, odată cu viaţa în oraşele mici. Iar în Bucureşti au dispărut de tot. Marile oraşe diluează diverse, începând cu mirosurile şi terminând cu oamenii.
Îmi place să umblu desculţă.
Muzici.
Trebuie să aleg o carte.
4 comentarii:
Eu ma gandesc uneori cu teama ca s-ar putea sa imi implinesc visele.
Oare daca ti s-ar implini dorintele, ai mai gasi altele, la fel de frumoase?
Ai dreptate cu mirosul orasului. O singura exceptie a fost anul asta. Parfumul teilor. Nu a mirosit Bucurestiul demult atat de puternic a tei ..si a inceput de vara...
Da, depinde despre ce vise e vorba...
Cred că mereu o să găsim alte vise, fie că le împlinim sau nu pe unele. E un fel de speranţă.
Uitasem de teii de anul ăsta, aşa e. Dar în general oraşele nu au mirosuri. În sensul bun vreau să zic.
A! Eu ma gandeam si la mirosurile bune .. De exemplu - in cartiere la pranz, miros de vinete coapte si cartofi prajiti - vara.
Cand eram mica si mergeam pe strada era mirosul gradinilor cu flori.
In mijlocul orasului mirosea a cauciuc ars si benzina si asfalt incins..
La asta m-a trimis cu gandul chestia cu mirosul :)
La mirosuri bune, da. Azi nu vorbesc foarte clar. :))
A cartofi prăjiţi miroase mereu, deja e mâncare naţională la noi.
Trimiteți un comentariu