Bomba ultimelor zile: bac-ul. Numai că toate discuţiile sunt unidirecţionale şi îi arată cu degetul doar pe elevi, toată lumea uită cine i-a învăţat că se poate copia, că se pot lua note de trecere fără să se spetească, dacă merg la meditaţii în particular şi fac anume semne pe lucrări. Nici nu mă aşteptam la altceva, sunt puţini cei în stare să poarte o discuţie argumentată întoarsă pe toate feţele. Asta înseamnă la noi să iei atitudine: arunci o piatră şi pleci, ce mai contează unde cade, ai spus ce aveai de spus.
Un articol frumos despre atitudini: Berlusconi învins de Verdi.
Aşa-zisul meu slogan cafea oricând, oriunde, oricum prinde viaţă.
În ultima vreme, Bucureştiul e tot mai mult un oraş al extremelor. Pe de o parte, mizeria, câinii, praful, demolările, câinii, claxoanele, aglomeraţia, traficul haotic, câinii, manelele, grătarele unde nici nu te-aştepţi. Pe de alta, oaze de linişte şi cultură. Săptămâna trecută, de exemplu, am fost în Piaţa Enescu, într-o seară, unde era Bucharest Music Film Festival, şi exact asta am simţit: eram într-o oază unde se auzea doar muzică clasică şi arii de operă. În Bucureşti. În stradă. Lume liniştită, în căutare de altceva. La mică distanţă era şi celălalt Bucureşti. Cumva, oraşele astea paralele adunate într-un acelaşi oraş mai mare reuşesc să convieţuiască. Iar oaze din astea mai sunt - câteva exemple aici. Până la urmă, poate că vor deveni majoritare... sau măcar vor ajunge în prim-plan.
Curtea Veche pregăteşte un nou volum al lui Guillermo Cabrera Infante. După Trei tigri trişti, care aş zice că e cartea anului la noi, urmează Nimfa nehotărâtă. Abia aştept să apară...
**
Aş vrea să pot evada câteva zile de lângă calculator şi internet.
Orhan Pamuk mă plictiseşte.
Vreau ultimul CD al lui Rolando Villazon.
Echilibrul vine tocmai din alternanţa bune-rele.
Când răspunzi doar cu glumiţe, inclusiv la lucrurile care necesită rezolvări adevărate, se cheamă că eşti optimist? Eu aş zice că doar superficial.
Lipscaniul şi-a recăpătat istoria. Cândva, acolo era o babilonie, aşa e şi acum, nu ştiu de ce se miră toţi. Doar că haosul de acum e în pas cu vremurile... Dacă pe vremuri acolo era un soi de mare bazar, de ce ne aşteptăm ca acum să fie ordine nemţească, dacă tot plângem după propria istorie? Asta e istoria noastră, ar trebui să ne-o asumăm.
Mi-ar plăcea să pot încetini curgerea timpului din mai şi până prin noiembrie. Prea galopează acum.
Mi-e poftă de krantz, prea puţine cofetării în oraşul ăsta. Are cineva o reţetă de krantz?
Un articol frumos despre atitudini: Berlusconi învins de Verdi.
Aşa-zisul meu slogan cafea oricând, oriunde, oricum prinde viaţă.
În ultima vreme, Bucureştiul e tot mai mult un oraş al extremelor. Pe de o parte, mizeria, câinii, praful, demolările, câinii, claxoanele, aglomeraţia, traficul haotic, câinii, manelele, grătarele unde nici nu te-aştepţi. Pe de alta, oaze de linişte şi cultură. Săptămâna trecută, de exemplu, am fost în Piaţa Enescu, într-o seară, unde era Bucharest Music Film Festival, şi exact asta am simţit: eram într-o oază unde se auzea doar muzică clasică şi arii de operă. În Bucureşti. În stradă. Lume liniştită, în căutare de altceva. La mică distanţă era şi celălalt Bucureşti. Cumva, oraşele astea paralele adunate într-un acelaşi oraş mai mare reuşesc să convieţuiască. Iar oaze din astea mai sunt - câteva exemple aici. Până la urmă, poate că vor deveni majoritare... sau măcar vor ajunge în prim-plan.
Curtea Veche pregăteşte un nou volum al lui Guillermo Cabrera Infante. După Trei tigri trişti, care aş zice că e cartea anului la noi, urmează Nimfa nehotărâtă. Abia aştept să apară...
**
Aş vrea să pot evada câteva zile de lângă calculator şi internet.
Orhan Pamuk mă plictiseşte.
Vreau ultimul CD al lui Rolando Villazon.
Echilibrul vine tocmai din alternanţa bune-rele.
Când răspunzi doar cu glumiţe, inclusiv la lucrurile care necesită rezolvări adevărate, se cheamă că eşti optimist? Eu aş zice că doar superficial.
Lipscaniul şi-a recăpătat istoria. Cândva, acolo era o babilonie, aşa e şi acum, nu ştiu de ce se miră toţi. Doar că haosul de acum e în pas cu vremurile... Dacă pe vremuri acolo era un soi de mare bazar, de ce ne aşteptăm ca acum să fie ordine nemţească, dacă tot plângem după propria istorie? Asta e istoria noastră, ar trebui să ne-o asumăm.
Mi-ar plăcea să pot încetini curgerea timpului din mai şi până prin noiembrie. Prea galopează acum.
Mi-e poftă de krantz, prea puţine cofetării în oraşul ăsta. Are cineva o reţetă de krantz?
9 comentarii:
Bacalaureatul - nimeni nu se intreba cum au ajuns sa dea balacalureatul copii de nota 1 ?!! Ce se intampla cu evaluarea de-a lungul celor 4 ani de invatamant? In alte vremuri, nu promovau trimestrul, existau corigente, si nici anul cateodata. Sistemul nostru de invatamant se ia in serios pe sine o singura data, la sfarsitul scolii. Si declanseaza apoi drame la nivel national. Azi era o stire despre un copil care s-a sinucis ca nu a luat bacul Era un copil de media 7 in rest. De fapt asa i-au dat impresia profesorii, sistemul - ca ar fi. Nu copii sunt de vina.
Atatea lucruri frumoase in Bucuresti - si eu zac in casa in fiecare seara amortita in rutina zilnica. Multumesc ca imi mai deschizi ochii din cand in cand. Sper sa fie si cu folos la un moment dat :)
Am uitat: krantz am mancat o singura data - eram in tabara la Busteni. Era o prajitura cu straturi multe de creme colorate si o glazura groasa de nuca si zahar ars deasupra. Sa cautam reteta dara ;)
Exact asta spun şi eu despre bac... s-a ajuns acolo cu deplinul ajutor al profesorilor. Dar zilele astea toţi au uitat să pomenească de asepctul ăsta, orbiţi de circul care s-a făcut.
Se petrec mai multe lucruri drăguţe prin Bucureşti, o să încerc să mai pomenesc pe aici despre ele. Seara aia în Piaţa Enescu (eu am ajuns doar într-o seară, dar a ţinut vreo săptămână, parcă) a fost chiar f plăcută. Închipuie-ţi, muzica clasică în stradă. Cu scaune, cu cafele, un pic de răcoare, oameni care nu aleargă de ici-colo grăbiţi... iar undeva în jur Bucureştiul celălalt. A fost o senzaţie foarte plăcută.
Eu ies cât pot de des din casă vara, să-mi fac rezerve pt la iarnă. :)
Eu mai luam krantz de prin oraş, dar găsesc tot mai rar, iar ofertele cofetăriilor sunt tot mai asemănătoare. Şi sunt foarte puţine! :)) Dacă găseşti o reţetă care sună bine şi uşor de făcut, vreau şi eu.
Acum vad ce m-am ambalat si ce aiurea am scris - copii in loc de copiii ar fi doar un exemplu :)
Dar e revoltator ce se intampla.
Stai liniştită, de obicei, aici la comentarii sau pe messenger eu nu sunt foarte atentă la cum scriu, tocmai pt că sunt momentele mele de relaxare, de care am nevoie după ce toată ziua stau cu nasul în cărţi şi dicţionare şi sunt atentă la ce şi cum scriu. :)
Serile alea in Piata Enescu mi-ar fi placut sa le prind si eu ..
Iti zic daca gasesc reteta de krantz :)
mi-ai placut cu 'oazele' majoritare..:))
Despre bac...asa cum a scris si 'mytastyhobby' e singurul moment in care dupa ce-au taiat frunze la caini atat profesorii cat si copii isi aduc cu totii aminte sa se ia in serios. Si iese, precum de fiece data, un rahat. Era un articol pe undeva despre un baiat al carei mame jubila ca pruncu-i a luat totusi patru si ceva si asta fiindca facuse meditatii un an intreg. Meditatii cu profesorul sau de romana. Adica cu acelasi profesor care pesemne in timpul cursurilor 'oficiale'se facea ca ploua, poate poate convinge astfel mai multi "clienti" inspre cursurile 'private'. Insa dupa un an de meditatii doar patru. Totusi calitatea pedagogica a acelui profesor nici macar nu era pusa in discutie. Copilul era vinovatul. DAr sa nu discutam prea multe despre asta, ca nu mai avem ce discuta la anu'..:))
Daca nu ai facut rost inca de ultimul album al lui Villazon,ti-l pot trimite eu pe mail.
Încă nu am făcut, mulţumesc!
Trimiteți un comentariu