Măcănescu era cel mai recent membru de vază al Partidului Socialiştilor Camuflaţi, un exemplar mare la propriu, de asta şi umbla cu un jeep cât un tanc, în alte maşini n-ar fi încăput pe uşă, şi la figurat, conturile lui veniseră ca o mană cerească pentru nevoile partidului. Şi erau multe nevoi. Şi mari. Şi urgente.
Singurul lucru la care Măcănescu se pricepea foarte bine era să facă bani, mulţi bani, dar asta nu mai îi era de ajuns, voia să vadă şi cum e să conducă lumea, să fie admirat, să îi poarte cineva diplomatul, să fie aplaudat când urcă la o tribună, să îi scrie alţii discursurile pe care el doar să le citească şi să accepte cu gravitate aceleaşi aplauze. Nu putea să le scrie el, că nu pierduse prea mult timp cu şcoala, ce să facă cu ea, banii se înmulţeau altfel, nu mergând la şcoli peste şcoli. Sigur că oamenii nu ştiau asta despre el, nu era nevoie să ştie, la urma urmei, banii sunt buni şi să cumperi o diplomă, o hârtie cam inutilă din punctul lui de vedere, dar necesară uneori, trebuia să recunoască, deşi avea de gând să le arate el că se putea ajunge departe şi fără să obţii una pe bune. Singura lui problemă părea să fie directorul de la ziarul ăla... mereu uita cum îl cheamă, era prieten cu mulţi din partid şi începuse să îl desnigreze... sau cum se zice, aproape în fiecare zi publica un articol în care îl ataca. Poate că era momentul să aibă cu el o discuţie faţă în faţă. Da, aşa o să facă, se gândea el. O să-l invite la masă şi o să-l cheme şi pe Bălmăjan, el ştia să vorbească frumos, să folosească şi cuvinte din alea mai complicate, cu siguranţă avea să fie nevoie. Şi, cine ştie, poate că ziarul ăla al lui nu o ducea tocmai bine, auzise el nişte chestii, s-ar putea oferi să îl ajute, că doar la asta sunt buni banii, să-ţi faci prieteni. Poate că devenea şi acţionar la ziar, da, la asta nu se gândise, uite ce idee grozavă!
Telefonul mobil de pe măsuţa din dreapta începu să împrăştie în cameră nişte acorduri de Beethoven. Desigur că Măcănescu nu ştia ce era, dar alesese soneria aceea ca să vadă lumea că el asculta şi altceva în afară de muzica populară din cătunul în care se născuse. Ei bine, asculta e mult spus, dar era în stare să facă diferenţa între muzica populară şi cea clasică. Şi soneria de la mobilul lui era, categoric, clasică.
- Da, răspunse repezit.
Cu mâna rămasă liberă aranja colţurile unor hârtii de pe birou, astfel încât să fie perfect aliniate cu marginea din lemn masiv.
Singurul lucru la care Măcănescu se pricepea foarte bine era să facă bani, mulţi bani, dar asta nu mai îi era de ajuns, voia să vadă şi cum e să conducă lumea, să fie admirat, să îi poarte cineva diplomatul, să fie aplaudat când urcă la o tribună, să îi scrie alţii discursurile pe care el doar să le citească şi să accepte cu gravitate aceleaşi aplauze. Nu putea să le scrie el, că nu pierduse prea mult timp cu şcoala, ce să facă cu ea, banii se înmulţeau altfel, nu mergând la şcoli peste şcoli. Sigur că oamenii nu ştiau asta despre el, nu era nevoie să ştie, la urma urmei, banii sunt buni şi să cumperi o diplomă, o hârtie cam inutilă din punctul lui de vedere, dar necesară uneori, trebuia să recunoască, deşi avea de gând să le arate el că se putea ajunge departe şi fără să obţii una pe bune. Singura lui problemă părea să fie directorul de la ziarul ăla... mereu uita cum îl cheamă, era prieten cu mulţi din partid şi începuse să îl desnigreze... sau cum se zice, aproape în fiecare zi publica un articol în care îl ataca. Poate că era momentul să aibă cu el o discuţie faţă în faţă. Da, aşa o să facă, se gândea el. O să-l invite la masă şi o să-l cheme şi pe Bălmăjan, el ştia să vorbească frumos, să folosească şi cuvinte din alea mai complicate, cu siguranţă avea să fie nevoie. Şi, cine ştie, poate că ziarul ăla al lui nu o ducea tocmai bine, auzise el nişte chestii, s-ar putea oferi să îl ajute, că doar la asta sunt buni banii, să-ţi faci prieteni. Poate că devenea şi acţionar la ziar, da, la asta nu se gândise, uite ce idee grozavă!
Telefonul mobil de pe măsuţa din dreapta începu să împrăştie în cameră nişte acorduri de Beethoven. Desigur că Măcănescu nu ştia ce era, dar alesese soneria aceea ca să vadă lumea că el asculta şi altceva în afară de muzica populară din cătunul în care se născuse. Ei bine, asculta e mult spus, dar era în stare să facă diferenţa între muzica populară şi cea clasică. Şi soneria de la mobilul lui era, categoric, clasică.
- Da, răspunse repezit.
Cu mâna rămasă liberă aranja colţurile unor hârtii de pe birou, astfel încât să fie perfect aliniate cu marginea din lemn masiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu