- Cum ţi se pare Bach la şaizeci? îmi zice.
- Ce? zic.
Bach, Johann Sebastian, barocul soţ futăcios al revelatoarei Ana Magdalena, orbul de la Bonn, surdul de la Lepanto, ciungul minunat, autorul acelui manual al oricărui puşcăriaş spiritual, Arta fugii, îmi zice. Ce-ar zice bătrânul Bach dacă ar şti că muzica lui călătoreşte pe Malecónul din Havana, la tropic, cu şaizeci şi cinci de kilometri pe oră? Ce l-ar speria mai tare? Ce-ar fi mai înspăimântător pentru el? Timpul în care călătoreşte răsunând basul continuu? Sau spaţiul, distanţa până unde au ajuns undele sale sonore organizate?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit - şi într-adevăr, niciodată nu m-am gândit la asta, nici înainte, nici acum.
- Eu da, îmi spune. M-am gândit că muzica asta, acest subtil concerto grosso - şi lasă un spaţiu gol în frazele sale dramatice pedante ca să îl umple muzica - a fost creat ca să fie ascultat la Weimar, în secolul al XVII-lea, într-un palat german, în sala de muzică, barocă, la lumina candelabrelor, într-o pace nu numai fizică, ci şi istorică, o muzică pentru eternitate, pentru curtea ducală.
(...)
- Bach, zice Cue, care fuma pipă şi bea cafea şi regula ca orice havanez, se plimbă acum cu noi. Ştii că a scris o cantată a cafelei - mă întreba? - şi alta a tutunului, căruia i-a încheiat un poem pe care îl ştiu pe dinafară: "Întotdeauna când îmi iau tutunul ca pipa să-mi aprind/şi fumez să-mi treacă timpul/ale mele gânduri, mereu când trag un fum/o viziune tristă şi gri şi moale întâlnesc/şi asta dovedeşte atunci că mă cufund/extrem de bine în fum" - n-a mai citat, recitat. Cum ţi se pare bătrânul? E aproape ca un ţăran nenorocit. Al dracului! A tăcut ca să asculte, ca să mă lase să ascult. Ascultă acest ripieno imediat, Silvestre bătrâne, cum devine cubanez pe Malecónul ăsta şi continuă să fie exact Bach. Cum ar explica asta fizicienii? Viteza poate fi o fermată constantă? Ce-ar spune despre asta Albert Schweitzer?
- În swahili? m-am gândit eu.
(Trei tigri trişti, Guillermo Cabrera Infante)
- Ce? zic.
Bach, Johann Sebastian, barocul soţ futăcios al revelatoarei Ana Magdalena, orbul de la Bonn, surdul de la Lepanto, ciungul minunat, autorul acelui manual al oricărui puşcăriaş spiritual, Arta fugii, îmi zice. Ce-ar zice bătrânul Bach dacă ar şti că muzica lui călătoreşte pe Malecónul din Havana, la tropic, cu şaizeci şi cinci de kilometri pe oră? Ce l-ar speria mai tare? Ce-ar fi mai înspăimântător pentru el? Timpul în care călătoreşte răsunând basul continuu? Sau spaţiul, distanţa până unde au ajuns undele sale sonore organizate?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit - şi într-adevăr, niciodată nu m-am gândit la asta, nici înainte, nici acum.
- Eu da, îmi spune. M-am gândit că muzica asta, acest subtil concerto grosso - şi lasă un spaţiu gol în frazele sale dramatice pedante ca să îl umple muzica - a fost creat ca să fie ascultat la Weimar, în secolul al XVII-lea, într-un palat german, în sala de muzică, barocă, la lumina candelabrelor, într-o pace nu numai fizică, ci şi istorică, o muzică pentru eternitate, pentru curtea ducală.
(...)
- Bach, zice Cue, care fuma pipă şi bea cafea şi regula ca orice havanez, se plimbă acum cu noi. Ştii că a scris o cantată a cafelei - mă întreba? - şi alta a tutunului, căruia i-a încheiat un poem pe care îl ştiu pe dinafară: "Întotdeauna când îmi iau tutunul ca pipa să-mi aprind/şi fumez să-mi treacă timpul/ale mele gânduri, mereu când trag un fum/o viziune tristă şi gri şi moale întâlnesc/şi asta dovedeşte atunci că mă cufund/extrem de bine în fum" - n-a mai citat, recitat. Cum ţi se pare bătrânul? E aproape ca un ţăran nenorocit. Al dracului! A tăcut ca să asculte, ca să mă lase să ascult. Ascultă acest ripieno imediat, Silvestre bătrâne, cum devine cubanez pe Malecónul ăsta şi continuă să fie exact Bach. Cum ar explica asta fizicienii? Viteza poate fi o fermată constantă? Ce-ar spune despre asta Albert Schweitzer?
- În swahili? m-am gândit eu.
(Trei tigri trişti, Guillermo Cabrera Infante)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu