Alegeri

La masa de lângă noi tocmai s-au aşezat un tip şi o tipă, el genul atletic, degajat, ea cam pupăză, proaspăt ieşită din mâinile unei coafeze, cu bijuterii ostentative şi un machiaj prin care mă mir că mai poate respira.
- Iubi, ăştia nu au meniu pe masă! susură ea, ca şi cum, brusc, ar fi descoperit că lumea e plină de defecte.
Oh, da, e o mare problemă asta cu meniurile care lipsesc de pe mese, nu mă pot abţine să comentez în gând.
- Mda, se mulţumeşte iubi să spună, căutând cu privirea vreun barman.
Vali caută de zor un număr de telefon al cuiva din gaşca ei de amici culturali, să stabilească cum rămâne cu filmul ăla.
- Of, Doamne, numai la noi vezi aşa ceva. Bine că cel puţin au scrumiere, continuă duduia văicăreala, în timp ce iubi îşi opreşte privirea pe ea, cu un aer plictisit.
Pare obişnuit cu scenele ei, de unde, probabil, şi indiferenţa pe care nu şi-o poate ascunde. Tăcerea lui şi faptul că nu îi ţine isonul la văicăreli trădează cel puţin un dram de inteligenţă.
- Iubi, dă-mi bricheta ta, că a mea nu ştiu ce are iar.
Iubi se execută şi scoate din buzunarul tricoului o brichetă elegantă, tot fără să spună nimic.
Mă întreb la ce se gândeşte el. Sunt chiar foarte curioasă.
- Aşaaa, am rezolvat, peste zece minute trebuie să plec, zice Vali, satisfăcută de parcă ar fi rezolvat o criză cu ostatici.
- Brava.
- Nu te-ai răzgîndit, să vii şi tu?
- 'Nţ!
- Căpoasă.
Mimez un fluturat din gene.
- Mă duc acasă şi mai lâncezesc un pic, mâine iar o iau pe coclauri.
- Ah, da, tu lucrezi mâine, la mine e duminica aia liberă. Bine, drăguţo, eu o întind spre Romană, acolo mă întâlnesc cu ăştia. Uite banii pentru cafeaua mea.
- Plătesc eu, nu te mai fandosi, îi zic râzând.
- Bine, bine, vorbim, paaa!
Între timp, iubi şi jumătatea lui au comandat, iar acum pufăie amândoi din ţigări şi îşi beau pe tăcute cafelele. Ea pare să fie în căutarea unui subiect de conversaţie, pe când el pare să se simtă foarte bine aşa, cufundat în gândurile lui care, tare am impresia, nu o includ pe ea. Mai am jumătate din cafea, trebuia să fi luat un ziar... Dar ce să citeşti într-un ziar sâmbătă după-amiaza? Nici măcar trafic nu prea este. Terasa e chiar lângă bulevard, iar în cursul săptămânii nu prea se poate sta aici, din cauza gălăgiei pe care o fac maşinile. Sâmbăta şi duminica, însă, abia trece câte una şi e foarte plăcut. Dacă ar fi tot Bucureştiul aşa, gândesc, în timp ce îmi alunec privirea în josul străzii, spre Universitate. Lăsând la o parte griul clădirilor, partea asta de oraş mi-e dragă. N-aş putea spune exact de ce, ştiu doar că mă relaxează. Poate pentru că păstrează ceva din vremurile de aşa-zisă glorie a oraşului, prin arhitectura de atunci, prin aerul de epocă şi de tihnită odihnă de după-amiază. Mă trezesc cu un zâmbet în colţul buzelor, în timp ce încerc să-mi imaginez cum era aici cândva. Da, mi-ar fi plăcut să mă nasc în alt timp...
(...)
Am terminat cafeaua. Oare mi s-au citit gândurile pe faţă? Dar cine să le citească, acum sunt singură pe terasă, celelalte mese sunt goale. Bun, am în faţă o seară de sâmbătă, cu care nu ştiu ce să fac. Să vedem de care colţ o apuc. Ideal ar fi să o împart cu cineva, să pot fenta gândurile astea încâlcite şi fantasmele care nu-mi dau pace. Dar cu cine? Sâmbetele sunt făcute pentru doi şi toţi cei pe care îi ştiu compun deja un doi. Dan ar fi compania ideală pentru păcălit o seară de sâmbătă fără capătâi. Am bea ceva şi am vorbi tâmpenii, nimic profund, nimic pretenţios, doar un balast de cuvinte menit să îmbrace aerul singurătăţii. Iar el nu refuză o astfel de invitaţie niciodată. Niciodată cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, în care nu poate scăpa de sub ochii ţărăncuţei lui. Astea sunt momentele în care îşi face datoria de om de casă: merge la cumpărături, ajută la bucătărie şi la curăţenie şi îşi bea berea ieftină pe canapeaua din sufragerie, nu într-o crâşmă, cum face în restul zilelor. Habar n-am unde l-a întîlnit pe L, ştiu doar că se cunosc. Nici măcar nu au preocupări comune, idei apropiate sau ceva de genul ăsta. Şi în zadar am încercat să îl trag de limbă, să îmi spună câte ceva despre el, nu s-a lăsat deloc. Faimoasa solidaritate masculină. La femei nu funcţionează atât de bine. La ei, însă... Impresionant, oarecum. Ce-i drept, nici eu n-am insistat.
Soarele dispare încet în spatele clădirilor prăfuite, pe stradă au început să apară perechi sau grupuri în trecere spre diverse localuri sau, pur şi simplu, la plimbare. Îi fac semn fetei de la bar, să vină să plătesc. Da, înapoi în turnul meu de fildeş virtual, cum spunea Vali. Aş putea să mă plimb o vreme, să rătăcesc pe străzi, fără ţintă, cum făceam cândva. Dar e sâmbătă şi o să mă împiedic la fiecare pas de doi şi de fiecare dată o să îmi amintesc că am făcut o alegere, că am preferat tăişul singurătăţii în unu. Iar azi nu sunt dispusă să îmi sfidez alegerea.