Momente

Toată lumea a vorbit zilele astea despre prima zi de şcoală. Ce vă amintiţi, ce nu vă amintiţi, cum a fost, cum n-a fost şi tot felul de variaţiuni pe tema asta. Înconjurată de zumzetul ăsta, fără să vreau, am făcut şi eu un exerciţiu de memorie şi, nu chiar surprinsă, am constatat că nu-mi amintesc deloc prima zi de şcoală. În schimb, îmi amintesc prima zi de grădiniţă, chiar destul de clar. Văd şi acum curtea, aleea spre intrare, unde ne-am oprit să vorbim cu populaţia care mai era pe acolo, iar după ce am răbdat o vreme tot felul de giugiuleli şi de întrebări stupide, cum numai oamenii mari ştiu să le pună copiilor, m-am pus pe plâns. Nu de emoţii, ci pentru că voiam să fiu lăsată în pace. :))
Dar prima zi de şcoală e un vid absolut. Habar n-am de ce... Prima amintire de la şcoală e din clasa întâi, e drept, dar nu chiar din prima zi. Ţin minte că educatoarea aflase că învăţasem să citesc înainte să ajung la şcoală şi citeam deja Amintirile lui Creangă, aşa că m-a scos cu ele în faţa clasei, pentru o lectură demonstrativă. Şi am urât momentul ăla, evident. Iar de atunci nu l-am putut suferi nici pe Creangă. :))
Mda, par foarte îndepărtate vremurile alea. Într-un fel, chiar sunt...

din când în când, e frumos să furi o oră dintr-o zi agitată şi să te ascunzi într-o oază de linişte, culmea, în centrul altfel aglomerat al urbei
dincolo de cuvinte sunt privirile; şi gesturile - unele vizibile, altele nu...
iar după ce te topeşti printre betoane şi asfalturi muzica te poate recompune
citeam dimineaţă un interviu în care se vorbea inclusiv despre moarte, cred că niciodată nu mi-a fost frică de moarte în sine; mai degrabă mi-e frică de ce aş putea pierde acum, adică uneori ne ratăm pentru că suntem prea convenţionali, iar prin asta murim câte un pic, de fiecare dată
zilele astea mi-e bine, chiar dacă nu neapărat se vede; nu simt nevoia să se vadă, nu-mi vine să; dar binele ăla e acolo, undeva, un pic

de moment