Atunci am înţeles întîia oară că eleganţa putea fi ceva cu totul diferit de ceea ce crezusem dintotdeauna, că elegant putea însemna să trăieşti cu bucuria prezentului, care-i o formă de a te simţi nemuritor.
Nu ne cere nimeni să trăim viaţa în roz, dar nici disperarea în negru. Cum spune proverbul chinezesc, nimeni nu poate împiedica pasărea neagră a tristeţii să-i zboare pe deasupra capului, în schimb, o poate împiedica să i se cuibărească în păr. "Nu face nimic fără să te bucuri", spunea Montaigne. La începutul lui El Antiedipo se află această mare frază a lui Foucault: "Să nu crezi că, dacă eşti revoluţionar, trebuie să te simţi foarte trist."
Dar în zilele tinereţii pariziene eu credeam că veselia era prostie şi vulgaritate şi, cu notabilă impostură, mă făceam că-l citesc pe Lautreamont, supărîndu-mi neîntrerupt prietenii şi insinuînd că lumea era tristă, că eu aveam să mă sinucid neîntîrziat şi că nu mă gîndeam decît să mor. Pînă cînd m-am întîlnit într-o zi La Closerie des Lilas cu Severo Sarduy, care m-a întrebat ce voiam să fac sîmbătă seara. "Mă omor", i-am răspuns. "Atunci, rămîne pe vineri", a spus Sarduy. (...)
De atunci, mi-am deranjat mai puţin prietenii cu ideea sinuciderii, dar mi-am păstrat încă multă vreme - pâmă în luna august a acestui an nu mi se risipise cu totul - credinţa în eleganţa intrinsecă a disperării. Pînă am descoperit ce puţin elegant poate fi să umbli trist, mort şi disperat pe străzile cartierului tău din Paris. Faptul l-am înţeles abia în august anul acesta. De atunci, găsesc eleganţa în veselie. "Am început studiul metafizicii de mai multe ori, dar mi-a tăiat fericirea", a spus Macedonio Fernandez. Acum cred că nu-i elegant, ci demn de cataplasme să fii în lume fără să te bucuri de viaţă. Fernando Savater spune că expresia atît de tipică "a lua lucrurile în sens filozofic" nu înseamnă să abordezi viaţa cu resemnare, nici cu gravitate, ci cu bucurie. Desigur. La urma urmelor, pentru a fi disperaţi, avem la dispoziţie o întreagă eternitate.
(Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfîrşit)
Nu ne cere nimeni să trăim viaţa în roz, dar nici disperarea în negru. Cum spune proverbul chinezesc, nimeni nu poate împiedica pasărea neagră a tristeţii să-i zboare pe deasupra capului, în schimb, o poate împiedica să i se cuibărească în păr. "Nu face nimic fără să te bucuri", spunea Montaigne. La începutul lui El Antiedipo se află această mare frază a lui Foucault: "Să nu crezi că, dacă eşti revoluţionar, trebuie să te simţi foarte trist."
Dar în zilele tinereţii pariziene eu credeam că veselia era prostie şi vulgaritate şi, cu notabilă impostură, mă făceam că-l citesc pe Lautreamont, supărîndu-mi neîntrerupt prietenii şi insinuînd că lumea era tristă, că eu aveam să mă sinucid neîntîrziat şi că nu mă gîndeam decît să mor. Pînă cînd m-am întîlnit într-o zi La Closerie des Lilas cu Severo Sarduy, care m-a întrebat ce voiam să fac sîmbătă seara. "Mă omor", i-am răspuns. "Atunci, rămîne pe vineri", a spus Sarduy. (...)
De atunci, mi-am deranjat mai puţin prietenii cu ideea sinuciderii, dar mi-am păstrat încă multă vreme - pâmă în luna august a acestui an nu mi se risipise cu totul - credinţa în eleganţa intrinsecă a disperării. Pînă am descoperit ce puţin elegant poate fi să umbli trist, mort şi disperat pe străzile cartierului tău din Paris. Faptul l-am înţeles abia în august anul acesta. De atunci, găsesc eleganţa în veselie. "Am început studiul metafizicii de mai multe ori, dar mi-a tăiat fericirea", a spus Macedonio Fernandez. Acum cred că nu-i elegant, ci demn de cataplasme să fii în lume fără să te bucuri de viaţă. Fernando Savater spune că expresia atît de tipică "a lua lucrurile în sens filozofic" nu înseamnă să abordezi viaţa cu resemnare, nici cu gravitate, ci cu bucurie. Desigur. La urma urmelor, pentru a fi disperaţi, avem la dispoziţie o întreagă eternitate.
(Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfîrşit)
2 comentarii:
Excelente fragmente! Multumesc!
Da, lucruri aparent mărunte, dar în care se ascunde esenţa. :)
Trimiteți un comentariu