După-amiezile mă aşezam în cafenele şi vizitam anticariatele; într-unul dintre acestea reuşisem să fac rost de o primă ediţie din Elderly Italian Poets, de Dante Gabriel Rossetti, pentru numai şase dolari, şi de volumul lui Samuel Johnson despre Shakespeare, publicat la Yale, pentru un dolar şi cincizeci de cenţi, pentru că avea coperta ruptă. Încă dinainte de sosirea mea, şomajul creştea în chip nestăvilit şi mii de persoane îşi lichidau proprietăţile şi părăseau ţara. Unele biblioteci centenare se vindeau la kilogram şi, uneori, erau cumpărate de librari în căutare de chilipiruri, care nu aveau idee de valoarea lor.
Îmi plăcea, de asemenea, să merg la cafeneaua El Gato Negro, din strada Corrientes, unde mă toropea mirosul de oregano şi boia, sau să mă instalez lângă o fereastră în El Foro, pentru a-i vedea trecând pe avocaţii de mâna a doua, împreuă cu cortegiul lor de scribi. Sâmbăta, preferam terasa însorită a restaurantului La Biela, din faţa cimitirului Recoleta, unde toate frazele inspirate care îmi veneau în minte pentru a le nota în teză erau distruse de intruziunea mimilor şi de îngrozitoare spectacole de tango, desfăşurate în spaţiul ce se deschidea în faţa bisericii Santa Maria del Pilar.
Uneori, pe la zece seara, intram în restaurantul La Brigada, în San Telmo. În faţă era o piaţă care se închidea târziu şi care era veche precum secolul rămas în urmă. La intrări, erau postate şiruri de bolivience în hainele lor colorate, ce vindeau săculeţe cu mirodenii misterioase, întinse pe o pătură. Înăuntru, în labirintul galeriilor, se înghesuiau chioşcurile cu jucării şi vitrinele cu nasturi şi dantele, ca într-o piaţă arăbească. Nucleul clădirii era plin de vite înjumătăţite ce spânzurau de cârlige, alături de grămezi de rinichi, măruntaie şi caltaboşi. În niciun loc din lume lucrurile nu păstrau într-atât savoarea din trecut ca în acest Buenos Aires care, totuşi, nu mai era aproape deloc ceea ce fusese.
(...)
M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă - am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul să o povestească.
(Cântăreţul de tango, Tomás Eloy Martínez)
Îmi plăcea, de asemenea, să merg la cafeneaua El Gato Negro, din strada Corrientes, unde mă toropea mirosul de oregano şi boia, sau să mă instalez lângă o fereastră în El Foro, pentru a-i vedea trecând pe avocaţii de mâna a doua, împreuă cu cortegiul lor de scribi. Sâmbăta, preferam terasa însorită a restaurantului La Biela, din faţa cimitirului Recoleta, unde toate frazele inspirate care îmi veneau în minte pentru a le nota în teză erau distruse de intruziunea mimilor şi de îngrozitoare spectacole de tango, desfăşurate în spaţiul ce se deschidea în faţa bisericii Santa Maria del Pilar.
Uneori, pe la zece seara, intram în restaurantul La Brigada, în San Telmo. În faţă era o piaţă care se închidea târziu şi care era veche precum secolul rămas în urmă. La intrări, erau postate şiruri de bolivience în hainele lor colorate, ce vindeau săculeţe cu mirodenii misterioase, întinse pe o pătură. Înăuntru, în labirintul galeriilor, se înghesuiau chioşcurile cu jucării şi vitrinele cu nasturi şi dantele, ca într-o piaţă arăbească. Nucleul clădirii era plin de vite înjumătăţite ce spânzurau de cârlige, alături de grămezi de rinichi, măruntaie şi caltaboşi. În niciun loc din lume lucrurile nu păstrau într-atât savoarea din trecut ca în acest Buenos Aires care, totuşi, nu mai era aproape deloc ceea ce fusese.
(...)
M-a surprins să constat că Buenos Aires-ul era maiestuos începând de la etajul doi sau trei şi degradat la parter, ca şi cum splendoarea trecutului ar fi rămas suspendată la înălţime, refuzând să coboare sau să dispară. Pe măsură ce se înopta, se umpleau cafenelele. Nu văzusem niciodată atâtea cafenele într-un oraş şi atât de primitoare. Majoritatea clienţilor citeau multă vreme, cu o ceaşcă goală în faţă - am trecut de câteva ori prin aceleaşi locuri -, fără să fie obligaţi să plătească şi să plece, cum se întâmplă la New York şi Paris. M-am gândit că astfel de cafenele erau perfecte pentru a scrie romane. Acolo, realitatea nu ştia ce să facă şi umbla de capul ei, la vânătoare de autori care să aibă curajul să o povestească.
(Cântăreţul de tango, Tomás Eloy Martínez)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu