Ziua de azi stă sub semnul unei veşti proaste. Şi, brusc, perspectivele se îngustează...
Iar previzibilitatea nu reduce unele efecte.
(24 mai 2010)
**
Ştiu că nu e un subiect plăcut, dar mă gândeam în ultima vreme că n-aş vrea să fiu îngropată undeva, ci risipită în mare. Aşa cum sunt şi în viaţă, risipită prin locuri îndepărtate, după care tânjesc, fără să găsesc vreodată unul anume de care să aparţin cu adevărat. Cred că aşa voi fi până la sfârşit. De ce n-aş fi şi după?
Cuvântul de azi? Nu ştiu, ar trebui inventat, e o sumă de cuvinte. Cu multe senzaţii.
(1 iunie 2010)
**
La urma urmei, e un tango. Pasul tău înapoi îl generează pe al meu.
Ritmul face tot.
Iar dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă rămâne muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.
(4 iunie 2010)
**
Ieri - după o conştientizare - a gărzii lăsate prea jos - m-am ridicat: am luat Dialogurile lui Borges şi Sabato - deşi e greu să ieşi din librărie cu o singură carte; cafeaua cu Cointreau, afară, pentru că mi-era dor; râsul, relaxarea, fuga de carapace; somn, în sfârşit, somn.
(6 iunie 2010)
**
Calexico (răbdare cap-coadă)
Îi iubesc pe oamenii ăştia. Pentru ritm, pentru instrumente, pentru vocea care se topeşte din când în când printre ele... Pentru că ascultându-i poţi închide ochii şi să te vezi în maşina veche ce înaintează tăcut pe un drum prăfuit, într-un ţinut arid şi ars de soare, tânjind după ceva rece, ascuns după ochelarii de soare, prea cufundat în tine ca să vorbeşti cu cel de la volan. Şi îţi imaginezi oraşul spre care te îndrepţi, jumătate lemn, jumătate piatră, departe de civilizaţia gălăgioasă, departe de lumea dezlănţuită şi de mamuţii din sticlă... Şi inspiri adânc, priveşti în jur cu nerăbdarea în gânduri, vezi doar pustiul care aleargă pe lângă tine şi mai aprinzi o ţigară, din care tragi cu sete şi învârţi butonul de volum, să dai muzica mai tare. Doar o idee. Cât să simţi cum îţi alunecă printre simţuri. Şi drumul şerpuieşte în faţă...
(10 iulie 2010)
**
Acum ceva vreme (să tot fie deja vreo trei ani, cred... ce zboară timpul), cineva mă întreba în faţa unui pahar cu gin: Pe o scară de la 1 la 10, cum stai cu încrederea în oameni acum? Nu mai ştiu dacă am dat o cifră, dar am recunoscut că nu mă apropiam deloc de 10...
(22 iulie 2010)
**
Ce poţi face într-o seară de vineri toridă în Bucureşti? Găseşti o terasă cu grădină şi muzică live, nişte prieteni, ceva de băut şi laşi noaptea să-şi vadă de ale ei.
(7 august 2010)
**
Într-unul dintre apartamentele de pe palier locuia un bătrân. Slab, bolnav, nu ştiu dacă l-am văzut vreodată afară din bloc, doar stătea la o măsuţă de pe hol, lângă uşa apartamentului, şi fuma. O măsuţă cu o faţă de masă pe ea şi cu o vază mică cu flori. Zilnic îşi fuma ţigările acolo. Nu prea îl vedeam, că apartamentul lui e pe colţul de palier dinspre lift, palier care e ca un fel de L, dar simţeam când era acolo, după mirosul de ţigară. Nu tocmai fin miros. Habar n-am ce naiba fuma, dar mirosea al dracu' uneori.
Asta a durat vreun an... Apoi a murit, iar în apartament stă acum altcineva. Presupun că cei care l-au îngrijit, nu cred să fie copiii lui - când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni...
Dar pe hol a rămas măsuţa. Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant... Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul...
(26 august 2010)
**
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat
Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?
- Eşti ok?
- Nu. (asta am recunoscut în gând)
(10 septembrie 2010)
**
zicea cineva că până şi persoana care credeai că nu te va dezamăgi vreodată o va face la un moment dat; aşa e... era un gest mărunt, dar a lipsit
time to move on
(19 septembrie 2010)
**
Uneori, oamenii sunt ca două baloane... Ştii tu, alea care plutesc, se ciocnesc, apoi se îndepărtează iar, mânate tocmai de forţa din momentul apropierii, şi cine ştie dacă vreodată se vor mai apropia suficient ca să se mai atingă.
Toamna asta a fost un fiasco. Şi la propriu, şi la figurat.
Zicea Lore că în februarie s-ar putea să meargă în Portugalia. Poate reuşesc şi eu. Imagine that: februarie departe de iarna urâtă din România! Mda, ar fi frumos...
Sunt în urmă cu cartea. Şi mi-e lene. Frig. Perne, pătura, cafeaua. Când se întoarce vara?
(29 septembrie 2010)
**
Nu ştiu de ce, toamna predispune la muzică simfonică şi la operă.
(30 septembrie 2010)
**
Există o intimitate a gesturilor şi a cuvintelor pe care o împarţi cu cineva chiar şi după ce unele lucruri ştii că s-au consumat pentru totdeauna, o anumită senzaţie de bine care poate să apară chiar dacă la un moment dat aceeaşi persoană te-a rănit.
Poate că, totuşi, nu suntem mai mult decât chimie, iar sufletul o iluzie. Asta ar fi o explicaţie pentru multe.
Sau poate că aşa se nasc unele prietenii de durată, genul acela de relaţie care se hrăneşte cumva singură, care nu are nevoie de tandreţuri zilnice, e destul să ştii că există acolo, undeva, că o găseşti mereu când întinzi mâna.
E prea frig. Prea repede...
(5 octombrie 2010)
**
Din categoria ce mi-a plăcut azi: Nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără consimţământul tău.
(11 octombrie 2010)
**
Mi-a rămas în minte o atingere. Neaşteptată. Ca un gust plăcut, pe care doar îl intuiam.
Toamna asta o fi deghizată?
Mai am puţin din Aprilie în Paris. La sfârşitul unor capitole, îmi doream să fumez. Îmi părea singurul gest care se potrivea. Şi mă întreb ce anume declanşează instinctul de animal din noi. Şi dacă o să învăţăm vreodată să ne ferim de războaie. La urma urmei, cei care îşi doresc războaiele şi care le pornesc sunt mult mai puţini decât noi ceilalţi. Şi totuşi, de cele mai multe ori, ei înving.
(17 octombrie 2010)
**
Regula nr. 1: după ce iei o decizie, nu privi înapoi.
(19 octombrie 2010)
**
... dar e trist că ne trezim din alergăturile stupide care ne ocupă timpul abia după ce pierdem ceva sau după ce e cât pe ce să ne pierdem pe noi. Uităm să trăim, uităm să privim în jur, uităm să ne privim în ochi. Construim ziduri de toate felurile între noi şi lumea care ne înconjoară, deşi nu vrem, totuşi, să fugim din mijlocul ei. Suntem mereu defensivi. Şi în cel mai bun caz încercăm să îi facem pe alţii după forma şi culoarea noastră. În loc să luăm oamenii aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. La fel şi viaţa.
Şi ne e frică să ne exteriorizăm, ne e ruşine să recunoaştem că suntem vulnerabili, de dragoste ce să mai spun, toţi şi-o doresc, dar cei mai mulţi se feresc ca de dracu' să o spună, să vorbească despre ea.
În sfârşit, nu aveam intenţia să devin excesiv de serioasă (pentru că şi ăsta e un păcat în ziua de azi, aşa zic unii; cică e mai bine să mimezi că eşti spiritual), doar că citisem ceva şi mi-am amintit frânturi de viaţă...
Azi e soare, pot să stau cu geamurile deschise şi mă declar fericită.
(23 octombrie 2010)
**
Indiferent cât de proastă zi aş fi avut, trompeta lui Chris Botti reuşeşte mereu să repare tot...
(9 noiembrie 2010)
**
Inconştient, cred că mereu am tânjit după un suflet care să nu-mi ceară să mă explic, care să nu vrea să îmi ştie trecutul, să mă accepte aşa cum sunt în clipa prezentă. Lânga el şi atât. Să asculte cu mine acelaşi song, să ţină companie tăcerii mele, să mă ia de mână şi să mă plimbe pe străzi fără nume, să-mi sărute nedumerirea din mers, să-şi afunde obrazul în mine, să nu mă întrebe de ce, să fie de acord că uneori cuvintele sunt în plus, să creadă că o să mă întorc, fără să mă întrebe când, să îmi mângâie tristeţile şi să aibă răbdare să îmi treacă, să mă lase să îi ating ochii cu un zâmbet care taie mărunt distanţa...
(8 decembrie 2010)
**
Prima zăpadă e mereu plăcere, joacă, scoate copilul din tine. Chiar şi din mine, care nu sunt prietenă cu iarna. Obrajii înţepaţi de frig, graba spre căldură, apoi plăcerea palmei în jurul cănii fierbinţi. Să simţi cum te topeşti pe dinăuntru câte puţin... Şi muzica. Şi lumina.
Gândurile fug spre ieri...
Iar azi nu simt că aş vrea să fiu în altă parte, mi-e bine aici şi acum. Indiferent cât de puţin va ţine. Şi nici nu vreau să ştiu de ce. Pur şi simplu.
Şi tot azi cuvintele mele sunt dezordonate. E de la zăpadă.
Ochii spun ceea ce tăcerile ascund.
(17 decembrie 2010)
Iar previzibilitatea nu reduce unele efecte.
(24 mai 2010)
**
Ştiu că nu e un subiect plăcut, dar mă gândeam în ultima vreme că n-aş vrea să fiu îngropată undeva, ci risipită în mare. Aşa cum sunt şi în viaţă, risipită prin locuri îndepărtate, după care tânjesc, fără să găsesc vreodată unul anume de care să aparţin cu adevărat. Cred că aşa voi fi până la sfârşit. De ce n-aş fi şi după?
Cuvântul de azi? Nu ştiu, ar trebui inventat, e o sumă de cuvinte. Cu multe senzaţii.
(1 iunie 2010)
**
La urma urmei, e un tango. Pasul tău înapoi îl generează pe al meu.
Ritmul face tot.
Iar dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă rămâne muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.
(4 iunie 2010)
**
Ieri - după o conştientizare - a gărzii lăsate prea jos - m-am ridicat: am luat Dialogurile lui Borges şi Sabato - deşi e greu să ieşi din librărie cu o singură carte; cafeaua cu Cointreau, afară, pentru că mi-era dor; râsul, relaxarea, fuga de carapace; somn, în sfârşit, somn.
(6 iunie 2010)
**
Calexico (răbdare cap-coadă)
Îi iubesc pe oamenii ăştia. Pentru ritm, pentru instrumente, pentru vocea care se topeşte din când în când printre ele... Pentru că ascultându-i poţi închide ochii şi să te vezi în maşina veche ce înaintează tăcut pe un drum prăfuit, într-un ţinut arid şi ars de soare, tânjind după ceva rece, ascuns după ochelarii de soare, prea cufundat în tine ca să vorbeşti cu cel de la volan. Şi îţi imaginezi oraşul spre care te îndrepţi, jumătate lemn, jumătate piatră, departe de civilizaţia gălăgioasă, departe de lumea dezlănţuită şi de mamuţii din sticlă... Şi inspiri adânc, priveşti în jur cu nerăbdarea în gânduri, vezi doar pustiul care aleargă pe lângă tine şi mai aprinzi o ţigară, din care tragi cu sete şi învârţi butonul de volum, să dai muzica mai tare. Doar o idee. Cât să simţi cum îţi alunecă printre simţuri. Şi drumul şerpuieşte în faţă...
(10 iulie 2010)
**
Acum ceva vreme (să tot fie deja vreo trei ani, cred... ce zboară timpul), cineva mă întreba în faţa unui pahar cu gin: Pe o scară de la 1 la 10, cum stai cu încrederea în oameni acum? Nu mai ştiu dacă am dat o cifră, dar am recunoscut că nu mă apropiam deloc de 10...
(22 iulie 2010)
**
Ce poţi face într-o seară de vineri toridă în Bucureşti? Găseşti o terasă cu grădină şi muzică live, nişte prieteni, ceva de băut şi laşi noaptea să-şi vadă de ale ei.
(7 august 2010)
**
Într-unul dintre apartamentele de pe palier locuia un bătrân. Slab, bolnav, nu ştiu dacă l-am văzut vreodată afară din bloc, doar stătea la o măsuţă de pe hol, lângă uşa apartamentului, şi fuma. O măsuţă cu o faţă de masă pe ea şi cu o vază mică cu flori. Zilnic îşi fuma ţigările acolo. Nu prea îl vedeam, că apartamentul lui e pe colţul de palier dinspre lift, palier care e ca un fel de L, dar simţeam când era acolo, după mirosul de ţigară. Nu tocmai fin miros. Habar n-am ce naiba fuma, dar mirosea al dracu' uneori.
Asta a durat vreun an... Apoi a murit, iar în apartament stă acum altcineva. Presupun că cei care l-au îngrijit, nu cred să fie copiii lui - când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni...
Dar pe hol a rămas măsuţa. Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant... Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul...
(26 august 2010)
**
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat
Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?
- Eşti ok?
- Nu. (asta am recunoscut în gând)
(10 septembrie 2010)
**
zicea cineva că până şi persoana care credeai că nu te va dezamăgi vreodată o va face la un moment dat; aşa e... era un gest mărunt, dar a lipsit
time to move on
(19 septembrie 2010)
**
Uneori, oamenii sunt ca două baloane... Ştii tu, alea care plutesc, se ciocnesc, apoi se îndepărtează iar, mânate tocmai de forţa din momentul apropierii, şi cine ştie dacă vreodată se vor mai apropia suficient ca să se mai atingă.
Toamna asta a fost un fiasco. Şi la propriu, şi la figurat.
Zicea Lore că în februarie s-ar putea să meargă în Portugalia. Poate reuşesc şi eu. Imagine that: februarie departe de iarna urâtă din România! Mda, ar fi frumos...
Sunt în urmă cu cartea. Şi mi-e lene. Frig. Perne, pătura, cafeaua. Când se întoarce vara?
(29 septembrie 2010)
**
Nu ştiu de ce, toamna predispune la muzică simfonică şi la operă.
(30 septembrie 2010)
**
Există o intimitate a gesturilor şi a cuvintelor pe care o împarţi cu cineva chiar şi după ce unele lucruri ştii că s-au consumat pentru totdeauna, o anumită senzaţie de bine care poate să apară chiar dacă la un moment dat aceeaşi persoană te-a rănit.
Poate că, totuşi, nu suntem mai mult decât chimie, iar sufletul o iluzie. Asta ar fi o explicaţie pentru multe.
Sau poate că aşa se nasc unele prietenii de durată, genul acela de relaţie care se hrăneşte cumva singură, care nu are nevoie de tandreţuri zilnice, e destul să ştii că există acolo, undeva, că o găseşti mereu când întinzi mâna.
E prea frig. Prea repede...
(5 octombrie 2010)
**
Din categoria ce mi-a plăcut azi: Nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără consimţământul tău.
(11 octombrie 2010)
**
Mi-a rămas în minte o atingere. Neaşteptată. Ca un gust plăcut, pe care doar îl intuiam.
Toamna asta o fi deghizată?
Mai am puţin din Aprilie în Paris. La sfârşitul unor capitole, îmi doream să fumez. Îmi părea singurul gest care se potrivea. Şi mă întreb ce anume declanşează instinctul de animal din noi. Şi dacă o să învăţăm vreodată să ne ferim de războaie. La urma urmei, cei care îşi doresc războaiele şi care le pornesc sunt mult mai puţini decât noi ceilalţi. Şi totuşi, de cele mai multe ori, ei înving.
(17 octombrie 2010)
**
Regula nr. 1: după ce iei o decizie, nu privi înapoi.
(19 octombrie 2010)
**
... dar e trist că ne trezim din alergăturile stupide care ne ocupă timpul abia după ce pierdem ceva sau după ce e cât pe ce să ne pierdem pe noi. Uităm să trăim, uităm să privim în jur, uităm să ne privim în ochi. Construim ziduri de toate felurile între noi şi lumea care ne înconjoară, deşi nu vrem, totuşi, să fugim din mijlocul ei. Suntem mereu defensivi. Şi în cel mai bun caz încercăm să îi facem pe alţii după forma şi culoarea noastră. În loc să luăm oamenii aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. La fel şi viaţa.
Şi ne e frică să ne exteriorizăm, ne e ruşine să recunoaştem că suntem vulnerabili, de dragoste ce să mai spun, toţi şi-o doresc, dar cei mai mulţi se feresc ca de dracu' să o spună, să vorbească despre ea.
În sfârşit, nu aveam intenţia să devin excesiv de serioasă (pentru că şi ăsta e un păcat în ziua de azi, aşa zic unii; cică e mai bine să mimezi că eşti spiritual), doar că citisem ceva şi mi-am amintit frânturi de viaţă...
Azi e soare, pot să stau cu geamurile deschise şi mă declar fericită.
(23 octombrie 2010)
**
Indiferent cât de proastă zi aş fi avut, trompeta lui Chris Botti reuşeşte mereu să repare tot...
(9 noiembrie 2010)
**
Inconştient, cred că mereu am tânjit după un suflet care să nu-mi ceară să mă explic, care să nu vrea să îmi ştie trecutul, să mă accepte aşa cum sunt în clipa prezentă. Lânga el şi atât. Să asculte cu mine acelaşi song, să ţină companie tăcerii mele, să mă ia de mână şi să mă plimbe pe străzi fără nume, să-mi sărute nedumerirea din mers, să-şi afunde obrazul în mine, să nu mă întrebe de ce, să fie de acord că uneori cuvintele sunt în plus, să creadă că o să mă întorc, fără să mă întrebe când, să îmi mângâie tristeţile şi să aibă răbdare să îmi treacă, să mă lase să îi ating ochii cu un zâmbet care taie mărunt distanţa...
(8 decembrie 2010)
**
Prima zăpadă e mereu plăcere, joacă, scoate copilul din tine. Chiar şi din mine, care nu sunt prietenă cu iarna. Obrajii înţepaţi de frig, graba spre căldură, apoi plăcerea palmei în jurul cănii fierbinţi. Să simţi cum te topeşti pe dinăuntru câte puţin... Şi muzica. Şi lumina.
Gândurile fug spre ieri...
Iar azi nu simt că aş vrea să fiu în altă parte, mi-e bine aici şi acum. Indiferent cât de puţin va ţine. Şi nici nu vreau să ştiu de ce. Pur şi simplu.
Şi tot azi cuvintele mele sunt dezordonate. E de la zăpadă.
Ochii spun ceea ce tăcerile ascund.
(17 decembrie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu