(posibil) epilog 1

Pian şi trompetă se opresc aproape în acelaşi timp, întâi pianul, care se stinge discret, apoi trompeta, cu încă doi-trei paşi care-ţi calcă pe gânduri, după care aplauzele le iau locul. La masa mea mai e un singur scaun liber. Cel din dreapta. Parcă ar aştepta pe cineva. Sau poate că e ocupat de silueta de fum conturată de gândurile mele.
(...)
Am încercat să-i explic mai multe într-un e-mail. Dar n-am reuşit. Tot mai ades simt cum cuvintele nu au suficientă forţă. Aş avea nevoie de un registru al scrisului care să semene cu muzica sau măcar cu vorbitul cu voce tare. Să se simtă când vreau să strig, sau când vreau să mă revolt, sau când vreau să tac. Tonalităţi. Asta lipseşte uneori cuvintelor. Muzica e mult mai expresivă. Şi mai liberă. Jazz-ul, cel puţin. În jazz poţi improviza. Scopul e mai puţin important, contează muzica în sine, elaborarea, libertatea pe care te lasă să o simţi. Întotdeauna, scopul înseamnă constrângere, înseamnă limite, spaţii între care să te încadrezi.
Femeia elegantă gesticulează discret spre bărbatul din faţa ei. Par să se contrazică pe ceva. El o priveşte cu un aer uşor arogant, printre formele mereu în schimbare ale fumului care pluteşte peste masa lor. Nu reuşesc să îmi dau seama care e relaţia dintre ei.
Până la urmă, totul se rezumă la un bărbat şi o femeie? Probabil că da. Totuşi, mirajul iubirii... este exact atât, doar un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări. Am ajuns la concluzia asta pe cont propriu, în timp, după ce am fost, poate, omul cel mai convins că iubirea există sub forma a ceva palpabil şi de durată. Şi cred că nimeni vreodată nu va mai reuşi să mă facă să cred mai mult.