Ritmuri

În ultima vreme am impresia că timpul curge mai repede, are alt ritm. Şi nu mă bucură deloc, parcă simt cum îmbătrânesc. E paradoxal, pentru că în viteză n-ar trebui să simţi, viteza te ajută să nu observi unele lucruri, dar uite că de data asta e altfel.
Răsfoiam ieri o carte şi am constatat că se remarcă printr-un singur lucru: arta de a scrie mult fără să spui nimic. E şi ăsta un soi de record.
Şi observ că există oameni care aleg să trăiască în şoaptă. Nu, nu e o virtute, după părerea mea. Dimpotrivă... Niciodată n-am înţeles liniaritatea, trăirea uniformă. Să vorbeşti pe acelaşi ton despre orice şi să trăieşti la aceeaşi intensitate (medie) orice. Iar când vezi pe cineva care simte viaţa în tonalităţi să îl percepi ca agresiv... Mie mi-e frică de banalitate. Lor nu.

Trompeta lui Chris Botti se mulează perfect pe primăvara asta nehotărâtă. Deşi nu ştiu dacă e un lucru bun, o accentuează. Ar trebui să caut altceva.
Ieri am găsit un blog care m-a făcut să zâmbesc. Senin. Cum zâmbeşti când dai de un om frumos, pe care îţi vine să îl iei de mână şi să îi spui hai să luăm o îngheţată şi să mergem desculţi pe asfalt. Oamenii de felul ăsta sunt tot mai greu de găsit...
Mi-e dor de mare. Îmi doresc foarte mult să trăiesc într-un oraş vecin cu marea. Sau cu oceanul. Un port. Nu e de ajuns să îţi doreşti, ştiu.
Până una-alta, sper să vină mai repede primăvara, să iau tenişii albi şi aparatul şi să bat străzile, cu gândul la alte colţuri de lume.