Uneori, e pur şi simplu al dracu' de greu să fii singur, să ai probleme, să nu poţi spune nimănui, să nu vrei să spui nimănui, pentru că e mult prea personal, să vrei să mergi înainte cu capul sus...
(9 noiembrie 2004)
**
Într-o relaţie, mereu, unul dintre ei iubeşte mai mult. De ce? Nu ştiu, pur şi simplu aşa se întâmplă. O puştoaică de 21 de ani mi-a spus asta acum câteva zile şi, oricât am încercat să găsesc exemple să o contrazic, nu am reuşit. Cel puţin asta spun aparenţele. Deşi, poate că e doar o chestiune de percepţie. În fond, fiecare îşi arată sentimentele în felul lui. Faptul că acel fel nu coincide cu al celuilalt nu înseamnă ca nu simte la fel de intens. Sau cel puţin la fel de intens.
... În ultimul an, am dezamăgit, am rănit, am pierdut, am abandonat, am regăsit, am căutat, am disperat, am vrut sa sper, m-am prefacut că trăiesc, m-am revoltat, am supravieţuit din amintiri, m-am lamentat… iar acum, în sfârşit, pot să zâmbesc. Şi am scăpat, măcar un pic, de furia pe care mi-o dădea neputinţa. Nu m-am resemnat, dar încerc să privesc lucrurile mai calm. Poate că e din nou speranţă, poate că nu… Şi mai constat ceva. Nu mai simt nevoia să îmi strig tristeţea, să o împărtăşesc oricui. Era o vreme când simţeam o mare nevoie să spun multora ce mă durea. Acum nu mai am nevoie.
De ce scriu iar ce imi trece prin cap? Poate pentru că e prea multă tăcere în jur, poate pentru că nu doar disperarea trebuie scrisă, poate pentru că singurătatea are preţul ei...
(18 decembrie 2004)
**
Unele zile mă obosesc prin banalitate...
(25 ianuarie 2005)
**
Acum, când sunt mai detaşată de anumite lucruri, încep să îmi văd greşelile făcute cândva. Unele din egoism, deşi credeam că eu nu sunt egoistă, altele din nerăbdare... Cât de simplu ar putea fi totul dacă uneori nu ne-am grăbi să luăm decizii sau să aruncăm cu vorbe.
Prea multă dragoste ucide, spunea cineva. Mda, ucide ceva în noi şi în unele privinţe nu mai putem fi niciodată cum am fost.
Mă întrebam azi dacă are vreun rost să mă zbat prea mult pentru anumite lucruri. Pentru unele mi-e din ce în ce mai clar că am pierdut startul şi nu mai am cum să recuperez. Cât de haotic am trăit... şi nici măcar n-aş putea spune că asta mi-am dorit. Azi dimineaţă m-a trezit un telefon al unui prieten de care nu ştiam nimic de câteva luni. E unul dintre puţinii oameni care întotdeauna m-a acceptat aşa cum sunt şi căruia pot să îi spun diverse lucruri fără să îmi fie teamă că le va interpreta, că le va atribui alte înţelesuri. E reconfortant să ştii că există oameni în faţa cărora nu trebuie să îţi pui o mască pentru a-i mulţumi.
(11 iulie 2005)
**
În septembrie vine Vargas Llosa în România.
Va fi cadoul meu de ziua mea...
(22 iulie 2005)
**
Un nor s-a aşezat liniştit peste soarele timid de ieri şi stă să plouă. Vreme de august luat la fugă de un septembrie grăbit să-şi afişeze supremaţia colorată în ruginiu. Ducă-se vara asta zăludă, m-a obosit...
(14 august 2005)
**
După două zile departe de Bucureşti şi o noapte de legănat în tren, sunt din nou aici. Ar trebui să dorm, dar mi-am făcut o cafea. E bună, caldă, afară toarnă ploaia iar...
Teoretic, după astea două zile, ar trebui să fiu mulţumită şi mai liniştită. Practic, efectul e invers. M-am lămurit că pot să plec din Bucureşti fără ajutorul nimănui (profesional vorbind), dar... înseamnă să reintru într-un circuit pe care l-am abandonat de 2-3 ani. Un joc de care m-am cam ţinut departe în ultima vreme şi de care nu sunt sigură că mai vreau să mă apuc. Ăsta e preţul pe care ar trebui să îl plătesc să plec de aici. Plus diverse mărunţişuri care complică lucrurile, dar pentru care doar eu sunt de vină. Şi care nu sunt de netrecut...
Privesc în urmă şi îmi dau seama că mai mereu am avut de ales între două rele, nu am avut cale de mijloc. Sau poate că era şi asta, dar însemna compromisuri.
În clipa asta, habar n-am ce voi decide.
(15 octombrie 2005)
**
Mi-am dat seama că în ultima săptămână am reuşit să ignor diverse aspecte din jurul meu care, pâna recent, mă iritau. Cred că acum, când ştiu că există posibilitatea să evadez de aici, e mai uşor. Nu mă mai simt prizonier. De fapt, asta a fost mereu problema mea. De câte ori m-am simţit constrânsă de cineva sau de ceva, am început să mă simt ca într-o cuşcă. Până când mi-am recăpătat libertatea de a alege (sau de a respinge?).
(22 octombrie 2005)
**
Am dormit prost.
Am impresia că e vineri.
Slabă presa de azi.
O să am mult de lucru şi mi-e lene.
La cât naiba e şedinţa de dimineaţă, că doar eu ajung devreme în ultimul timp?
Nici tristă, nici nervoasă... nu ştiu cum sunt. Indiferentă, poate.
M-am dat cu un parfum care nu-mi place.
M-a distrat un telefon, mai devreme. Cât de cretin tre' să fii să te prezinţi de trei ori la un proces care nu e al tău?
(27 octombrie 2005)
(9 noiembrie 2004)
**
Într-o relaţie, mereu, unul dintre ei iubeşte mai mult. De ce? Nu ştiu, pur şi simplu aşa se întâmplă. O puştoaică de 21 de ani mi-a spus asta acum câteva zile şi, oricât am încercat să găsesc exemple să o contrazic, nu am reuşit. Cel puţin asta spun aparenţele. Deşi, poate că e doar o chestiune de percepţie. În fond, fiecare îşi arată sentimentele în felul lui. Faptul că acel fel nu coincide cu al celuilalt nu înseamnă ca nu simte la fel de intens. Sau cel puţin la fel de intens.
... În ultimul an, am dezamăgit, am rănit, am pierdut, am abandonat, am regăsit, am căutat, am disperat, am vrut sa sper, m-am prefacut că trăiesc, m-am revoltat, am supravieţuit din amintiri, m-am lamentat… iar acum, în sfârşit, pot să zâmbesc. Şi am scăpat, măcar un pic, de furia pe care mi-o dădea neputinţa. Nu m-am resemnat, dar încerc să privesc lucrurile mai calm. Poate că e din nou speranţă, poate că nu… Şi mai constat ceva. Nu mai simt nevoia să îmi strig tristeţea, să o împărtăşesc oricui. Era o vreme când simţeam o mare nevoie să spun multora ce mă durea. Acum nu mai am nevoie.
De ce scriu iar ce imi trece prin cap? Poate pentru că e prea multă tăcere în jur, poate pentru că nu doar disperarea trebuie scrisă, poate pentru că singurătatea are preţul ei...
(18 decembrie 2004)
**
Unele zile mă obosesc prin banalitate...
(25 ianuarie 2005)
**
Acum, când sunt mai detaşată de anumite lucruri, încep să îmi văd greşelile făcute cândva. Unele din egoism, deşi credeam că eu nu sunt egoistă, altele din nerăbdare... Cât de simplu ar putea fi totul dacă uneori nu ne-am grăbi să luăm decizii sau să aruncăm cu vorbe.
Prea multă dragoste ucide, spunea cineva. Mda, ucide ceva în noi şi în unele privinţe nu mai putem fi niciodată cum am fost.
Mă întrebam azi dacă are vreun rost să mă zbat prea mult pentru anumite lucruri. Pentru unele mi-e din ce în ce mai clar că am pierdut startul şi nu mai am cum să recuperez. Cât de haotic am trăit... şi nici măcar n-aş putea spune că asta mi-am dorit. Azi dimineaţă m-a trezit un telefon al unui prieten de care nu ştiam nimic de câteva luni. E unul dintre puţinii oameni care întotdeauna m-a acceptat aşa cum sunt şi căruia pot să îi spun diverse lucruri fără să îmi fie teamă că le va interpreta, că le va atribui alte înţelesuri. E reconfortant să ştii că există oameni în faţa cărora nu trebuie să îţi pui o mască pentru a-i mulţumi.
(11 iulie 2005)
**
În septembrie vine Vargas Llosa în România.
Va fi cadoul meu de ziua mea...
(22 iulie 2005)
**
Un nor s-a aşezat liniştit peste soarele timid de ieri şi stă să plouă. Vreme de august luat la fugă de un septembrie grăbit să-şi afişeze supremaţia colorată în ruginiu. Ducă-se vara asta zăludă, m-a obosit...
(14 august 2005)
**
După două zile departe de Bucureşti şi o noapte de legănat în tren, sunt din nou aici. Ar trebui să dorm, dar mi-am făcut o cafea. E bună, caldă, afară toarnă ploaia iar...
Teoretic, după astea două zile, ar trebui să fiu mulţumită şi mai liniştită. Practic, efectul e invers. M-am lămurit că pot să plec din Bucureşti fără ajutorul nimănui (profesional vorbind), dar... înseamnă să reintru într-un circuit pe care l-am abandonat de 2-3 ani. Un joc de care m-am cam ţinut departe în ultima vreme şi de care nu sunt sigură că mai vreau să mă apuc. Ăsta e preţul pe care ar trebui să îl plătesc să plec de aici. Plus diverse mărunţişuri care complică lucrurile, dar pentru care doar eu sunt de vină. Şi care nu sunt de netrecut...
Privesc în urmă şi îmi dau seama că mai mereu am avut de ales între două rele, nu am avut cale de mijloc. Sau poate că era şi asta, dar însemna compromisuri.
În clipa asta, habar n-am ce voi decide.
(15 octombrie 2005)
**
Mi-am dat seama că în ultima săptămână am reuşit să ignor diverse aspecte din jurul meu care, pâna recent, mă iritau. Cred că acum, când ştiu că există posibilitatea să evadez de aici, e mai uşor. Nu mă mai simt prizonier. De fapt, asta a fost mereu problema mea. De câte ori m-am simţit constrânsă de cineva sau de ceva, am început să mă simt ca într-o cuşcă. Până când mi-am recăpătat libertatea de a alege (sau de a respinge?).
(22 octombrie 2005)
**
Am dormit prost.
Am impresia că e vineri.
Slabă presa de azi.
O să am mult de lucru şi mi-e lene.
La cât naiba e şedinţa de dimineaţă, că doar eu ajung devreme în ultimul timp?
Nici tristă, nici nervoasă... nu ştiu cum sunt. Indiferentă, poate.
M-am dat cu un parfum care nu-mi place.
M-a distrat un telefon, mai devreme. Cât de cretin tre' să fii să te prezinţi de trei ori la un proces care nu e al tău?
(27 octombrie 2005)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu