Ziceam la un moment dat:
De o bună bucată de vreme, forumurile au luat locul chat-urilor în topul preferinţelor celor care bântuie pe internet. Sunt o formă mai evoluată a chat-ului, să zicem; un fel de crâşmă virtuală, în care socializezi cu cine îţi convine, bârfeşti, te aşezi la ce masă vrei, în funcţie de subiectul pe care ai chef să îl dezbaţi. Milioane de oameni care se caută reciproc, din dorinţa de a schimba opinii, de a se cupla, de a se ciocni ideatic, de a se înjura fără să se privească în ochi. Asta sunt, pe scurt şi simplist spus, forumurile virtuale. Goana zilnică la şi de la job, blocajele din trafic, înghesuiala din supermarketuri, porţia de sex conjugal, servită pe fugă şi ea, ocupă mare parte din timp. Şi toate astea nu prea mai lasă loc de obligaţii sociale ca pe vremuri. Oamenii nu mai au timp să stabilească întâlniri pentru a se cunoaşte, nu mai au răbdare să-şi pipăie caracterele faţă în faţă, nu mai ştiu să savureze plăcerea unei prime priviri neprecedate de asl, pls. Pentru că, acum, au internetul la dispoziţie, un infinit spaţiu virtual în care se pot intersecta sărind peste demodatele convenţii, care şi-ar revendica şi ele bucata lor de timp.
Şi la un alt moment dat:
Am observat cum după o perioadă mai mare de bântuit prin spaţiul virtual, când ieşi în lumea reală, ai aceeaşi senzaţie ca atunci când ieşi de la metrou. Da, e ca şi cum ai ajunge la suprafaţă, ca şi cum ai ieşi din subteran. Nu ştiu exact de ce, dar eu asta simt... Oricât de multă lume şi oricât de diversă ar fi în virtual, lipseşte atingerea, contactul direct cu ceilalţi. Da, îţi poate crea iluzia că ai la îndemâna tot (acel 2 în 1 sau 3 în 1), însă e exact ce spun: o iluzie. Rămâne un surogat, pentru că îi lipseşte esenţialul, bucata aia de viaţă fără de care eşti incomplet: magnetismul ce se formează doar faţă în faţă. Virtualul e... util, dar atât.
De ce mi-am amintit de ele acum? Pentru că am intrat azi într-o discuţie pe tema asta şi constat că, la distanţă de mai bine de un an, poate chiar doi-trei, rămân la aceeaşi părere: virtualul e util şi atât. E o modalitate uşoară de a intra în legătură cu lumea, dar nu suficientă pentru a-i cunoaşte pe oameni aşa cum sunt ei în realitatea fizică... Există şi excepţii, desigur, dar de cele mai multe ori pe internet ai de-a face cu o imagine cosmetizată a cuiva. Şi când spun imagine nu mă gândesc la poze. Pentru că pe net poţi edita, te poţi cenzura, lipseşte mimica şamd. Pe când face to face e un pic altfel, iar pic-ul ăla face diferenţa.
De o bună bucată de vreme, forumurile au luat locul chat-urilor în topul preferinţelor celor care bântuie pe internet. Sunt o formă mai evoluată a chat-ului, să zicem; un fel de crâşmă virtuală, în care socializezi cu cine îţi convine, bârfeşti, te aşezi la ce masă vrei, în funcţie de subiectul pe care ai chef să îl dezbaţi. Milioane de oameni care se caută reciproc, din dorinţa de a schimba opinii, de a se cupla, de a se ciocni ideatic, de a se înjura fără să se privească în ochi. Asta sunt, pe scurt şi simplist spus, forumurile virtuale. Goana zilnică la şi de la job, blocajele din trafic, înghesuiala din supermarketuri, porţia de sex conjugal, servită pe fugă şi ea, ocupă mare parte din timp. Şi toate astea nu prea mai lasă loc de obligaţii sociale ca pe vremuri. Oamenii nu mai au timp să stabilească întâlniri pentru a se cunoaşte, nu mai au răbdare să-şi pipăie caracterele faţă în faţă, nu mai ştiu să savureze plăcerea unei prime priviri neprecedate de asl, pls. Pentru că, acum, au internetul la dispoziţie, un infinit spaţiu virtual în care se pot intersecta sărind peste demodatele convenţii, care şi-ar revendica şi ele bucata lor de timp.
Şi la un alt moment dat:
Am observat cum după o perioadă mai mare de bântuit prin spaţiul virtual, când ieşi în lumea reală, ai aceeaşi senzaţie ca atunci când ieşi de la metrou. Da, e ca şi cum ai ajunge la suprafaţă, ca şi cum ai ieşi din subteran. Nu ştiu exact de ce, dar eu asta simt... Oricât de multă lume şi oricât de diversă ar fi în virtual, lipseşte atingerea, contactul direct cu ceilalţi. Da, îţi poate crea iluzia că ai la îndemâna tot (acel 2 în 1 sau 3 în 1), însă e exact ce spun: o iluzie. Rămâne un surogat, pentru că îi lipseşte esenţialul, bucata aia de viaţă fără de care eşti incomplet: magnetismul ce se formează doar faţă în faţă. Virtualul e... util, dar atât.
De ce mi-am amintit de ele acum? Pentru că am intrat azi într-o discuţie pe tema asta şi constat că, la distanţă de mai bine de un an, poate chiar doi-trei, rămân la aceeaşi părere: virtualul e util şi atât. E o modalitate uşoară de a intra în legătură cu lumea, dar nu suficientă pentru a-i cunoaşte pe oameni aşa cum sunt ei în realitatea fizică... Există şi excepţii, desigur, dar de cele mai multe ori pe internet ai de-a face cu o imagine cosmetizată a cuiva. Şi când spun imagine nu mă gândesc la poze. Pentru că pe net poţi edita, te poţi cenzura, lipseşte mimica şamd. Pe când face to face e un pic altfel, iar pic-ul ăla face diferenţa.
Un comentariu:
Face to face apar emoţiile care se văd, zic eu, şi astea n-o să poată fi egalate de internet nici într-o mie de vieţi. :)
Bine punctat!
Trimiteți un comentariu