Citeam mai devreme nişte texte scrise sub eticheta "din memorie" (posibil să le aduc aici într-o bună zi) şi tot ce evocam acolo îmi pare dintr-o altă viaţă. Într-un fel este, dar... Şi mă întreb ce ar spune eu cea de atunci dacă ar vedea-o pe eu cea de azi. La vremea respectivă nu visam la un loc anume, voiam doar să plec, să mă desprind. Cred că eu cea de atunci ar fi mulţumită. Măcar un pic.
Dimineţile de primăvară nu necesită muzică, e suficient geamul deschis.
Ce să încep? Asta sau asta? Totuşi, mi-e dor de Carpentier. S-ar putea să reiau Recursul la metodă. Deşi aş vrea o poveste. Ceva în care să mă pot pierde, să mă las prinsă ca într-un vârtej, măcar pentru câteva zile, o lume a altcuiva, să iau o pauză de a mea.
Virtualul pare la fel de pustiu ca Bucureştiul. Azi.
Îmi mai trebuie un nume de personaj. Pentru celelalte am găsit.
Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat... Mi-ar plăcea să pot prinde gândurile care vin uneori spre mine. Sau măcar să le văd. Da, efectiv să le văd. Dar să le pot vedea doar eu, nu toată lumea. Un soi de intimitate a gândurilor, la fel ca vorbitul în şoaptă.
Totuşi, uneori, cuvintele izbesc, oricât de liniştitoare s-ar vrea în intenţie, aşa că atingerea e mai potrivită. La fel cum uneori distanţele rămân nevindecate...
O fi înflorit liliacul?
Am găsit songul pentru acum. Pare trist. Doar pare. De fapt, e potrivit cu moleşeala unei dimineţi de duminică.
Cine mi-a băut cafeaua?
5 comentarii:
Tu scrii cu un fel de maturitate metalică! În subsolul scrisului tău mocnește un fundament de cinism și hiperluciditate. Și nu-i rău deloc! :)
Acum ceva vreme îmi spunea cineva: "Uneori am impresia că eşti ca un aparat de radiografiat situaţii. Treci dincolo de piele şi vezi (prea clar, parcă) structura interioară a sentimentului, a trăirii. Dar un aparat care mai şi simte ceva după ce a radiografiat..."
Nu ştiu dacă mereu e bine.
Sunt bune și reconfortante pauzele de la realitatea noastră și plonjatul în alte realități inventate:D
Sunt foarte bune. Ai răgazul să îţi încarci bateriile.
Tot acasă?
Astăzi m-am întors. La cealaltă jumătate de casă și jumătate de realitate!
Trimiteți un comentariu