În aşteptare

Era o toamnă frumoasă şi calmă, cum de mulţi ani nu mai fusese în orăşelul lor considerat mic burghez. Soarele încălzea până seara străduţele mărginite de copaci cu frunze arămii care erau tot mai multe pe jos, terasele erau încă pline până în noapte, ba chiar şi Directorul părea mai puţin agresiv ca de obicei. Şi poate că nu era doar meritul toamnei prelungite, ci şi al mulţumirii de sine pe care i-o dădea campania pe care o ducea în ziarul condus de el, de trei luni deja încheiate, şi de care era foarte mândru, deşi nu părea să aibă rezultatul dorit. Dar îi plăcea propria vehemenţă cu care îşi scria editorialele, deşi unii o numeau nesimţire, mereu avea pe biroul mare oval un exemplar al ziarului din ziua în curs împăturit cuminte în patru, cu partea pe care era textul lui la vedere. Măcănescu încă era şeful Partidului Socialiştilor Camuflaţi, în ciuda dezvăluirilor lui aproape zilnice despre el, dezvăluiri pe care nu prea mulţi le lăudau. Dar Directorul spera. Şi continua să scrie. Şi să îi hărţuiască pe cei din redacţie, care erau nevoiţi să scrie şi ei, mârâind, despre ce le spunea el. Totuşi, existau câţiva sus-puşi ai oraşului care îl băteau pe umăr cu o familiaritate care altădată l-ar fi enervat şi îi lădau tenacitatea, lucru pe care el îl lua ca pe un semn bun. Sunt sigur că nu mai durează mult, spunea el rânjind, când lua masa cu vreunul dintre ei la restaurantul de pe bulevardul principal, convins că aprecierile lor erau sincere, nu doar politeţe mascată de interesele pe care şi ei le aveau pe lângă el. La urma urmei, să fii prieten cu Directorul nu strica, ba chiar putea fi util, ca să nu spunem de-a dreptul recomandat, dat fiind potenţialul de răzbunare de care dădea dovadă.
De la Marina primea regulat, o dată la două-trei zile, un raport despre reacţiile oamenilor obişnuiţi. E foarte important, nu trebuie să uităm că mulţimile pot fi manipulate şi o să avem nevoie de ele, nu înseamnă că facem ce vor ele, dar trebuie să ştim ce gândesc, îi spunea el Marinei, cu un aer de părinte grijuliu, care îşi educă odrasla, Marinei, care mesteca de zor câte o ţigară, cu agitaţia unui nevrotic, şi clipea des şi aprobator, dovadă că înţelegea foarte bine importanţa misiunii care îi era încredinţată. În fapt, trebuia să facă pe cârtiţa pe la crâşma unde îşi beau vodca cei din redacţie, prin cafenelele unde se întâlnea cu unii cărora le spunea prieteni, deşi în gândul ei erau de multă vreme retrogradaţi la categoria fraieri sau pe la mondenităţile la care Directorul o trimitea în locul lui, când el era ocupat cu altceva sau, pur şi simplu, făcea pe ocupatul, pentru că, îşi zicea el, să fii sau să pari mereu foarte ocupat impresionează. Iar ea se conforma bucuroasă, aproape nimic nu-i plăcea mai mult decât să se îmbrace elegant - adică în pantaloni cu dungă, un sacou şi pantofi, în loc de blugi, tricou şi papuci, cam ăsta era maximul de eleganţă pe care ea îl reuşea –, să plimbe un pahar cu alcool printre figurile mai mult sau mai puţin publice şi mai mult sau mai puţin dubioase de pe la câte o recepţie şi să râdă zgomotos la propriile-i comentarii făcute pe marginea vreunui subiect fierbinte din micul lor orăşel aşa-zis burghez.
În seara aceea, eleganţa ei pantalon-sacou era cărămizie, părul negru care abia îi ajungea la umeri părea la fel de nespălat ca de obicei, deşi nu era, doar că aşa arăta mereu, iar pantofii oarecum bărbăteşti îi dădeau un aer de împiedicată. Degetele lungi şi noduroase aveau unghiile tăiate scurt-scurt şi date cu ojă de o culoare indecisă, care nu se asorta cu nimic de pe ea, nici măcar cu rujul maroniu care îi făcea gura să pară strânsă şi nervoasă. Într-o mână avea un pahar cu gin şi în cealaltă nelipsita ţigară, din care pufăia de zor, cu gesturi masculine, care, credea ea, o făceau să pară femeie modernă, femeie sigură pe ea, mai mult, femeia-ziarist, care ştia o grămadă de secrete şi, ca atare, trebuia respectată.