(fragment)

- Hei, bei singur?

UnaMică simţi cum o palmă îi şterge una în joacă peste ceafă. Se întoarse pe jumătate şi îl văzu pe Briceag, care apăruse lângă masa lui fără să-l observe.

- Ooo, ai şi ţigări, asta chiar e ceva nou, îl luă în primire Briceag, în timp ce se aşeza pe scaunul lăsat gol de Zeno.

- Ce bine dispus eşti! râse UnaMică, obişnuit cu răutăţile lui.

- Păi da, am terminat de scris, dar am o şustă şi tu o să mă acoperi, turui el repede. Dai una mică?

- Adică eu să te acopăr şi tot eu să dau de băut? râse UnaMică din nou, înveselit de ideea că s-ar putea să-i iasă şi lui ceva, Briceag nu rămânea dator niciodată, nu-i plăcea să-l aibă cineva la mână nici măcar cu o vodcă.

- Da’ tu nu fumezi ţigări d’astea, a fost Zeno p-aici?

- Da, le-a uitat, s-a dus la porcăria aia de simpozion, unde e şi Directorul. A trecut Marina mai devreme şi l-a luat în şuturi, a plecat bombănind, cum face el...

- Dacă e tâmpit, bea aici, sub nasul lor. Trebuia să se oprească undeva pe drum.

Făcu o pauză, ridică un braţ şi-i arătă fetei de la bar două degete, adică două pahare cu vodcă. Fruntea lată, acoperită doar de o şuviţă subţire, îi lucea de transpiraţie.

Briceag lucrase cândva pe la poliţie sau prin vamă sau pe la armată, nimeni nu ştia prea clar, la fel cum nu se ştia cum ajunsese la ziar. Cert era că venea cu tot felul de ponturi care apoi se adevereau. Şi avea relaţii printre toţi: poliţişti, vameşi, jandarmi, procurori, sereişti. Se ştia doar că avusese uniformă, adică aşa presupuneau toţi, pentru că marile lui beţii se încheiau la o crâşmă unde se adunau poliţiştii şi încă mai avea tendinţa să dea ordine tuturor. Până şi cu nevastă-sa vorbea ca la instrucţie când venea pe la el pe la birou, cu pretextul că trebuia să o ajute la cărat cine ştie ce sacoşe. În realitate, încerca să îl ia acasă înainte să se piardă cu ceilalţi prin vreo crâşmă.

- Scopul şi durata, o taxa el repede, de cum intra în birou.

Într-o după-amiază, se făcuseră mangă vreo patru dintre ei, Briceag mai tare ca toţi, aşa că nu mai fusese în stare să conducă şi-l dusese UnaMică acasă, cu maşina. Era spre seară, dar încă era lumină afară, UnaMică îl luase pe după gât, să îl ducă până în scara blocului, dar în curtea interioară Briceag se proptise bine pe picioare şi îşi priponise privirea încruntată pe cei câţiva vecini ai lui, care stăteau pe bănci, la bârfă. UnaMică, departe de a fi treaz şi el, încercase să îl urnească, dar fără succes. Briceag continuase să se uite fix la moşii de pe bănci şi tot încercase să spună ceva, dar buzele nu prea îl ascultaseră şi nu reuşise să articuleze nimic clar. În cele din urmă, izbutise să îşi desprindă un braţ din strânsoarea lui UnaMică, îl îndreptase în faţă spre ei şi, abia ţinându-l drept, strigase: Diiiispeeeersaţi-vă! Până şi pe UnaMică îl luase prin surprindere, dar el îşi revenise repede şi izbucnise în râs. Lasă, bă, oamenii, ce ai cu ei?!