Acum două seri, în jurul unei mese, băutură, cafele, ţigări, un joc, râs, muzici, vorbe - am lăsat televizorul pornit, fără sunet, pe un canal de muzică. Posibil să fi fost VH1. Nu contează. Era undeva între 1 şi 3 dimineaţa. Priveam din când în când imaginile care se succedau pe ecran: culori ţipătoare, sâni, picioare, machiaje agresive, alţi sâni, tatuaje, alte picioare, tocuri, urme de haine, maşini nervoase, decoruri apocaliptice, gesturi haotice, alţi sâni, limbi, feţe obosite, mişcări lascive, trupuri subnutrite (fără să fie din Africa), pahare, cioburi, alte tatuaje, funduri, figuri descompuse, gesturi violente, săruturi...
A doua zi spre prânz. Cafele, televizor pornit, cu sunet, de data asta. Un tur cu telecomanda: ştiri despre morţi, reclame penibile, muzică gălăgioasă - cu un fundal asemănător celui de noaptea, desene animate agresive, un film ciudat cu unii care se împuşcau, altă muzică, ştiri despre Berlusconi, alte desene - misogine, de data asta, reclame, un serial, fotbal, horoscop, x factor - cu o aşa-zisă divă autohtonă care arăta precum Cruella, meteo, alt film cu crime, ştiri despre un accident auto....
... şi iar încercam să îmi închipui cum ne-ar percepe cineva venit dintr-o altă lume, din alt timp sau din altă dimensiune judecând după programele noastre tv. Agresivitate şi violenţă. În ştiri, în muzică, în filme, în reclame, în limbaj, până şi în desenele animate. Şi nu în plan secund. Deja izbeşte. Poate că o fi şi asta o modalitate de a ne satisface înclinaţia spre agresivitate: s-o ţinem doar în vitrină, pe micul ecran, s-o privim şi atât. Iar în rest să ne prefacem că nu ne place, că nu e în noi, că reuşim s-o reprimăm...
**
- noiembrie la munte e fad; de stat înăuntru, da
- iar faci cafea? de ce nu vă mutaţi în Columbia?
- totuşi, mie îmi place Malaparte
- aş vrea nişte ochi de schimb, ăştia îmi obosesc prea repede
- chiar funcţionează chestia asta? zici: gata, în două luni scriu o carte. şi o scrii.
- limitele există, chiar dacă nu mereu sunt vizibile
- era o discuţie despre relaţii, divorţuri, angajamente. el ar fi zis că voia, chiar voia să renunţe la partea aia din el care nu se putea ataşa pe termen lung, dar nu reuşea. normal, renunţarea e doar un cuvânt oarecare. nu îl rosteşti şi se întâmplă. e invers - se întâmplă şi îl rosteşti
- poţi să falsifici o absenţă? poate cel mult să o ignori. deşi uneori e greu şi asta. acum, de exemplu
- mi-e somn
Mi-a fost dor de muzici.
10 comentarii:
hehehe..și eu m-am întrebat de atât de multe ori cum ne-ar vedea cineva din altă lume, atât de importanți în mașinile noastre, mereu grăbiți și crezându-ne atât de semnificativi :)
Da, chiar e amuzant să te opreşti din când în când şi să priveşti lumea noastră ca un spectator. E uimitor câte detalii îţi scapă când eşti prins acolo în vârtej, detalii pe care le vezi doar când stai un pic pe margine. :)
Am impresia ca ii gratificati pe colegii nostri de univers(uri) cu o inocenta demult pierduta, daca a existat vreodata intr-o forma pura pentru mai mult de-o copilarie fericita.
S-ar prea putea sa fie cel putin la fel ca noi. Altfel banuiesc ca ar fi mutat demult pe alt program.
Violenta se strecoara si in carti recomandate pentru ca au zguduit nu stiu ce conventii sociale sau conjugale. Asta inseamna ca lumea trebuie trezita uneori din letargie. Dar viata chiar este uimitoare. :)De ex, azi am fost la posta si in timp ce asteptam a intrat o pisica si s-a urcat pe tejghea. Se plimba si ea pe acolo. N-a certat-o nimeni.
Măcar era o pisică neagră? Ar fi un clişeu, dar unul simpatic. :) Iar imaginea chiar trebuie să fi fost de reţinut. :))
Dar chiar să fie necesară violenţa, să ne trezim din letargie? Cred că s-ar putea şi altfel, dar aşa ne-am obişnuit, probabil... În plus, nu neg dualitatea omului, care nu a fost şi nu va fi vreodată doar bun sau doar inocent. Ziceam doar că prea a crescut valul de agresivitate, e din ce în ce mai vizibil şi împinge la fund latura cealaltă. O fi instinctiv. Sau poate că simţim lipsa războaielor clasice. :)) E o glumă proastă, dar...
Nici macar, era un motan mare si alb. Poate atagonistul. :)
Violenta a fost mereu si subiect bun pentru presa de asemenea. Am gasit niste foi de ziare din 1920? si articolul ce se mai putea citi vorbea de o crima a unui fainar dintr-o mahala. Poate ca suna misterios, un subiect bun de roman din Bucurestii vechi, dar nu e departe de unde suntem.
Ah, the roaring 20s. :)
Foi-foi din 1920? Sau doar pe net...
Eu am început recent Lumea ca ziar, a Ioanei Pârvulescu, şi am văzut acolo că şi prin presa de cândva erau la mare cinste crimele, furturile şi alte alea.
Totuşi, în vremea aia, muzica nu era agresivă, printre desenele animate vedeai şi altceva decât bătaie, fiinţe ciudate şi limbaj agresiv, sf-urile şi fantasy-urile de azi sunt şi ele pline de lumi violente...
Poate că exagerez eu şi, pur şi simplu, m-am lovit în ultima vreme de multe imagini din astea. E greu să cuantific şi să fac o paralelă între epoci, dar impresia de ansamblu pe care o am e că acum violenţa e mai la suprafaţă.
Foi, erau niste vechituri impachetate in ele. Dar ti-am zis, ambalajul se ridica cu mult peste continut.
Pe vremea cand nu era tv, citeam povesti, nu? Discutam mai demult de povestile astea in care noi, copiii, nu vedeam decat binele care se lupta si invinge raul. Dar sunt scene destul de violente pe care nu le puteam intelege pe deplin atunci, si carora nu le-am mai dat atentie. (lupul care mananca iezii si capetele care zboara prin toate basmele romanesti nu sunt chiar idilice :)) )
Mie imi plac basmele, vroiam doar sa spun ca suntem mai constienti de ce se intampla in jurul nostru si e normal sa reactionam. Doar ca putem alege sa nu ne lasam coplesiti. Fiecare are metodele sale in mod sigur. :)
Da, ai dreptate în privinţa poveştilor.
Încă o dată spun, posibil să fi fost doar o chestie de circumstanţă. Iar de copleşit... nu, era doar o constatare de moment. :)
p.s. Am uitat să-ţi urez bun venit pe aici. :) Îmi spun singură 'nts, 'nts, 'nts...
Merci :)
Trimiteți un comentariu