Rătăceam ieri prin librării, căutând ceva, acel ceva care, fie şi pentru numai două zile, să mă dezlipească de discuţiile nervoase de la lucru. Ca de obicei, multă vreme nu m-am putut hotărî. Cu zile înainte văzusem diverse cărţi pe care credeam că le vreau, dar după ce le-am răsfoit mai atent mi-am dat seama că nu mă interesează suficient. Şi, mă gândesc acum, cărţile sunt ca oamenii. Vezi câte un om care la prima vedere, la prima impresie îţi pare deosebit, crezi că vrei mai mult, eşti entuziasmat să îl cunoşti, să ţi-l apropii. Dar, când începi să faci asta, realizezi, brusc, că te-ai înşelat, că, de fapt, e cu totul altfel decât ai crezut. Sfintele aparenţe...
Revenind, am rătăcit printre maculatura de pe rafturi până când mi-am dat seama că fie aleg ceva, fie o să sfârşesc cu nasul în scriituri pentru job şi în planuri de renunţare la acelaşi job. Aşa că am ales. Aurora Liiceanu/Alice Năstase, Care pe care – femei şi bărbaţi. Titlul sună mai dramatic şi mai feminist decât e cartea. Şi mai pătimaş. Nu e aşa şi o să revin cu detalii zilele astea. M-a atras tonul blând pe care l-am regăsit răsfoind cartea şi sinceritatea de pe alocuri.

Pe de altă parte, simt că mă învârt repetitiv într-un cerc din care curând va trebui să ies. Chiar şi doar pentru un timp.
Şi nu se îndură să plouă...
Am ochii obosiţi şi simt că aş dormi câteva zile, doar că nu pot. Veşnicele insomnii de vară. De fapt, vara e doar coincidenţa din ultimii ani. Aşa s-a nimerit, ca vara să mă răzvrătesc. Mă rog, eu ziceam că nu există coincidenţe. Nu reuşesc să ordonez gândurile în dimineaţa asta.
Undeva s-a rupt ceva şi nu reuşesc să leg lucrurile. Poate pentru că eu nu cred în noduri?

Ziceam mai devreme de oameni. De fapt, e vorba de nuanţe. De felul diferit dar nu tocmai categoric în care poţi simţi atracţia şi despre care cred că am mai pomenit cândva. Există oameni pe care nu îi cunoşti personal (da, avantajul virtualului), doar stai de vorbă cu ei din când în când, îi citeşti mai ades şi atât, dar pentru care simţi o mare atracţie şi o mare afinitate. Fie că e bărbat, fie că e femeie. În acelaşi timp, eşti conştient că ar fi inutil, ba chiar contraindicat să îi cunoşti real, să îi întâlneşti, pentru că tot farmecul ar dispărea. N-aş putea spune exact de ce, dar aşa e. Ca şi în cuplurile alea care sunt perfecte fără acte, fără formalităţi, dar care s-ar destrăma dacă ai încerca să schimbi ceva la ele, dacă le-ai alinia la nu-ştiu-ce convenţii.
Mai există un soi de oameni lângă care eşti fericit pentru simplul fapt că poţi să taci. Da, nu e nevoie să te transformi lângă ei într-o gaiţă, într-o moară care macină cuvine non-stop, nu trebuie să îţi repeţi mereu sentimentele cu voce tare, ca să aibă ei iluzia unei siguranţe. Oamenii ăştia se înţeleg prin tăceri şi prin priviri. Şi sunt destul de rari.
Mai este apoi câte un om de care ai fost îndrăgostit cândva, de care te-ai despărţit, dar pe care încă îl iubeşti. Într-un fel aparte, trecut, consumat, care nu reprezintă nici un pericol pentru dragostea ta de acum. Dar care îşi păstrează locul într-un colţ de suflet.
Există şi oameni pe care îi vezi preţ de câteva minute şi care îţi par perfecţi, îţi spui că sunt exact ce ţi-ai dori, deşi nu ştii despre ei mai mult decât poţi vedea în alea câteva minute. Dar e doar o senzaţie, o iubire de cinci minute, dacă vrei. Nici nu-ţi doreşti să ştii mai mult, vrei să rămâi cu impresia aia perfectă, de cinci minute, altfel nu se ştie ce ai descoperi şi nu ţi-ar plăcea.

Mda, am lungit destul cafeaua din dimineaţa asta. Încă un song-două şi mă duc să scotocesc în buzunarele zilei de azi. Poate caut şi un film uşor.