Ziceam vara trecută că am observat cum după o perioadă mai mare de bântuit prin spaţiul virtual, când ieşi în lumea reală ai aceeaşi senzaţie ca atunci când ieşi de la metrou. Da, e ca şi cum ai ajunge la suprafaţă, ca şi cum ai ieşi din subteran. Nu ştiu exact de ce, dar eu asta simt... Oricât de multă lume şi oricât de diversă ar fi în virtual, lipseşte atingerea, contactul direct cu ceilalţi. Da, îţi poate crea iluzia că ai la îndemâna tot (acel 2 în 1 sau 3 în 1), însă e exact ce spun: o iluzie. Rămâne un surogat, pentru că îi lipseşte esenţialul, bucata aia de viaţă fără de care eşti incomplet: magnetismul ce se formează doar faţă în faţă. Virtualul e... util, dar atât.
Aceeaşi senzaţie am avut-o ieri. Poate pentru că din nou mi-e dor să zac la o cafea afară, pe o terasă, poate pentru că duc lipsa unei conversaţii zgomotoase (zgomotoasă prin apropiere, prin impactul cu ceilalţi pe care îi priveşti în ochi când le vorbeşti), poate pentru că deja îmi pare rău de vara asta care o să treacă pe lângă mine... Şi cu câtă nerăbdare am aşteptat-o! Iar acum trebuie să o filtrez prin virtual. Şi trist e că nu pot să dau vina pe nimeni, pentru că it’s all about choises… Din nou am ales şi din nou constat că nu aşa cum ar fi trebuit. Sau poate că e şi asta o experienţă necesară, naiba ştie. În fine, ideea nu era să mă plâng, ci doar observam cum uneori istoria se repetă cu o exactitate enervantă.
Şi în continuare evit să mă ataşez de oricine şi de orice. Şi tot nu ştiu dacă e laşitate sau altceva. Autoprotecţie. Da, asta e cea mai comodă explicaţie. Sau maturizare. Deşi, cum am mai zis, să te maturizezi e trist. Pentru că renunţi la joc, pentru că accepţi, cu bună ştiinţă, să fii mereu lucid.
Uf, mi-e dor de o plajă, oricare o fi ea. Cât mai e până la fine de august?
Citeam mai devreme în cartea de care ziceam ieri - Masturbarea a ajuns ca blugii: unisex. Şi mă întreb dacă până acum nu era. Ba cred că era, dar nu se spunea prea des cu voce tare. Ca multe altele, de altfel.