Antologia IDC 2012 online

Pentru cei interesaţi, textele premiate şi publicate în Antologia IDC 2012 pot fi citite aici. 

Prima povestire publicată

În sfârşit, a venit şi o veste bună pe anul acesta, care, per ansamblu, a fost cam prost. Cu toate că încă nu mă împac prea bine cu proza scurtă, am trimis o povestire la un concurs, iar ieri am aflat că textul meu e printre cele selectate pentru o antologie. Este vorba despre Antologia IDC 2012. Acolo, numele meu e cel real, adică Dorina. Trebuia să mă laud un pic, nu? Recunosc că mă bucură foarte mult. 


Aşadar, sâmbătă voi fi aici:

fragment dintr-o (posibilă) povestire

Paşii mei continuau să se audă cu un oarecare ecou pe asfaltul ud. Ceva mai în faţă, strada părea mai bine luminată, parcă începeau să se vadă şi unele vitrine. Eram pe punctul de a mă întoarce la depozitul de imagini care era memoria mea, în căutarea unui indiciu care să-mi spună unde mă aflam, când am văzut o maşină venind pe mijlocul drumului. Şoferul mă observase, aşa că începuse să claxoneze. Un claxon cu sunet ciudat. M-am dus mai spre margine, nu era nevoie să creadă că aş fi vreun sinucigaş hotărât să i se arunce în faţă. Chiar nu eram. Când maşina s-a apropiat, apoi a trecut pe lângă mine, am văzut că era un model vechi, ceva ce aducea a anii '30, n-aş fi putut spune ce marcă, nu sunt chiar genul obsedat de maşini, dar, categoric, un model din perioada aceea. M-am întors şi m-am uitat după ea, se mai vedeau doar farurile, îndepărtându-se.

M-am scuturat, bun, era o maşină veche, ce dacă, există colecţionari de aşa ceva, nu le vezi prea des pe şosele, dar sunt multe din astea funcţionale. La trei dimineaţa, pe o stradă pustie, din Dumnezeu ştie ce colţ de lume? Şi ce zi era?! Mi-am scos mâinile din buzunarele pantalonilor şi am dat să caut telefonul mobil, când am realizat că eram îmbrăcat în costum. Da, pantaloni din stofă şi sacou. Bine, nu părea cine ştie ce costum scump, totuşi, costum. Mi-am pipăit buzunarele, am găsit chiar unul interior, la sacou, dar nici urmă de mobil. Nici nu mai ţineam minte de când nu îmbrăcasem un costum, sunt genul care nu le suferă, mă fac să mă gândesc la înmormântări, nunţi, divorţuri, botezuri, tot felul de chestii din astea mult prea serioase, grave. Nu că eu aş fi neserios. Sau poate că da, într-un anume fel, dar, în fine, nu despre asta era vorba atunci, ideea era că ceasul meu arăta aproape trei şi jumătate, dimineaţa, habar n-aveam unde eram şi de ce mă plimbam îmbrăcat într-un costum la ora aia. Şi unde îmi era mobilul? Brusc, am realizat că aveam şi pălărie, cum de nu observasem până atunci? Mi-am luat-o de pe cap, m-am uitat la ea ca la o ciudăţenie, era neagră, cu bor larg şi cu o panglică neagră legată deasupra borului, da, pălăriile din anii '30, ce naiba, văzusem şi eu filme cu gangsteri. Sau poze din alea alb-negru, cu Calea Victoriei în perioada interbelică, după care plângeau toţi. Ce dra... M-am oprit şi m-am uitat mai bine în jur. Totuşi, nu era Calea Victoriei, nu era Bucureşti. Era a doua oară când îmi spuneam asta, în interval de câteva minute.

Mi-am pus pălăria la loc pe cap, dacă tot o aveam, şi am iuţit pasul spre zona din faţă, care părea mai luminată. Priveam drept înainte şi călcam apăsat, de parcă asta m-ar fi ajutat să desluşesc toată aiureala aceea în care mă trezisem. După vreo sută de metri, m-am retras înapoi pe trotuar, pentru că au mai trecut două maşini. Tot modele vechi. Tot nu ştiam exact ce modele. Dar, categoric, vechi. Foarte vechi. Anii '30. Cei de la volan aveau şi ei pălării. Şi costume. Nici urmă de fiinţă omenească în blugi şi geacă. Nu înţelegeam nimic.