Agentul secret al lui Altîn-Bey

Ziceam mai deunăzi de cărţi la care mă întorc din când în când. Era cât pe ce să o uit pe cea care, după mine, are în paginile ei una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste şi pe care aş pune-o alături de Medeleni, de exemplu. Doar că e scrisă în cu totul alt stil, e prinsă în cu totul alte vremuri, iar mare parte din farmecul ei e dat tocmai de asta. Vorbesc despre Agentul secret al lui Altîn-Bey, a lui Rodica Ojog Braşoveanu. Nu, nu e un roman poliţist, ci unul istoric, care descrie într-o manieră foarte plăcută atmosfera de pe vremea lui Brâncoveanu, unde, într-un fel inedit, se întâlnesc logofătul Radu Andronic şi turcoaica Sadeth. Iubesc cartea asta... are umor, acţiune, vremuri apuse, dragoste, adică de toate. Sună banal prezentarea mea, dar recomand cartea cu mare drag.

De ce mi-am adus aminte de ea acum? Pentru că ieri am găsit o reeditare a ei şi am cumpărat-o. Aveam o ediţie mai veche pe undeva, pe la ai mei, şi de mult timp căutam una noua, pentru că aia deja se rupe şi pentru că există cărţi pe care TREBUIE să le am. Aşa că ieri mi-a zâmbit sufletul.

Mai sunt nişte cărţi vechi care mi-au bucurat anii şi am aflat că s-au reeditat şi alea, aşa că le caut. Sunt cam în aceeaşi notă. Mă refer la două dintre cărţile lui Ioan Dan: Cavalerii Ordinului Basarab şi Taina Cavalerilor. Zic sunt în aceeaşi notă prin perioadele îndepărtate în care e plasată acţiunea, prin felul natural în care sunt scrise.... Nu le pun pe acelasi loc cu Agentul secret al lui Altîn-Bey, dar le recomand şi pe astea. Sunt plăcute la citit, deconectante, numai bune să te rupă un pic de realitatea excesiv tehnicizată de azi.

Ziceam vara trecută că am observat cum după o perioadă mai mare de bântuit prin spaţiul virtual, când ieşi în lumea reală ai aceeaşi senzaţie ca atunci când ieşi de la metrou. Da, e ca şi cum ai ajunge la suprafaţă, ca şi cum ai ieşi din subteran. Nu ştiu exact de ce, dar eu asta simt... Oricât de multă lume şi oricât de diversă ar fi în virtual, lipseşte atingerea, contactul direct cu ceilalţi. Da, îţi poate crea iluzia că ai la îndemâna tot (acel 2 în 1 sau 3 în 1), însă e exact ce spun: o iluzie. Rămâne un surogat, pentru că îi lipseşte esenţialul, bucata aia de viaţă fără de care eşti incomplet: magnetismul ce se formează doar faţă în faţă. Virtualul e... util, dar atât.
Aceeaşi senzaţie am avut-o ieri. Poate pentru că din nou mi-e dor să zac la o cafea afară, pe o terasă, poate pentru că duc lipsa unei conversaţii zgomotoase (zgomotoasă prin apropiere, prin impactul cu ceilalţi pe care îi priveşti în ochi când le vorbeşti), poate pentru că deja îmi pare rău de vara asta care o să treacă pe lângă mine... Şi cu câtă nerăbdare am aşteptat-o! Iar acum trebuie să o filtrez prin virtual. Şi trist e că nu pot să dau vina pe nimeni, pentru că it’s all about choises… Din nou am ales şi din nou constat că nu aşa cum ar fi trebuit. Sau poate că e şi asta o experienţă necesară, naiba ştie. În fine, ideea nu era să mă plâng, ci doar observam cum uneori istoria se repetă cu o exactitate enervantă.
Şi în continuare evit să mă ataşez de oricine şi de orice. Şi tot nu ştiu dacă e laşitate sau altceva. Autoprotecţie. Da, asta e cea mai comodă explicaţie. Sau maturizare. Deşi, cum am mai zis, să te maturizezi e trist. Pentru că renunţi la joc, pentru că accepţi, cu bună ştiinţă, să fii mereu lucid.
Uf, mi-e dor de o plajă, oricare o fi ea. Cât mai e până la fine de august?
Citeam mai devreme în cartea de care ziceam ieri - Masturbarea a ajuns ca blugii: unisex. Şi mă întreb dacă până acum nu era. Ba cred că era, dar nu se spunea prea des cu voce tare. Ca multe altele, de altfel.

Rătăceam ieri prin librării, căutând ceva, acel ceva care, fie şi pentru numai două zile, să mă dezlipească de discuţiile nervoase de la lucru. Ca de obicei, multă vreme nu m-am putut hotărî. Cu zile înainte văzusem diverse cărţi pe care credeam că le vreau, dar după ce le-am răsfoit mai atent mi-am dat seama că nu mă interesează suficient. Şi, mă gândesc acum, cărţile sunt ca oamenii. Vezi câte un om care la prima vedere, la prima impresie îţi pare deosebit, crezi că vrei mai mult, eşti entuziasmat să îl cunoşti, să ţi-l apropii. Dar, când începi să faci asta, realizezi, brusc, că te-ai înşelat, că, de fapt, e cu totul altfel decât ai crezut. Sfintele aparenţe...
Revenind, am rătăcit printre maculatura de pe rafturi până când mi-am dat seama că fie aleg ceva, fie o să sfârşesc cu nasul în scriituri pentru job şi în planuri de renunţare la acelaşi job. Aşa că am ales. Aurora Liiceanu/Alice Năstase, Care pe care – femei şi bărbaţi. Titlul sună mai dramatic şi mai feminist decât e cartea. Şi mai pătimaş. Nu e aşa şi o să revin cu detalii zilele astea. M-a atras tonul blând pe care l-am regăsit răsfoind cartea şi sinceritatea de pe alocuri.

Pe de altă parte, simt că mă învârt repetitiv într-un cerc din care curând va trebui să ies. Chiar şi doar pentru un timp.
Şi nu se îndură să plouă...
Am ochii obosiţi şi simt că aş dormi câteva zile, doar că nu pot. Veşnicele insomnii de vară. De fapt, vara e doar coincidenţa din ultimii ani. Aşa s-a nimerit, ca vara să mă răzvrătesc. Mă rog, eu ziceam că nu există coincidenţe. Nu reuşesc să ordonez gândurile în dimineaţa asta.
Undeva s-a rupt ceva şi nu reuşesc să leg lucrurile. Poate pentru că eu nu cred în noduri?

Ziceam mai devreme de oameni. De fapt, e vorba de nuanţe. De felul diferit dar nu tocmai categoric în care poţi simţi atracţia şi despre care cred că am mai pomenit cândva. Există oameni pe care nu îi cunoşti personal (da, avantajul virtualului), doar stai de vorbă cu ei din când în când, îi citeşti mai ades şi atât, dar pentru care simţi o mare atracţie şi o mare afinitate. Fie că e bărbat, fie că e femeie. În acelaşi timp, eşti conştient că ar fi inutil, ba chiar contraindicat să îi cunoşti real, să îi întâlneşti, pentru că tot farmecul ar dispărea. N-aş putea spune exact de ce, dar aşa e. Ca şi în cuplurile alea care sunt perfecte fără acte, fără formalităţi, dar care s-ar destrăma dacă ai încerca să schimbi ceva la ele, dacă le-ai alinia la nu-ştiu-ce convenţii.
Mai există un soi de oameni lângă care eşti fericit pentru simplul fapt că poţi să taci. Da, nu e nevoie să te transformi lângă ei într-o gaiţă, într-o moară care macină cuvine non-stop, nu trebuie să îţi repeţi mereu sentimentele cu voce tare, ca să aibă ei iluzia unei siguranţe. Oamenii ăştia se înţeleg prin tăceri şi prin priviri. Şi sunt destul de rari.
Mai este apoi câte un om de care ai fost îndrăgostit cândva, de care te-ai despărţit, dar pe care încă îl iubeşti. Într-un fel aparte, trecut, consumat, care nu reprezintă nici un pericol pentru dragostea ta de acum. Dar care îşi păstrează locul într-un colţ de suflet.
Există şi oameni pe care îi vezi preţ de câteva minute şi care îţi par perfecţi, îţi spui că sunt exact ce ţi-ai dori, deşi nu ştii despre ei mai mult decât poţi vedea în alea câteva minute. Dar e doar o senzaţie, o iubire de cinci minute, dacă vrei. Nici nu-ţi doreşti să ştii mai mult, vrei să rămâi cu impresia aia perfectă, de cinci minute, altfel nu se ştie ce ai descoperi şi nu ţi-ar plăcea.

Mda, am lungit destul cafeaua din dimineaţa asta. Încă un song-două şi mă duc să scotocesc în buzunarele zilei de azi. Poate caut şi un film uşor.

Grand Bazar România (după)

În sfârşit, am reuşit să termin Grand Bazar România. Nu o să fac o recenzie, că nu îmi place, spun doar că merită citită dacă vrei să te detaşezi un pic de autosuficienţa şi spiritul de victimă pe care le vezi la tot pasul în România ultimilor ani. Şi dacă ai un dram de simţ al umorului. Pentru că situaţiile pe care Mike Ormsby (fost reporter BBC la noi) le surprinde au umor. Sigur că uneori românii care o să le citească o să râdă un pic strâmb, dar nu e nimic denaturat în cartea asta. Sunt românisme pe care toţi le vedem în fiecare zi, de care toţi ne împiedicăm la tot pasul. Trebuie doar să te detaşezi un pic şi să admiţi că mai avem multe de învăţat şi că nu e nimic ruşinos în a accepta că orientalismele (ca să nu spun direct turcismele) fac parte din noi... La urma urmei, istoria nu o poţi schimba. Ideal e să te împaci cu ea, să o iei aşa cum e şi să îţi accepţi originile, oricare ar fi ele. În plus, să găseşti acel ceva care te individualizează şi să încerci să fii mândru de el, nu să îl negi. Uite că încep să vorbesc pompos şi tocmai asta nu vroiam.
Una peste alta, recomand cartea. E uşoară, scrisă nepretenţios şi fără patimă (asta mi-a plăcut mult), se poate digera chiar şi într-o noapte.