Dany Brillant

Ca să colorăm un pic ziua asta gri şi rece, aduc aici ritmul bătrânului swing, printr-un song vechi al lui Renato Carosone, într-o interpretare mai nouă, care îmi place foarte mult: Tu' vuo' fa' l'americano, Dany Brillant.

http://www.youtube.com/watch?v=8COtbcK5Tpo

Pe Brillant l-am ascultat prima dată când am primit de la H Ma Fiancée Elle Est Partie. Am mai găsit apoi câteva piese care mi-au plăcut şi uite-aşa a intrat prin playlisturile mele. Cu atât mai mult cu cât nu prea cântă în engleză, de care sunt sătulă până peste cap.

Pauză de cafea. Caldă, pentru că e tot iarnă, tot urât, tot gri. Şi o ţigară imaginară lângă. Azi am găsit primii ghiocei de anul ăsta. Cam scumpi, ce-i drept, da' ce să-i faci? La urma urmei, e România, e criză, e ianuarie (încă), e sâmbătă şamd.
Aş vrea să pot derula timpul, să fentez luna februarie, îmi pare cea mai urâtă, cred că am mai spus-o.

Mailul meu e plin de inutilităţi: comunicate de presă, ştiri de pe te-miri-ce-site-uri – ăştia nu înţeleg că nu mai vreau, nu mă mai interesează, am terminat cu asta! Mai citesc doar 2-3 ziare, titluri în diagonală pe ici-colo, ştiri la teve o dată la câteva zile şi cam atât. Sper să nu fie nevoie să mă întorc la ele...

Mda, vremea asta mohorâtă mă indispune, mă duc să mă ascund într-o carte.

Slang of the 1920's

Rătăcirile fetei nesăbuite

Nu cred că Vargas Llosa mai are nevoie de prezentare, aşa că voi sări peste partea asta şi voi trece direct la cartea pe care o aduc azi aici: Rătăcirile fetei nesăbuite. În poză este ediţia românească, iar linkul din titlu vă duce pe site-ul lui, unde se pot vedea şi altele.

La vremea când am cumpărat-o m-am oprit asupra ei în primul rând datorită autorului. Am văzut numele pe cotorul cărţii pitite pe un raft oarecare, titlul era nou pentru mine, motiv pentru care am luat-o să văd despre ce e vorba. Şi aici apare acel al doilea rând: coperta. Este una dintre coperţile care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Mi-e greu să explic de ce... poate pentru că e o cafenea, poate combinaţia de culori, poate stilul ăla de străduţă boemă, amestec între America de Sud şi Portugalia. Mai degrabă toate la un loc. Dacă cineva mi-ar cere să îi arăt o imagine a optimismului, i-aş arăta coperta asta. Da, pentru mine sugerează optimism, exact asta simt când o privesc. Din cauza asta am decis să cumpăr cartea încă înainte de a citi scurta prezentare de pe spate şi înainte de a o răsfoi.

Şi nu m-a dezamăgit, mi-a plăcut foarte mult. Bine, mi-era greu să cred că Llosa m-ar putea dezamăgi, pentru că e printre primii trei scriitori pe care îi prefer. Şi spun printre pentru că mi-e greu să fac o ierarhie – dar despre asta cu altă ocazie. Aşadar, am cumpărat-o şi am citit-o tot pe nerăsuflate, pentru că stilul lui Llosa are acest efect asupra mea, efectiv (ah, urăsc acest cuvânt uneori) curge, te face să vrei să continui.

Prezentarea sumară de pe ultima copertă sună aşa: În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurţi la pantaloni lungi. Petrecerile se ţin lanţ în cartierul Miraflores din Lima, iar viaţa este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgosteşte de Lily. Pentru totdeauna. O pierde şi o regăseşte, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluţionar al anilor '60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este "băiatul bun", care visează să trăiască la Paris şi crede că întâlnirile lor ţin de destin. Ea este „fata rea”, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor ţin doar de hazard.

Cineva compara acest roman al lui Llosa cu Bruckner (presupun că se referea la Luni de fiere), ceea ce îmi pare deplasat. Llosa nu împinge lucrurile dincolo de anumite limite, ştie când să se oprească, spre deosebire de Bruckner, care forţează. Cu un scop, dar forţează. Nu o lungesc mai mult, recomand această carte tuturor, nu cred că ar plictisi pe cineva. Mie mi-a plăcut nu doar povestea în sine, ci şi faptul că redă foarte bine atmosfera postbelică din diverse locuri. Nu intru în detalii, ca să nu stric surpriza celor care încă nu au citit-o. Şi cred că mi-ar plăcea să văd o ecranizare.

Sophie Milman

Pe Milman am descoperit-o căutând pe YouTube versiuni ale songului My heart belongs to daddy şi am tras concluzia că interpretarea ei îmi pare cea mai bună. Iat-o:

http://www.youtube.com/watch?v=sNLu--cwL7c

Am primit apoi de la un prieten Lonely in New York, după care am cumpărat altele de pe acelaşi album - Sophie Milman, 2004. Din păcate, pe Youtube nu sunt multe songuri şi nici la o calitate audio grozavă, dar alea 2-3 mai bune pe care le găsiţi acolo sunt suficient, zic eu, ca să vă faceţi o idee şi să decideţi dacă vă place au ba. Mie îmi pare o voce foarte relaxantă, una dintre cele mai bune voci feminine de jazz din prezent, pe care îmi doresc să o ascult cândva live.

E rusoaică, dar trăieşte în Canada (eh, da, mai toate vocile bune o întind peste mări şi ţări), iar mai multe se pot afla de pe site-ul ei, la care ajungeţi dacă daţi click pe titlul acestei postări.

Julian Barnes

Prima carte a lui Julian Barnes am descoperit-o în 2007, rătăcind printr-o librărie din Timişoara în căutarea acelui ceva menit să-mi coloreze nişte zile cam fade. M-a atras coperta, apoi unele rânduri citite în timp ce o răsfoiam. E vorba despre Scrisori de la Londra, pe care am citit-o pe nerăsuflate, iar când am terminat-o mi-a părut rău că e doar atât.

Cine e Julian Barnes? Prezentările clasice ale editurilor sună aşa: S-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a lucrat ca redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.

Pe net există mai multe articole referitoare la el, unele superficiale, altele prea pretenţioase, dar cel mai bine îmi pare că l-a sintetizat Bedros Horasangian într-un articol de pe www.nemirabooks.ro, încă din titlu: Julian Barnes. Ironia ca o formă a libertăţii. Nu o să fac o recenzie a recenziei, pe cine interesează va căuta singur.

Scrisori de la Londra reuneşte cronicile pe care el le-a scris în perioada cât a fost corespondent la Londra pentru The New Yorker, plus alte câteva eseuri. Iată şi cum a ajuns să le scrie: [...] când Bob Gottlieb, redactorul-­şef de la The New Yorker, m-­a invitat la sfârşitul anului 1989 să fiu corespondentul revistei la Londra, am avut mai multe reacţii previzibile, deşi contradictorii. Ar putea fi o slujbă foarte frumoasă; ar putea fi o condamnare la închisoare pe viaţă; ar putea fi un post bine plătit; ar putea fi o capcană clasică pentru un romancier. Dincolo de aceste raţionamente însă, am auzit argumentul cel mai convingator dintre toate în favoarea acceptării slujbei: te va face să caşti ochii. Iată-­mă cercetaş la Londra, mi-­am zis; cercetaş în Anglia.

Aduc doar un fragment din cărţile lui Barnes aici, nu neaparat cele mai relevant, ci doar bun ca să vă faceţi o idee despre cum scrie.

Sutch nu e însă singurul candidat într-o ureche. Mai este Ana Hall, din partea Asociaţiei Alegătorilor Rainbow Ark, care propune autonomie politică în Hampstead, baterea de monedă la nivel local, introducerea medicinei homeopate în Serviciul Naţional de Sănătate, scoaterea treptată din circulaţie a maşinilor cu combustie internă, predarea în şcoli a teoriei reîncarnării, folosirea deşeurilor menajere ca îngrăşăminte şi plantarea pe scară tot mai mare a pomilor fructiferi. Mai este căpitanul Rizz, din partea Filierei Rainbow a Căpitanului Rizz, care promovează în primul rînd "eliberarea lungimilor de undă şi relaxarea legislaţiei privind autoritatea", măsuri considerate indispensabile pentru a atinge "libertatea personală necontrolată". El nu trebuie confundat cu Charles Wilson, zis Scallywag, din partea Partidului Curcubeul Împuţiţilor, al cărui program radical prevede abolirea statutului de biserică oficială acordat Bisericii Anglicane, privatizarea familiei regale, desfiinţarea tuturor legilor "care combat erotismul autentic", plus o "deşteptare spirituală" pentru Hampstead şi Highgate. (...)Candidatul liberal-democrat dr. Wrede este ginecolog, înalt şi arătos, capabil să se facă auzit până în fundul sălii fără microfon. Ai putea să-i încredinţezi uterul fără grijă, dar să-i acorzi încredere votîndu-l era o chestiune mai complicată. (...) Şi, din acest motiv, dr. Wrede a pledat cu însufleţire pentru reprezentarea proporţională în parlament şi a vorbit cu căldură despre TVU, iniţiale despre care unii crezuseră că sunt un post de televiziune şi alţii o afecţiune nedorită a organelor de reproducere, până când dr. Wrede a explicat că este vorba de Transferul Votului Unic.

Chris Botti

Pe Chris Botti l-am descoperit întâmplător, într-o noapte când rătăceam pe net în căutarea songului potrivit pentru acel moment. Şi am dat peste

Lisa - http://www.youtube.com/watch?v=J_GHtTmgxTw

Alone In the City - http://www.youtube.com/watch?v=LKOgPs3LJe4&feature=related

All Would Envy - http://www.youtube.com/watch?v=R0uGPumir7c&feature=related

Si m-am îndrăgostit de trompeta lui, aşa că am cumpărat două CD-uri.
Recomand lângă un pahar de vorbă, în surdină, sau într-o seară de vară, pe un balcon, terasă... sau ce o avea fiecare.

****
p.s. Nu ştiu de ce nu mai pot pune direct video şi nici să fac un link sub forma unui cuvânt nu mă pricep aici. Dacă se milostiveşte careva să îmi arate, bine, dacă nu... va arăta cam ciudat, dar nu am ce să fac.

Yahoo zice că în Bucureşti sunt acum 9 grade C. Şi e soare, adaug eu. Numai că azi soarele ăsta e un dezavantaj: scoate în evidenţă toată mizeria, tot noroiul de pe străzi. Iar asta îmi descurajează tendinţa de a ceda ispitei pentru o plimbare la pas. Da, nu suport mizeria de pe străzi! Încă nu am reuşit să aflu cum fac alţii, de pe alte meleaguri, de nu au parte de aşa ceva... Când am fost prima dată la nemţi ziceam că tare mi-aş dori să stau de vorbă cu un primar de-al lor, să îmi spună şi mie secretul străzilor curate. În fond, şi la ei plouă, şi la ei ninge, dar la ei nu e praf şi nu e noroi. Cum?! Totuşi, mâine, cred că o să ieşim un pic la o hoinăreală, măcar pentru că mi-am pus în cap să găsesc o covrigărie. Îhî, mi-e dor de un covrig cald.

Iar am restanţe la somn, motiv pentru care cafeaua mea pare fără rost. Şi mi-e dor să rătăcesc printr-o librărie. Lipseşte ceva... da, oprisem muzica, abia acum mi-am dat seama că e prea linişte.
Partea bună a ultimelor zile: am reuşit să mă reapuc de diverse abandonate prin tot felul de unghere, am încropit un to do list şi cam atât. Partea proastă: m-a enervat prea mult nesimţirea unora, n-am reuşit să-mi amintesc unde am pus o anumită carte, n-am sunat la şcoală, n-am prea dormit. Se echilibrează cumva? Mmmm, nu chiar.

Mda, tot n-am scris impresiile despre Portugal, ştiu. Dar nu am starea necesară, iar asta e foarte important pentru mine, nu pot să scriu mecanic. Ar fi ca şi pe vremea când scriam pentru job, iar acum am scăpat de asta, hehe!
O sa o fac, totuşi, altfel trece prea mult timp si senzaţiile se estompează, se retrag, un fel de fade out şi imi va fi mai greu să le descriu. În fine, într-o altă zi, va veni şi ea.

Între timp m-am pierdut prea mult printre chestii seci şi dead-line-uri, am rumegat diverse, am văzut multe filme - probabil o să vorbesc despre unele la un moment dat (faimosul "la un moment dat") şi am mai citit câte ceva - despre asta cu siguranţă o să vorbesc, la un alt moment dat. Şi mi-am pierdut iar exerciţiul necesar pentru a bate câmpii aici. Am mai regăsit pe net lume de cândva, oh, da, e bun şi netul la ceva! Am făcut mici planuri şi am băut multe cafele. Asta ar fi pe scurt istoria ultimelor luni în care am absentat din colţul ăsta.

Acum ma irită faptul că unii oameni nu îşi respectă cuvântul şi nici nu au curaj să vorbească deschis. Şi iarna asta mă irită, pentru că e gri, pentru că e monoton, pentru că e frig, pentru că e cel mai urât şi mai lung anotimp...