Rătăcirile fetei nesăbuite

Nu cred că Vargas Llosa mai are nevoie de prezentare, aşa că voi sări peste partea asta şi voi trece direct la cartea pe care o aduc azi aici: Rătăcirile fetei nesăbuite. În poză este ediţia românească, iar linkul din titlu vă duce pe site-ul lui, unde se pot vedea şi altele.

La vremea când am cumpărat-o m-am oprit asupra ei în primul rând datorită autorului. Am văzut numele pe cotorul cărţii pitite pe un raft oarecare, titlul era nou pentru mine, motiv pentru care am luat-o să văd despre ce e vorba. Şi aici apare acel al doilea rând: coperta. Este una dintre coperţile care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Mi-e greu să explic de ce... poate pentru că e o cafenea, poate combinaţia de culori, poate stilul ăla de străduţă boemă, amestec între America de Sud şi Portugalia. Mai degrabă toate la un loc. Dacă cineva mi-ar cere să îi arăt o imagine a optimismului, i-aş arăta coperta asta. Da, pentru mine sugerează optimism, exact asta simt când o privesc. Din cauza asta am decis să cumpăr cartea încă înainte de a citi scurta prezentare de pe spate şi înainte de a o răsfoi.

Şi nu m-a dezamăgit, mi-a plăcut foarte mult. Bine, mi-era greu să cred că Llosa m-ar putea dezamăgi, pentru că e printre primii trei scriitori pe care îi prefer. Şi spun printre pentru că mi-e greu să fac o ierarhie – dar despre asta cu altă ocazie. Aşadar, am cumpărat-o şi am citit-o tot pe nerăsuflate, pentru că stilul lui Llosa are acest efect asupra mea, efectiv (ah, urăsc acest cuvânt uneori) curge, te face să vrei să continui.

Prezentarea sumară de pe ultima copertă sună aşa: În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurţi la pantaloni lungi. Petrecerile se ţin lanţ în cartierul Miraflores din Lima, iar viaţa este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgosteşte de Lily. Pentru totdeauna. O pierde şi o regăseşte, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluţionar al anilor '60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este "băiatul bun", care visează să trăiască la Paris şi crede că întâlnirile lor ţin de destin. Ea este „fata rea”, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor ţin doar de hazard.

Cineva compara acest roman al lui Llosa cu Bruckner (presupun că se referea la Luni de fiere), ceea ce îmi pare deplasat. Llosa nu împinge lucrurile dincolo de anumite limite, ştie când să se oprească, spre deosebire de Bruckner, care forţează. Cu un scop, dar forţează. Nu o lungesc mai mult, recomand această carte tuturor, nu cred că ar plictisi pe cineva. Mie mi-a plăcut nu doar povestea în sine, ci şi faptul că redă foarte bine atmosfera postbelică din diverse locuri. Nu intru în detalii, ca să nu stric surpriza celor care încă nu au citit-o. Şi cred că mi-ar plăcea să văd o ecranizare.